ICCJ. Decizia nr. 4975/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4975/2013
Dosar nr. 572/2/2013
Şedinţa publică din 12 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca instanţa să dispună suspendarea Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 emisă de pârât privind retragerea licenţei audiovizuale deţinută de reclamantă pentru postul O.T.V., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nr. 570/2/2013.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea a fost sancţionată de pârâtul C.N.A. prin actul administrativ contestat în prezenta cauză, Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2013, dispunându-se, pe de o parte, retragerea licenţei audiovizuale nr. S/TV/78/3 din 5 februarie 2004 ca urmare a constatării neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în sarcina titularului de licenţă Ia art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi, pe de altă parte, s-a dispus, de la data primirii prezentei decizii, interzicerea difuzării serviciului de programe pentru care a fost acordată licenţa menţionată.
Reclamanta a mai arătat că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat, având în vedere că Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2013 a C.N.A. este lovită de nulitate absolută pentru nemotivare, că prin maniera în care pârâtul a înţeles să procedeze în raport cu reclamanta anterior emiterii Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 rezultă cu certitudine reaua - credinţă a acesteia şi încălcarea flagrantă a dreptului său la apărare Și că prin Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2013 nu sunt identificate amenzile, iar actele avute în vedere de pârâtul C.N.A. cu ocazia emiterii Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 nu sunt doar nedeterminat, dar nici măcar determinabile nu sunt.
A mai arătat reclamanta că din comunicatul de presă emis de pârât ca urmare a Deciziei nr. 45 din22 ianuarie 2013 rezultă cu certitudine atât faptul că emiterea deciziei în cauză nu s-a bazat pe pretinsa neplată a unei amenzi, ci pe o serie de alte nemulţumiri ale pârâtului în raport cu societatea reclamantă
Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamanta a susținut că începând cu după masa zilei de 22 ianuarie 2013, societatea este pusă în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea comercială principală, problema fiind cu atât mai gravă, având în vedere în principal situaţia juridică actuală a reclamantei, mai exact faptul că se află în procedura insolvenţei conform Sentinţei civile nr. 3885 din 28 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII- a civila, in Dosarul nr. 74879/3/2011, fiind în prezent în perioada de observaţie, urmând a intra în reorganizare judiciară în scopul evitării falimentului.
Pârâtul C.N.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei de suspendare a Deciziei nr. 45/2013, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentința nr. 434 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel BucureȘti, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013, formulată de reclamanta SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că aprecierile reclamantei cu privire la nemotivarea Deciziei 45 din 22 ianuarie 2013, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei atacate, întrucât în cuprinsul acesteia se precizează atât motivul de fapt avut în vedere de pârât şi anume că „radiodifuzorul nu a făcut dovada achitării mai multor amenzi aplicate de C.N.A. în anii 2009, 2010, 2011 şi 2012” precum şi temeiul de drept şi anume dispoziţiile art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, acesta din urmă fiind în acelaşi timp şi temeiul procedural al emiterii actului, întrucât prevede expres competenţa Consiliului de a retrage licenţa audiovizuală în cazurile enumerate de acest articol. De asemenea, decizia atacată cuprinde şi un alt temei procedural şi anume art. 15 din Legea 504/2002 în care se reglementează aspecte legate de procedura de luare a deciziilor în cadrul Consiliului şi chiar aspecte legate de publicarea sau comunicarea actelor emise şi de intrarea lor în vigoare.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că nici invocarea încălcării dreptului la apărare cu ocazia emiterii deciziei atacate, nu este de natură a crea o îndoială serioasă asupra acestei decizii, în condiţiile în care Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2013 nu are natura unui act administrativ-jurisdicţional iar respectarea dreptului la apărare este o garanţie specifică procedurilor jurisdicţionale, ci nu emiterii oricăror acte administrative.
Cu privire la motivele invocate de reclamantă referitoare la faptul că pârâtul C.N.A., nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea a reținut că, deȘi invocarea de către pârât a neplăţii unor amenzi în decizia de retragere a licenţei audiovizuale deţinută de reclamantă, are o aparenţă de nelegalitate, totuȘi această constatare nu duce neapărat la a considera că sancţiunea retragerii licenţei este nelegală, întrucât la sancţionarea reclamantei, pârâtul a avut în vedere, astfel cum rezultă din înscrisul intitulat „situaţia amenzilor neachitate de către SC O.T. SRL pentru postul de televiziune O.T.V.” şi patru amenzi aplicate reclamantei prin decizii emise de C.N.A. ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei faţă de reclamantă şi anume: Decizia 253 din 17 mai 2012 privind amendarea cu 5000 lei, Decizia nr. 289 din 22 mai 2012 privind amendarea cu 25.000 lei, Decizia nr. 501 din 06 iunie 2012 privind amendarea cu 50.000 lei şi Decizia nr. 555 din 26 iunie 2012 privind amendarea cu 200.000 lei.
