ICCJ. Decizia nr. 3311/2013. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3311/2013
Dosar nr. 5745/1/2012
Şedinţa publica din 14 martie 2013
Asupra contestației în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia atacată cu contestaţie în anulare
Prin Decizia 2918 din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de T.P. şi M.M. împotriva Sentinţei nr. 303 din 03 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, următoarele:
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamanţii T.P. şi M.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC H. SA, anularea Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 0965 emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, arătând că cererea a fost introdusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Instituţia pârâtă a precizat că demersurile reclamanţilor au fost iniţiate după 16 ani de la emiterea actului administrativ, care a fost intabulat sub nr. 661 la Oficiul de cadastru şi Organizare a Teritoriului al Jud. Gorj la data de 16 martie 1994, moment de la care actul administrativ a devenit opozabil erga omnes şi în consecinţă, reclamanţii trebuiau şi puteau să ştie de existenţa acestui act.
1.2. Prin sentinţa nr. 303 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi în consecinţă, pe acest temei a respins acţiunea formulată de reclamanţii T.P. şi M.M. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC H. S.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria MO3 nr. 0965, emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor, pentru societatea comercială cu capital de stat SC H. S.A. este un act administrativ individual, emis către o persoană juridică determinată chiar în cuprinsul acestuia, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prima instanţă a reţinut că formularea plângerii prealabile la data de 29 octombrie 2010 s-a făcut cu mult după împlinirea termenului legal de contestare a actului administrative, întrucât se prezumă că momentul de la care reclamanţii au luat la cunoştinţă de actul administrativ atacat este momentul înscrierii acestuia în Registrul de Transcripţiuni Imobiliare, respectiv data de 08 iulie 1994, dată de la care începe să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
1.3. Împotriva Sentinţei nr. 303 din 03 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal reclamanţii T.P. şi M.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenții au susținut prin motivele de recurs dezvoltate că în mod nelegal, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii acţiunii, în condiţiile în care au arătat că în procesele anterioare anului 2010 nu le-a fost comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate parţială a fost solicitată.
1.4. Pentru a respinge recursul ca nefondat, Înalta Curte a reţinut că intabularea, respectiv forma de publicitate realizată în cauză şi care a constituit momentul de la care a fost calculat termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, de către prima instanţă, a fost realizată în anul 1994, anterior demersurilor întreprinse de recurenţi, în vederea reconstituirii dreptului lor de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin urmare în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată şi examinarea demersurilor recurenţilor prin raportare la acest text de lege.
Instanța de control judiciar a constatat că sunt nefondate criticile recurenților, întrucât din analiza actelor de la dosar rezultă că aceştia au luat cunoştinţă de existenţa titlului de proprietate al pârâtei SC H. SA încă din anul 2001, când au promovat o primă acţiune în constatarea dreptului de proprietate la Judecătoria Tg. Jiu, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, rămasă definitivă prin Decizia nr. 261 din 27 februarie 2002 a Tribunalului Gorj.
Astfel, în cuprinsul Sentinţei civile nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, prin care a fost respinsă acţiunea civilă formulată de M.A.(T.P. fiind menţionat ca mandatar al acesteia), în contradictoriu şi cu SC H. SA se face trimitere expresă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al acestei autorităţi, înscris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 5412 din 8 iulie 1994, cu precizarea că a fost depus la dosar respectivul certificat de atestare a dreptului de proprietate (a se vedea şi filele 94-95 dosar fond).
Actele depuse în dosarul de fond (filele 66-100) de către SC H. SA atestă că între părţi au mai existat litigii şi în anul 2002, în care aceeaşi reclamanţi au formulat o acţiune civilă, în baza Legii nr. 10/2001, demersurile fiind de asemenea finalizate prin respingerea cererii.
În fine, şi adresa nr. 32/158 din 10 aprilie 2002 (fila 96 dosar fond) trimisă de SC H. SA, d-nei M.A. prin care se face referire şi la litigiile anterioare dintre părţi, dar şi la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societăţii intimate, emis de Ministerul Industriilor, chiar în lipsa indicării precise a numărului acestuia, demonstrează fără echivoc, că părţile reclamante aveau cunoştinţă despre actul administrativ individual a cărui anulare parţială au solicitat-o abia la data de 7 decembrie 2010.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Deciziei nr. 2918 din 12 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare T.P., întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat, în esență, că decizia atacată este rezultatul unei greşeli materiale, constând în faptul că s-a reținut în mod greșit că reclamantului i s-ar fi comunicat certificatul de atestare în cadrul altor dosare anterioare, deși s-a făcut dovada acestei comunicări în cadrul Dosarului nr. 10421/318/2009 al Judecătoriei Târgu- Jiu, respectiv la data de 22 octombrie 2010, dată de la care au fost efectuate toate demersurile legale privind anularea acestuia.
Contestatorul a invocat și Decizia Curţii Constituţionale nr. 797 din 27 septembrie 2007, susținând că prima instanţă, deşi a făcut referire la conţinutul acesteia, a constatat şi aplicat în mod eronat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.
În fine, contestatorul a solicitat anularea decizie atacate și reluarea judecății în vederea pronunțării unei hotărâri neviciate și admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de instanța de fond și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării unui probatoriu suplimentar, iar în subsidiar admiterea acțiunii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele contestaţiei în anulare formulate în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează:
- Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.
Prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
În cauză, contestatorul, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanţei de recurs, prin prisma modului în care aceasta a apreciat calitatea motivării hotărârii instanței de fond, a analizat materialul probator administrat în cauză, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestaţiei în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justeţea soluţiei contestate.
Independent de aceste aspecte, Înalta Curte constată că susţinerile contestatorului referitoare pretinsa confuzie a instanţei de recurs cu privire la momentul comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sunt fără relevanţă, întrucât nu privesc aspecte formale ale judecăţii, ci unele de fond care nu pot face obiectul unei contestaţii în anulare.
De altfel, din analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanţa de recurs nu s-a aflat într-o confuzie sub acest aspect, ci a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, făcând trimitere şi la înscrisurile din dosar din care rezultă că reclamantul a luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate încă din anul 2001.
Pe de altă parte, este lesne de observat că prin referirile la greşita apreciere a situației de fapt, contestatorul evocă de fapt greşeli de judecată în procedura de soluţionare a recursului şi nu greşeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluţionare a unei contestaţii în anulare.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că, în cauza de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, acesta invocând aspecte ce ţin de fondul cauzei.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestaţie în anulare ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.P. împotriva Deciziei nr. 2918 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 334/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
