ICCJ. Decizia nr. 4691/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4691/2013
Dosar nr. 1095/109/2011
Şedinţa publică de la 27 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 15 aprilie 2011, reclamantul S.J. a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice II din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 55382 din 28 iunie 2010 şi a Deciziei nr. 151 din 7 septembrie 2010 emise în soluţionarea contestaţiei, prin care s-au stabilit în sarcina societăţi obligaţii fiscale de 454.497 RON taxă pe valoarea adăugată şi 272.770 RON majorări de întârziere.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că organele fiscale au reţinut că pentru cele 30 tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 1 martie 2007 - 31 decembrie 2009, nu s-a colectat TVA, deşi se depăşise plafonul de scutire la plata taxei, înregistrarea ca plătitor de TVA devenind astfel obligatorie.
Reclamantul a mai arătat că în intervalul de timp sus-menţionat nu era prevăzută obligaţia persoanelor fizice de a calcula şi reţine taxa pe valoarea adăugată şi nici obligativitatea înregistrării acestora ca plătitori de TVA, vânzarea de imobile nefiind o operaţiune impozabilă în conformitate cu dispoziţiile art. 127 C. fisc.
Prin Sentinţa nr. 484 din 14 decembrie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în perioada 1 martie 2007 - 31 decembrie 2009, reclamantul a procedat la înstrăinarea unor imobile, în total realizând 31 de tranzacţii, dintre care 30 impozabile şi una scutită de plata TVA, activitatea fiind desfăşurată în scopul obţinerii de venituri şi având caracter de continuitate, fiind astfel supusă taxei pe valoarea adăugată, potrivit art. 126 şi 127 C. fisc.
Întrucât reclamantul nu a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA în momentul depăşirii pragului de scutire de 35.000 euro, identificat de organele de inspecţie fiscală ca fiind data de 29 august 2007, instanţa a stabilit că debitul calculat prin decizia de impunere este corect, incluzând taxa pe valoarea adăugată pentru tranzacţiile efectuate şi majorările de întârziere aferente.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul S.J. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamantul a învederat că hotărârea este criticabilă în primul rând sub aspectul necompetenţei pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş de a soluţiona contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere, întrucât, potrivit art. 209 lit. b) C. proc. fisc., organul competent era Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Reclamantul a mai arătat că instanţa a procedat greşit, neluând în considerare faptul că proba cu interogatoriu fusese admisă de Tribunalul Argeş, iniţial învestit şi neadministrând-o, după cum a limitat nejustificat obiectivele expertizei de specialitate.
Pe fondul litigiului, reclamantul a precizat că instanţa a dat o interpretare eronată prevederilor art. 127 C. fisc., stabilind că s-a desfăşurat o activitate economică, cu caracter de continuitate, în scopul de a obţine profit.
De asemenea, a arătat reclamantul, s-a făcut aplicarea retroactivă a unor norme care au intrat în vigoare de-abia la sfârşitul anului 2009, procedeu prin care s-a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a dispoziţiilor Codului fiscal în materia taxei pe valoarea adăugată asupra persoanelor fizice care nu erau înscrise în scopuri de TVA.
Ca ultim motiv de recurs, s-a invocat greşita aplicare a capătului de cerere privind TVA deductibil achitat pentru achiziţionarea materialelor de construcţii şi pentru manoperă, instanţa de fond rezumându-se a reţine că acest aspect nu este de natură să influenţeze obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, competenţa soluţionării contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de impunere având ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorii vamale, accesorii ale acestora, precum şi măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 miliarde RON aparţine structurii specializate de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatorii.
În consecinţă, susţinerea reclamantului că, în cauză, competenţa soluţionării contestaţiei ar fi revenit structurii specializate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu are suport legal.
Curtea nu poate primi nici critica privind neadministrarea probelor cu interogatoriu şi expertiză astfel cum au fost admise de instanţa iniţial învestită, Tribunalul Argeş, în condiţiile în care după declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, în raport de valoarea obligaţiilor fiscale, această din urmă instanţă a repus în discuţie cererea de probe, respingând interogatoriul solicitat de reclamant şi admiţând efectuarea expertizei, prin încheierea din 2 noiembrie 2012 fixându-se şi obiectivele încuviinţate.
Pe fondul litigiului, se constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi a dat o justă interpretare prevederilor legale incidente, criticile aduse de reclamant fiind nefondate.
Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. fisc., este considerată persoană impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
În alin. (2) al textului se prevede că activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, ca şi, printre altele, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. (21) din C. fisc., situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.
În aplicarea acestui text de lege, aceste prevederi au fost explicitate prin H.G. nr. 44/2001, în conformitate cu care obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
În cauză, în raport de numărul tranzacţiilor imobiliare efectuate de reclamant în perioada verificată, instanţa de fond a reţinut în mod justificat calitatea de persoană impozabilă, calificând corect operaţiunile efectuate prin înstrăinarea imobilelor ca reprezentând activitate economică, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.
Referitor la stabilirea cuantumului obligaţiilor fiscale reprezentând TVA, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente, inclusiv a Deciziei nr. 2 din 12 aprilie 2011 a Comisiei Centrale Fiscale, publicate în M. Of. nr. 278/2011, potrivit căreia TVA aferentă colectată pentru livrările taxabile de construcţii şi terenuri se determină în funcţie de voinţa părţilor rezultată din contracte sau alte mijloace de probă, prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea în livrări în cazul în care părţile nu au convenit nimic cu privire la taxa pe valoarea adăugată.
Nu se poate susţine că, prin aplicarea ei, această decizie ar retroactiva, prevederile ei făcând corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, respectiv Codul fiscal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
În acest sens, art. 10 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 87/2005 privind constituirea şi atribuţiile Comisiei Centrale Fiscale dispune că soluţiile unitare adoptate sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia au fost date.
Nici motivul de recurs privind greşita soluţionare a cererii de deducere a TVA nu este întemeiat, reclamantul neavând dreptul la deducerea taxei aferente tranzacţiilor imobiliare efectuate, întrucât a considerat că beneficiază de regimul de scutire de plata TVA pentru toată perioada supusă controlului şi nu a solicitat până la finalizarea inspecţiei înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.J. împotriva Sentinţei nr. 484/F-CONT din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4686/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4693/2013. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
