ICCJ. Decizia nr. 5125/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5125/2013
Dosar nr. 6367/1/2012
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T. SA a solicitat anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de impunere nr. 410 din 17 iunie 2010 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr 2406/453 din 14 decembrie 2010 emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş cu privire la suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare.
În motivarea cererii, reclamanta a contestat legalitatea actelor administrativ-fiscale întocmite de pârâtă cu privire la neacceptarea deductibilităţii TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339 F/2008 şi pe cale de consecinţă, respingerea rambursării TVA în sumă de 1.221.614 RON, arătând că este eronată concluzia organelor de inspecţie fiscală privind lipsa de obiect a contractului şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 51/1997 pentru calificarea acestui contract ca fiind de leasing.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa civilă nr. 441 din 10 octombrie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta nu are dreptul la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul nr. 339/F din 7 aprilie 2008, întrucât a introdus pe rolul Tribunalului Bucureşti acţiunea în rezilierea contractului, reziliere care implică şi restituirea plăţilor efectuate, inclusiv a TVA aferentă, care nu se mai încadrează în sfera taxei de dedus reglementată conform dispoziţiilor art. 125 pct. 30 C. fisc.
Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că, orice operaţiune de livrare de bunuri sau prestare de servicii trebuie să asigure un folos, adică să se realizeze în beneficiul operaţiunilor taxabile, ceea ce nu s-a constatat în cauză, întrucât obiectul contractului de închiriere în regim de leasing financiar nu a intrat în posesia reclamantei spre a fi îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., dar nici nu va fi livrat în viitor, datorită formulării acţiunii în rezilierea contractului.
Interpretările Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă cheltuielilor cu investiţiile efectuate înainte de începerea realizării efective a unei activităţi economice au fost considerate ca nerelevante în cauză, cu motivarea că şi legislaţia internă permite deducerea acestor cheltuieli în condiţiile cuprinse la pct. 45 din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal, dar reclamanta nu se află în situaţia de a efectua investiţii înainte de începerea activităţii economice, desfăşurând o activitate economică în legătură cu care a efectuat o investiţie (achitarea avansului şi ratelor aferente contractului de leasing financiar), investiţie care însă este lipsită de orice avantaj economic în folosul reclamantei care nu se află în posesia bunului mobil spre a justifica astfel achitarea ratelor de leasing.
În situaţia în care ulterior reclamanta va intra în posesia bunului care constituie obiectul contractului de leasing, instanţa de fond a apreciat că aceasta poate să-şi exercite dreptul de deducere a TVA aferentă pentru toată perioada în discuţie, conform prevederilor art. 1471 alin. (2) din C.fisc.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC „T." SA Timişoara, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării Raportului de inspecţie fiscală nr 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010, a Deciziei nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010 pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă Contractului de leasing nr. 339/F/2008 şi neacceptată la deducere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a respins cererea recurentei-reclamante de suspendare a judecării dosarului în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.; a respins recursul declarat de SC T. SA Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că recurenta SC T. SA Timişoara, în calitate de utilizator, a încheiat la data de 7 aprilie 2008 Contractul de leasing financiar nr. 339 F cu SC „T.M.L. IFN” SA Bucureşti, în calitate de locator, obiectul contractului fiind transmiterea de către locator către utilizator a dreptului de folosinţă, în regim de leasing financiar asupra unei aeronave "Y" cu seria producătorului 3160, modificat în „C.R.”, care face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 2008 între C.I. Inc. din Texas, Statele Unite ale Americii, în calitate de vânzător şi SC "T.M.L. IFN" SA Bucureşti, în calitate de cumpărător.
Conform Convenţiei din 23 aprilie 2008 încheiată între SC "T.M.L. IFN" SA Bucureşti şi SC T. SA, anexă la Contractul nr. 339F din 7 aprilie 2008, termenul de livrare a aeronavei a fost stabilit la data de 15 iulie 2008.
Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, Decizia de impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010 şi Decizia nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010 intimata-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş a constatat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC "T.M.L. IFN" SA în baza Contractului de leasing nr. 339/F din 7 aprilie 2008 pentru ratele de leasing 14 - 20 şi avans rata leasing 13 achitată de societatea recurentă în perioada 1 mai - 31 decembrie 2009, supusă controlului fiscal finalizat prin actele administrative contestate în prezenta cauză.
Instanţa de control judiciar a fond a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. în raport cu situaţia de fapt dovedită în cauză şi din care rezultă, în mod necontestat, că bunul care a constituit obiectul contractului de leasing financiar nu a fost predat şi nici nu a fost prestat serviciul de închiriere contractat în baza convenţiei respective, astfel că, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de folosinţa bunului şi nu a dovedit că a plătit ratele de leasing în folosul realizării unor operaţiuni taxabile.
