ICCJ. Decizia nr. 5124/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5124/2013
Dosar nr. 3749/1/2012
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea supusă căii extraordinare de atac
Prin Decizia nr. 985 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de V.G.V. şi V.C. împotriva Sentinţei nr. 5202 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză a fost invocată, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 39/1996, prin care imobilul situat în str. B.I., sector 1 a trecut în administrarea Regiei Autonome "A.P.P.S." de sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului.
A arătat Curtea că de la data emiterii acestui act administrativ - 14 februarie 1996 şi până la data invocării excepţiei de nelegalitate de către recurenţi - 24 septembrie 2011, respectiva hotărâre de guvern a cărei nelegalitate s-a solicitat a se constata de instanţă, a intrat în circuitul civil, a fost invocat în raporturi juridice şi a produs efecte juridice depline, astfel încât constatarea nelegalităţii acestuia după 16 ani de la emiterea lui ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi al aplicării unei bune administraţii.
A admite posibilitatea atacării în instanţă, fără limită de timp, a unui act administrativ unilateral cu caracter individual ar avea drept consecinţă posibilitatea aplicării unor măsuri retroactive care ar vătăma drepturile câştigate cu bună-credinţă de particulari şi situaţiile juridice legal constituite, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
În aceste condiţii, soluţionarea cauzei pe baza înlăturării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi prin aplicarea prioritară a dispoziţiilor dreptului comunitar nu poate fi în nici un caz interpretată ca o denegare de dreptate, în sensul art. 3, 4 C. civ., deoarece judecătorul fondului nu a făcut altceva decât să-şi exercite atribuţiile cu care a fost învestit şi să aplice cu prioritate principiile dreptului comunitar, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 21 şi art. 148 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte stabilirea greşită a cadrului procesual în litigiu având ca obiect excepţia de nelegalitate, prin calificarea, ca pârâţi a copiilor reclamanţilor, Curtea a constatat că şi acest motiv de recurs este nefondat, ţinând cont de faptul că instanţa a respectat principiul disponibilităţii în procesul civil, excepţia de nelegalitate fiind invocată de V.G.V. şi V.C., ceilalţi pârâţi având calitatea de părţi în litigiu de fond.
Relativ la cererea precizatoare a recurenţilor reclamanţi, în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară introducerii imobilului din str. B.I., sector 1 în anexa H.G. nr. 39/1996 şi obligării pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 RON daune morale, în raport de durata mare de timp în care au fost şicanaţi şi abuzaţi în urma transmiterii şi preluării nelegale a administrării imobilului, s-a arătat că prima instanţă sesizată cu excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996, se putea pronunţa exclusiv cu privire la această excepţie, cu care a fost sesizată prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2011 de către Judecătoria sector 1, celelalte cereri legate de fondul litigiului fiind de competenţa Judecătoriei sector 1.
2. Calea extraordinară de atac exercitată
Împotriva Deciziei nr. 985 din 23 februarie 2012 a formulat contestaţie în anulare intimata V.R.C., solicitând casarea acesteia şi rejudecarea recursului formulat, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut, în esenţă, faptul că nu ar fi fost legal citată, din punctul de vedere al numelui şi adresei, neavând, astfel, posibilitatea de a-şi formula propriile apărări în cauză.
3. Soluţia instanţei de control judiciar.
Examinând actele şi înscrisurile cauzei, Înalta Curte constată contestaţia în anulare nefondată, şi o va respinge, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor cauzei, contestatoarea V.R.C., intimată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea criticată, a fost citată, în faţa instanţei de control judiciar, la data de 16 decembrie 2011, ca V.R.C.I., cu domiciliul în sector 2, Bucureşti, str. R.
Datele de identitate ale intimatei au fost conceptate în conformitate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, şi anume încheierea Curţii de Apel Bucureşti din data de 28 iunie 2011 şi Sentinţa civilă nr. 5202 din 20 septembrie 2011, nefiind depuse alte înscrisuri din care să rezulte alte date.
În susţinerea motivelor de anulare a hotărârii astfel pronunţate, contestatoarea a depus o copie a unei cărţi de identitate emise la 9 decembrie 2011 pe numele V.R.C., cu domiciliul în sector 1, str. A.
Este adevărat că, potrivit art. 85 C. proc. civ., „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”, dar, pe de altă parte, art. 98 arată că „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului.”
Dacă primul art. citat urmăreşte asigurarea respectării principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nu este mai puţin adevărat că art. 98 sancţionează atitudinea pasivă a părţii care nu înştiinţează despre modificările survenite referitor la adresa sa, consecinţa fiind că aceasta nu se mai poate prevala de eventualele vicii ale procedurii de comunicare a actelor procedurale.
Or, în speţă, Înalta Curte constată că, pe parcursul judecării cauzei, contestatoarea şi-a schimbat succesiv adresa, făcând, însă, cunoscut acest lucru numai în cadrul contestaţiei în anulare ce face obiectul dezbaterii de faţă.
Înalta Curte mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”, iar art. 129 alin. (1) prevede că „părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.”
Pentru aceste considerente, neputându-se reţine, în cauză, neîndeplinirea procedurii de citare a părţii potrivit cu dispoziţiile legale, în temeiul art. 320 C. proc. civ., prezenta contestaţie în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de către V.R.C. împotriva Deciziei nr. 985 din 23 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 512/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5126/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
