ICCJ. Decizia nr. 334/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 334/2013
Dosar nr. 4374/1/2012
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2013
Asupra contestaţiei in anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 7788/2/2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în data de 07 septembrie 2010, reclamanta SC D.P.N. SRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, anularea Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009, pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, prin care a fost obligată la plata sumei de 6.853.387 lei (reprezentând 2.505.949 lei - datorie vamală pentru dreptul de utilizare înscris pe factura externă şi 4.347.438 lei - penalităţi); anularea procesului verbal de control nr. X din 17 decembrie 2009 încheiat la sediul Direcţiei Regionale pentru Accize si Operaţiuni Vamale Constanta, prin care s-au stabilit aceste sume de plată, de către Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, suspendarea executării Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009.
La termenul de judecată din data de 7 martie 2012 reclamanta a precizat că înţelege să conteste şi Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 prin care i-a fost soluţionată contestaţia administrativă.
Prin sentinţa nr. 2159 din 21 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibile capetele 1 şi 2 ale acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată de reclamanta SC D.P.N. SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, privind anularea Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi respectiv anularea procesului verbal de control nr. X din 17 decembrie 2009, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009, ca rămasă fără obiect, a respins capătul de acţiune precizat, privind anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010 de soluţionare a contestaţiei, ca tardiv formulat.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii iniţiale, Curtea a reţinut că cererea de anulare a Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi a procesului - verbal de control adresată direct instanţei de contencios administrativ este inadmisibilă.
S-a apreciat că ceea ce poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ este doar decizia de soluţionare a contestaţiei, lucru pe care societatea comercială reclamantă l-a făcut prin precizarea/completarea, formulată oral, la termenul din 07 martie 2011 în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
Prin urmare, Curtea a reţinut că societatea comercială reclamantă şi-a completat acţiunea la termenul din 07 martie 2011 şi cu capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009.
Pe de altă parte, Curtea nu a putut lua în considerare „menţiunea” adăugată în afara cadrului procesual de pe cererea de chemare în câtă vreme, din copia acţiunii iniţiale primită de pârâte, această menţiune nu se regăseşte.
Referitor la excepţia tardivităţii prescripţiei, Curtea a reţinut că, societatea comercială reclamantă, la termenul din 07 martie 2011 şi-a completat acţiunea iniţială cu un nou capăt de cerere, prin care a solicitat şi anularea Deciziei nr. 100 din 17 martie 2010, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 329 din 17 decembrie 2009.
Decizia nr. 100/2010 a fost comunicată prin poştă reclamantei la data de 23 martie 2010, fiind înregistrată în evidenţele societăţii sub nr. 191 din 23 martie 2010.
În cauză cererea de anulare a Deciziei nr. 100/2010 a fost formulată în şedinţa din 07 martie 2011, cu nerespectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., cu trimitere la dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 art. 1 privind cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, s-a apreciat că în raport de soluţia adoptată şi de solicitarea societăţii comerciale reclamante de suspendare a executării actelor administrative fiscale până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, este rămasă fără obiect.
Prin motivele de recurs formulate împotriva sentinţei nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta contestatoare a precizat că în mod greşit s-a constatat că nu a contestat Decizia nr. 100/2010 emisă de A.N.A.F.; că in mod greşit a respins instanţa de fond capetele 1 şi 2 ale acţiunii ca fiind inadmisibile; precum şi că in mod greşit a respins ca tardivă cererea de anulare a Deciziei nr. 100/2010, din moment ce această cerere a fost formulată odată cu celelalte două capete ale acţiunii.
Prin Decizia nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins recursul declarat de SC D.P.N. SRL împotriva sentinţei nr. 2159 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că pe prima pagină a acţiunii (fila 2 din dosarul de fond), sub cuvântul Contestaţie, apare o menţiune adăugată cu un pix, cu litere mari de tipar „Împotriva Deciziei nr. 100/2000”, după care urmează ceva ce poate constitui o semnătură, dar nu a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată.
S-a mai constatat că în cuprinsul Încheierii din data de 7 martie 2011 nu apare nicio referire la menţiunea adăugată cu pixul în cererea de chemare în judecată, ceea ce demonstrează că aceasta a fost executată în condiţii extraprocesuale precipitate, concluzie întărită şi de împrejurarea că în conţinutul acţiunii nu există nicio solicitare referitoare la Decizia nr. 100/2010.
Astfel, a apreciat instanţa de recurs că situaţia reţinută de instanţa de fond este temeinică şi legală, societatea comercială cerând prin acţiune exclusiv anularea Deciziei nr. 329/2009 şi a procesului-verbal nr. X/2009, cerere inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 205 şi art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a cererii de anulare a Deciziei nr. 100/2010 formulată ca o completare a acţiunii la data de 7 martie 2011, soluţia instanţei de fond este legală din moment ce această decizie fusese comunicată recurentei-reclamante la data de 23 martie 2010, fiind înregistrată în evidenţele sale sub nr. 191 din 23 martie 2010, ceea ce reprezintă o încălcare a termenului de 6 luni care rezultă din interpretarea art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Motivele şi temeiul juridic al contestaţiei în anulare promovată , împotriva deciziei nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie in anulare contestatoarea reclamantă SC D.P.N. SRL.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că sentinţa civilă nr. 2495 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi netemeinică, instanţa de fond încălcând dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a dispus comunicarea intre termenele din data de 7 martie 2011 şi data de 14 martie 2011 a concluziilor şi a cererii de modificare a acţiunii.
A mai arătat contestatoarea că la data de 7 martie 2011, dată considerată prima zi de înfățișare, a fost completată in scris contestaţia de către apărătorul reclamantei cu, Decizia nr. 100 din 17 martie 2010 fiind atacată pe data de 7 septembrie 2010, in termenul legal de 6 luni de către contestatoare.
Pentru aceste motive a solicitat admiterea contestaţiei in anulare, anularea deciziei instanţei de recurs şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În drept contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) şi art. 317 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata Direcţia Generală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanta a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.
Considerentele şi soluţia asupra contestaţiei în anulare de faţă, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, față de temeiurile de drept invocate şi raportat la motivele înfăţişate de contestatoare, în considerarea celor ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Verificând susţinerile contestatoarei, Înalta Curte constată pe de o parte, că aceasta vizează o presupusă încălcare a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., de către instanţa de fond, faţă de necomunicarea părţilor adverse a modificării acţiunii, şi care nu se încadrează in textul prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte că această neregularitate nu a fost invocată nici in faţa instanţei de fond, la termenele următoare şi nici prin motivele de recurs.
Contestaţia în anulare specială este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ şi strict prevăzute de lege şi care nu presupune o rejudecare a recursului.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, ori Înalta Curte constată că textul de lege este formal invocat de către contestatoare, fiind formulate critici care nu constituie nici „erori materiale” şi nici „omisiuni” in cercetarea vreunui caz de casare.
Prin urmare, faţă de toate considerentele expuse, va fi respinsă contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ., ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC D.P.N. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 1915 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3311/2013. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 3409/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