Din acest motiv, a fost respinsă ca vădit nefondată susţinerea din recurs privind dovada utilizării efective a aeronavei modelul "Y" pentru serviciile aeroportuare prestate şi facturate de aeroporturile internaţionale din Bucureşti, Constanţa şi Timişoara, reţinându-se şi că din facturile depuse ca argument pentru apărarea respectivă, rezultă că a avut calitatea de cumpărător pentru aceste servicii Compania „J.A.” SRL, care a încheiat cu recurenta-reclamantă la 22 iulie 2008 contractul de închiriere pentru 7 avioane, diferite însă de aeronava care a constituit obiectul Contractului de leasing financiar nr. 339 din 7 aprilie 2008.
S-a mai arătat că apărarea recurentei este de asemenea nefondată faţă de „convenţia de utilizare a aeronavei pentru modelul "Y" cu numărul de serie al producătorului 3160” din 13 mai 2008, prin care părţile contractante au stipulat expres că vânzătorul va păstra dreptul de proprietate, custodia şi controlul operaţional al aeronavei, care va rămâne înmatriculată în Registrul din Statele Unite până la primirea înmatriculării în Registrul unic de înmatriculare a aeronavelor civile din România şi la Centrul de Operare al operatorului - SC „J.S.” SRL, ceea ce nu s-a realizat până la întocmirea actelor administrativ-fiscale contestate în cauză.
S-a apreciat ca nefondată şi critica din recurs privind interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 167 din Titlul X al Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată şi care prevăd că, în măsura în care bunurile şi serviciile sunt utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, aceasta are dreptul, în statul membru în care efectuează operaţiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, transpusă în legislaţia internă prin dispoziţiile art. 145 din C.fisc., care au constituit temeiul juridic al actelor contestate, reţinându-se în mod corect că recurenta-reclamantă nu îndeplineşte cerinţele legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie 2008.
S-a mai arătat că din însuşi cuprinsul Adresei nr. 430503 din 22 aprilie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de legislaţie în domeniul TVA rezultă că reprezintă o opinie care nu poate fi reţinută ca temei pentru soluţionarea litigiului în cauză, având ca obiect un raport juridic de drept fiscal reglementat prin norme de drept public.
Apărarea din recurs privind valabilitatea Contractului de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie 2008 şi efectele juridice pe care continuă să le producă în lipsa unui litigiu pentru rezilierea contractului a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că toate acestea vizează raporturile juridice dintre părţile contractante şi nu condiţionează exercitarea dreptului de deducere a TVA, a cărui recunoaştere nu poate interveni decât în cazurile prevăzute expres de Codul fiscal.
Susţinerea recurentei privind îmbogăţirea fără justă cauză a statului prin respingerea dreptului său la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing, pentru care SC "T.M.L. IFN" SA Bucureşti a virat la bugetul statului TVA colectată, a fost apreciată ca vădit neîntemeiată, fiind rezultatul unei înţelegeri greşite a raporturilor juridice bugetare având ca obiect taxa pe valoare adăugată, ca impozit indirect stabilit asupra operaţiunilor de transfer al proprietăţii bunurilor şi asupra prestărilor de servicii.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta SC T. SA, solicitând anularea acesteia, rejudecarea recursului şi modificarea Sentinţei civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 în sensul admiterii contestaţiei societăţii şi anulării actelor administrativ fiscale contestate, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea cererii, s-a argumentat, în esenţă, că soluţia pronunţată este rodul unei greşeli materiale constând în neobservarea convenţiilor prezentate în probatoriu raportat la dispoziţiile art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc., reiterându-se situaţia de fapt supusă examinării instanţelor precedente.
Au fost criticate ca eronate considerentele şi concluziile instanţei de control judiciar referitor la reţinerea situaţiei de fapt şi interpretarea dispoziţiilor legale invocate de către contestatoare în recurs şi s-a susţinut că raţionamentul instanţei de recurs potrivit căruia contestatoarea nu întruneşte condiţiile cerute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C.fisc. este rodul unei erori materiale generată de neobservarea conţinutului pieselor dosarului şi a dispoziţiilor art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc.
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, şi o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Faţă de cele ce preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă nu pot fi identificate elemente de natură a contura existenţa unei erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Se constată că, în speţă, instanţa de recurs a apreciat în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, cu expunerea completă şi convingătoare a motivelor care au format convingerea instanţei şi după examinarea exhaustivă a ansamblului probator raportat la susţinerile recurentei.
Aspectele invocate de către contestatoare nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor invocate în recurs, şi critici directe ale raţionamentului instanţei de control judiciar, a modului în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente raportat la conţinutul înscrisurilor depuse în probaţiune, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
Pe de altă parte, se constată că instanţa de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs şi argumentele contestatoarei apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. numai pentru că instanţa de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestatoare.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”.
De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare declarată de SC T. SA Timişoara împotriva Deciziei nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5122/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5139/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
