ICCJ. Decizia nr. 325/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 325/2013
Dosar nr. 6369/2/2011
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 iulie 2011 reclamanta D.V.N. a chemat în judecată Statul Român prin C.C.S.D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la A.N.R.P. sub nr. 20892/ CC sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Dristor nr. 96, compus din teren de 392 m.p. şi construcţie demolată, pentru care s-au propus măsuri reparatorii prin Dispoziţia Primarului Municipiului București nr. 5502 din 06 martie 2006; obligarea pârâtei, în funcţie de rezultatul controlului cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, după caz la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului şi, pe baza raportului de evaluare, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, conform dispoziţiilor art. 16, cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, sau la emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului revendicat, conform art. 21, cap. VII, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, daca, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește ca imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil in natura; să se constate că reclamanta are un bun în sensul art. 1 Protocol 1 din CEDO, consacrat printr-un act administrativ unilateral irevocabil, iar nerestituirea bunului pana in prezent, in lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerința a Statului Român in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor ei, ingerinţă care nu este proporţională cu garanţiile oferite de CEDO; să se stabilească în sarcina pârâtei penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiilor stabilite prin hotărârea ce se va pronunţa; 5. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 3095/2001 a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Dristor nr. 96, compus din teren de 392 m.p. şi construcţie demolată, preluat abuziv prin Decretul 92/1950, iar prin Dispoziţia nr. 5502 din 06 martie 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
A menţionat că de la data emiterii Dispoziţiei şi până în prezent, inclusiv prin plângerea prealabilă din 02 iunie 2011, a efectuat demersuri, personal şi prin mandatar SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către C.C.S.D. şi în vederea analizării acestuia din punct de vedere a legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, însă dosarul nu a fost însă repartizat în lucru, deşi au trecut mai mult de 5 ani de la data la care s-a emis Dispoziţia menţionată.
În acest context, a apreciat reclamanta, a fost încălcat termenul rezonabil de rezolvare a cauzei sale, consacrat de art. 6 din CEDO, soluţionarea cererii sale fiind tergiversată în mod nejustificat de către pârâtă, în condiţiile în care, de la ultima etapă realizată în procedura administrativă, au trecut mai mult de 3 ani. A susţinut totodată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la CEDO prin nerestituirea terenului pana in prezent, in lipsa acordării oricărei despăgubiri.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 6941 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.V.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. şi a fost obligată pârâta să transmită dosarul nr. 20892/ CC către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de obligare a pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură şi respinsă in rest acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că Prin Dispoziţia nr. 5502 din 06 martie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat de reclamantă, alcătuit din teren şi construcţie demolată.
Deşi dosarul a fost înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 20892/ CC, până la această dată solicitarea reclamantei nu a fost soluţionată, pârâta susţinând că, în urma analizei dosarului, s-a constatat legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, dar şi necesitatea completării dosarului, în vederea evaluării, cu o serie de înscrisuri privind construcţia demolată, respectiv fişa imobilului la data preluării şi releveul imobilului.
A apreciat Curtea de Apel că in raport de procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, refuzul nejustificat al pârâtei trebuie analizat in funcţie de fiecare etapă administrative in parte.
A reţinut instanţa fondului că la dosar s-a făcut dovada transmiterii documentelor solicitate, necesare pentru evaluarea construcţiei demolate, astfel că refuzul pârâtei de a parcurge etapa administrativă constând în desemnarea evaluatorului, în vederea întocmirii raportului de evaluare, este nejustificat, având in vedere şi perioada îndelungată de timp, de mai bine de 5 ani, scursă de la data emiterii dispoziţiei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei, şi imperativul ce decurge din art. 6 CEDO privind soluţionarea acestor cereri într-un termen rezonabil, chiar dacă acesta nu este anume indicat de legiuitor.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei ca, pe baza raportului de evaluare, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, a considerat judecătorul fondului că este prematur să se analizeze un eventual un refuz nejustificat, in condiţiile in care nu a fost parcursă etapa evaluării, cererea fiind neîntemeiată.
S-a luat act de precizarea apărătorului cu privire la al treilea petit, respectiv, de a se constata că reclamanta are un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO,, că nu reprezintă un veritabil capăt de cerere, ci un argument în susţinerea acţiunii.
