ICCJ. Decizia nr. 4986/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4986/2013
Dosar nr. 1126/33/2011
Şedinţa de la 12 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască, în temeiul O.G. nr. 105/1999 calitatea de refugiat şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de acest act normativ aprobat prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea cererii, reclamanta a pretins că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, datorită persecuţiilor etnice, a fost refugiată din localitatea de domiciliu, Fufez, jud. Sălaj, în loc. Beiuş, jud. Bihor, îndeplinind astfel condiţiile prev. de Legea nr. 189/2000.
Prin întâmpinare, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea acţiunii deoarece reclamanta nu a făcut dovada persecuţiei etnice a sa şi a familiei sale.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 647 din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, împotriva Hotărârii nr. 6131/2010.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la adoptarea Hotărârii nr. 6131/2010, autoritatea emitentă a avut în vedere împrejurarea că declaraţiile martorilor H.I. şi L.V. care au atestat refugiul reclamantei nu sunt în măsură să constituie temei al recunoaşterii statutului de refugiat, iar mijloacele de probă existente la dosarul cauzei nu probează însă că reclamanta se încadrează în situaţiile prevăzute de la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 .
Astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autorităţile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinţilor săi de refugiaţi pe motive etnice pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
În ceea ce priveşte declaraţiile celor doi martori, H.I. şi P.F., referitoare la plecarea reclamantei în refugiu, Curtea de Apel a apreciat că se contrazic cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei în ce priveşte plasarea în spaţiu a reclamantei la momentul la care a intervenit pretinsul refugiu, conducând la ideea că martorii nu cunoşteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu şi cu atât mai puţin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupaţiei hortiste.
S-a arătat în considerentele sentinţei atacate că declaraţiile celor doi martori vor fi înlăturate ca fiind irelevante, existând indicii că afirmaţiile acestora sunt subiective şi făcute pro cauza doar în scopul recunoaşterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel că reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate prin contestaţia formulată.
3. Recursul declarat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, considerând-o netemeinică şi nelegală.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, pe motiv că declaraţiile martorilor referitoare la localitatea din care a plecat în refugiu, nu corespund cu ale sale, întrucât, aşa cum a arătat, în anul 1940 a plecat împreună cu familia sa din satul Fufez în comuna Halmaşd. E adevărat, a arătat reclamanta, că a amintit de comuna Marca jud. Sălaj, întrucât acolo s-a născut.
În ceea ce priveşte răspunsul său la interogatoriu, prin care a precizat că s-a refugiat din comuna Marca, recurenta arată că nu a înţeles întrebarea instanţei, crezând că răspunde la o întrebare legată de locul naşterii sale.
În fine, recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a luat în considerare vârsta sa de 71 de ani, starea de sănătate şi nici faptul că fiind de naţionalitate slovacă, nu înţelege foarte bine limba română.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Sălaj şi obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei, reţinând, în mod corect, atât faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuţii din motive etnice care au determinat-o să se refugieze din localitatea de domiciliu, cât şi faptul că declaraţiile martorilor nu se coroborează cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: [..] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus-menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menţionate trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
În conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [ alin. (1) ] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie cu martori [ alin. (2) ] .
În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, în cauză s-a administrat proba cu martori, însă aşa cum a constatat şi instanţa de fond, declaraţiile acestora referitoare la plecarea reclamantei în refugiu se contrazic cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei, în sensul că deşi reclamanta a susţinut că refugierea a avut loc din localitatea Marca, jud. Sălaj în localitatea Beiuş, totuşi martorii au declarat că reclamanta s-a refugiat din localitatea Fufez, jud. Sălaj în Beiuş.
Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că declaraţiile martorilor denotă faptul că aceştia nu cunoşteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu şi cu atât mai puţin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupaţiei hortiste, fiind lipsite de relevanţă susţinerile recurentei referitoare la vârsta sa de 71 de ani, starea de sănătate sau faptul că nu înţeles întrebările instanţei.
În mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susţinere din partea martorilor, că au cunoscut familia reclamantei şi că au cunoştinţă de faptul că aceasta împreună cu părinţii lor, a suferit persecuţii etnice în urma cărora au fost nevoiţi să se refugieze, în condiţiile în care nu coincid cu declaraţiile reclamantei, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanţei.
Cum din declaraţiile martorilor, nu rezultă refugiul reclamantei, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada susţinerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere considerentele menţionate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 647 din 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4983/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4987/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