De asemenea, judecătorul fondului a reținut că Sentinţa civilă nr. 7922 din 4 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, a fost casată ulterior, la data de 24 ianuarie 2013, printr-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti, iar în această situaţie potrivit art. 311 C. proc. civ. „Hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel”, astfel că invocarea de către reclamantă a unei astfel de sentinţe casate, nu poate reprezenta o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei atacate.
Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, instanța de fond a reținut că deȘi reclamanta a făcut dovada unui prejudiciului, având în vedere consecinţele deosebit de grave produse de retragerea licenţei audiovizuale deţinute de societate, totuȘi cele două condiţii prev. de art. 15 alin. (1) rap. la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 sunt prevăzute cumulativ.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 şi art. 3041 C.proc.civ.
Printr-o primă critică din recurs, reclamanta a susținut că sentința atacată este netemeinică Și nelegală, întrucât instanța de fond a pronunțat soluția de respingere a cererii de suspendare prin ignorarea atât a stării de fapt, cât Și a normelor imperative incidente în cauză.
Astfel, recurenta a arătat, reiterând argumentele prezentate în fața primei instanțe că decizia contestată nu este motivată, fiind astfel lovită de nulitate în condițiile în care efectele pe care le produce constau în restricționarea unor drepturi.
Pe de altă parte, a arătat recurenta, pârâtul a restricționat în mod flagrant libertatea de exprimare recunoscută Și garantată de Statul Român, prin adoptarea unei conduite nelegale cu nesocotirea normelor constituționale incidente în cauză, cât Și a normelor cuprinse în C.E.D.O., prin interzicerea dreptului reclamantei de a transmite audiovizual.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că societatea a intra în procedura insolvenței la data 23 martie 2012, iar potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului, ca atare emiterea unei decizii sancționatorii pe considerentul că nu s-a făcut plata unor amenzi este contrară dispozițiilor citate.
Recurenta a susținut că alt motiv de nelegalitate a deciziei contestate, este acela al nerespectării hotărârilor judecătoreȘti, în acest sens arătând că prin Sentința nr. 7922 din 4 iulie 2012, Tribunalul BucureȘti, a constatat că societatea are calitatea de consumator captiv, în această situație fiind aplicabil art. 38 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce priveȘte cerința pagubei iminente, recurenta-reclamantă a arătat că societatea este imposibilitatea de a achita salariile angajaților Și de a executa contractele comerciale pe care le are încheiate cu partenerii săi, aceste contracte fiind principala sursă de venit.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, reclamanta SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca instanţa să dispună suspendarea Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 emisă de pârât privind retragerea licenţei audiovizuale deţinută de reclamantă pentru postul O.T.V., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, nr. 570/2/2013.
Prima instanţă a respins cererea de suspendare a Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 ca nefondată, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.
Argumentele dezvoltate în cererea de recurs reiau, în esenţă, criticile de nelegalitate expuse de reclamanta-recurentă în cererea de chemare în judecată, instanţa de fond pronunţându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.
Măsura de suspendare a executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naştere unor obligaţii, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ învestită cu acţiunea în anulare. Sau, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională (Decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 394 din 13 iunie 2012), „dreptul de a solicita suspendarea executării unui act administrativ […] constituie o garanţie procesuală aflată la îndemâna părţii interesate pentru evitarea efectelor negative pe care punerea în executare a actului administrativ unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea asupra acesteia”
Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public .
Îndeplinirea celor două condiţii este verificată în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.
Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reţinând neîndeplinirea, în speţă, a condiţiei cazului bine justificat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeaşi lege.
De aceea, cel puţin la nivelul aparenţei dreptului, în acord cu judecătorul primei instanţe, Înalta Curte constată că nu există un indiciu de nelegalitate al deciziei atacate.
De altfel, conform datelor din sistemul informatic E.C.R.I.S., Înalta Curte constată că, în Dosarul nr. 570/2/2012, acţiunea prin care SC O.T. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 emisă de pârât a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentinţa nr. 1204 din 3 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel BucureȘti.
În acest context, nu suntem în prezenţa unor împrejurări vădite de fapt sau de drept care să facă dovada îndeplinirii cerinţei referitoare la cazul bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme instanța de fond a respins cererea de anulare a Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013, apreciind în urma analizei pe fond a acesteia, că este legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, Înalta Curte, fără a înlătura de plano, consistenţa acestui argument, constată că, în raport cu cele reţinute anterior în privinţa neîndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, nu se impune reformarea sentinţei, pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC O.T. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 434 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4973/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4977/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