În fine, referitor la solicitarea formulată în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, de a se aplica pârâtei penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiilor stabilite prin prezenta hotărâre, Curtea a reţinut că nu se justifică recurgerea la această formă de constrângere, căci nu există indicii că pârâta nu se va conforma obligaţiilor instituite în sarcina sa, de vreme ce dosarul administrativ este complet.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență că instanţa de fond a greşit atunci când a reţinut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul reglementat de art. 6 din CEDO, având in vedere întreaga procedură administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005, in speţă prin dispoziţia nr. 5502/2006 fiind dispusă acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată fără a se identifica suprafaţa/componenţa şi destinaţia acesteia, stabilindu-se necesar completarea dosarului.
S-a mai arătat in motivele de recurs că întinderea dreptului de proprietate cade in sarcina entităţii investite cu soluţionarea notificării, respectiv a primăriei, iar evaluatorul nu întocmește rapoarte de expertiză tehnică şi de identificare a imobilului notificat, neavând astfel de competenţe.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Procedura în fața instanței de recurs.
Recurenta - pârâtă a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat instanţei să reţină că in speţă s-a solicitat completarea dosarului reclamantei cu declaraţii din care să reiasă detaliile referitoare la construcţia imobilului şi cu procesul verbal de recepţie al construcţiei.
S-a mai învederat că prin O.U.G. nr. 4/2012, aprobată prin Legea nr. 117/2012, emiterea titlurilor de despăgubire au fost suspendată până la data de 15 mai 2013.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată pentru motivele şi in limitele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză, reclamanta a solicitat prin notificarea nr. 3095/2001 măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Dristor nr. 96, compus din teren de 392 m.p. şi construcţie demolată, preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
Prin Dispoziţia nr. 5502 din 06 martie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat de reclamantă, alcătuit din teren şi construcţie demolată.
Deşi dosarul a fost înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 20892/ CC, solicitarea reclamantei nu a fost soluţionată, deşi a formulat numeroase notificări in acest sens, inclusiv prin plângerea prealabilă din data de 02 iunie 2011, pârâta susţinând că, în urma analizei dosarului, s-a constatat legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, dar şi necesitatea completării dosarului, în vederea evaluării, cu o serie de înscrisuri privind construcţia demolată, respectiv fişa imobilului la data preluării şi releveul imobilului.
Deşi reclamanta a făcut dovada că a transmis pârâtei, la data de 27 septembrie 2011, declaraţie pe proprie răspundere din 20 septembrie 2011 autentificată la notar, însoţită de planul de construcţie datat 03 iunie 1935, în copie conformă cu originalul, precum şi adresa din 28 septembrie 2009 emisă de Primăria Sectorului 3 Bucureşti - Direcţia Impozite şi Taxe Locale, din care rezultă descrierea imobilului construcţie pentru care s-a făcut impunerea în perioada 1942-1950, prin notele de şedinţă depuse la dosarul instanţei de recurs in data de 23 ianuarie 2013, autoritatea pârâtă precizează că nu a primit relaţiile solicitate.
Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă nu a procedat potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005.
În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nesoluţionarea într-o asemenea durată de timp a cererii emitere a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acţiunile administraţiei.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Recursul formulat este, însă, întemeiat în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite”.
În privinţa acestor dispoziţii, instanţa de recurs reţine că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile şi proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.
În ceea ce priveşte conformitatea acestor dispoziţii legale cu normele constituţionale şi convenţionale, Curtea Constituţională a reţinut, prin mai multe decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 şi nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte:
- Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar;
- De altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/ conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul A.N.R.P. întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa O.U.G. nr. 4/2012;
- Soluţia legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţine autorul excepţiei;
- Măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective;
- Faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;
- De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea nr. 60858/00 şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare;
- O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Într-adevăr, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
În concluzie, acţiunea formulată este întemeiată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi emiterea titlului de despăgubire este condiţionată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat că sunt constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
Astfel fiind, recursul va fi admis şi sentinţa recurată va fi modificată, în sensul că autoritatea publică recurentă rămâne obligată să emită titlul de despăgubire în termen de 30 de zile după expirarea termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012, cu modificările şi completările ulterioare, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi pentru care nici nu au fost formulate critici în cuprinsul recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 6941 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată.
Obligă autoritatea pârâtă să emită decizia-titlu de despăgubire în termen de 30 de zile de la data de 15 mai 2013.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3247/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 326/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
