ICCJ. Decizia nr. 5208/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5208/2013
Dosar nr. 877/46/2011
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată la curtea de apel
Prin acţiunea înregistrată la data 12 iulie 2011, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.T. SA a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, Direcţia Generală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile vamale suplimentare stabilite de controlul vamal, deciziei din 22 martie 2011 a Agenţia Naţională de Administrarea Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, a procesului-verbal de control din 3 februarie 2011 şi, drept consecinţă, să fie exonerată de la plata obligaţiilor suplimentare stabilite, în cuantum de 707.236 RON, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 3 februarie 2011 i-a fost comunicată decizia din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, emisă de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Dolj - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, împreună cu procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, însă, organele vamale au stabilit eronat obligaţii suplimentare de plată, în cuantumul menţionat, aferente "valorii în vamă pentru mărfurile importate cu declaraţiile vamale de import din 13 ianuarie 2006 şi din 7 februarie 2006", declaraţii care au fost depuse la Biroul Vamal Argeş.
Împotriva deciziei din 3 februarie 2011, emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, reclamanta a formulat contestaţie prin care a solicitat desfiinţarea acesteia şi a procesului-verbal de control, în ceea ce priveşte stabilirea unei baze impozabile suplimentare în cuantum de 707.236 RON, respinsă însă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, prin Decizia nr. 75 din 22 martie 2011.
Reclamanta a solicitat să se constate tardivitatea, nelegalitatea şi netemeinicia măsurilor dispuse prin actele atacate.
Cu privire la tardivitatea modificării declaraţiei vamale de către pârâtă, în baza art. 100 alin. (1), art. 283 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam., coroborate cu dispoziţiile art. 101 alin. (3), art. 103 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta a arătat că a derulat în perioada ianuarie - februarie 2006, prin Biroul Vamal Piteşti (actuala Direcţie Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş), două operaţiuni de import definitiv, având ca obiect două autoturisme.
În vederea determinării valorii în vamă, s-au depus la Biroul Vamal Piteşti, prin intermediul comisionarului, toate documentele prevăzute de lege (facturi externe, note de constatare vamală pentru autovehicule emise de Registrul Auto Român Argeş, certificate de origine a mărfurilor, declaraţii vamale de export din 10 ianuarie 2006 şi din 2 februarie 2006), intimata acordând liberul de vamă pentru cele două autoturisme, după cum urmează: pentru autoturismul marca B.M.W., la data de 13 ianuarie 2006 şi pentru autoturismul marca A., la data de 7 februarie 2006.
Reclamanta a susţinut că procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, prin care s-a modificat declaraţia vamală definitivă din 13 ianuarie 2005, este emis în afara termenului de 5 ani, expres prevăzut de lege ca termen limită de modificare a acestor declaraţii, astfel că obligaţiile de plată rezultate din modificarea tardivă a declaraţiei vamale din 13 ianuarie 2006 pentru autoturismul B.M.W., în cuantum de 112.948 RON, cu titlu de accize, şi 88.523 RON, cu titlu de TVA, precum şi dobânzile (majorările) de întârziere şi penalităţile aferente acestora, sunt generate de un act lovit de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamanta a arătat că organul de control a stabilit în mod eronat că declaraţiile vamale aferente operaţiunilor de import nu au fost întocmite în conformitate cu dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a C. vam. şi art. 77 şi 78 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam.
De asemenea, s-a procedat în mod nelegal la calcularea retroactivă a obligaţiilor vamale pentru operaţiunile de import efectuate în anul 2006, iar calculul de accesorii pentru perioada 2006 - 2011 nu poate fi apreciat decât ca un abuz, fiind încălcate dispoziţiile art. 64, 157 - 159 din Legea nr. 141/1997.
În opinia reclamantei, înainte de acordarea liberului la vamă, autoritatea vamală trebuia să facă toate verificările necesare şi să dispună în privinţa cuantumului exact al taxelor vamale pe care le aprecia ca fiind legal achitate, potrivit art. 71, 72 din H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a C. vam. al României, în vigoare la data importului.
A mai arătat reclamanta că sumele menţionate în declaraţiile vamale de import definitiv sunt aceleaşi cu cele precizate în Anexa nr. 2 din O.M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă, act normativ invocat chiar de către pârâtă.
În ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, reclamanta a menţionat că autorităţile vamale nu puteau solicita majorări de întârziere, începând cu anul 2006, deci pentru o perioadă anterioară emiterii deciziei pentru regularizarea situaţiei, decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 158 din Legea nr. 141/1997.
Potrivit art. 120 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, pentru pretinsele diferenţe suplimentare de creanţe fiscale, acestea se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale, pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la data stingerii acesteia inclusiv, respectiv după emiterea deciziei din 3 februarie 2011, în acest sens fiind şi practica judiciară.
După cum s-a reţinut şi de către autoritatea vamală, declaraţiile au fost depuse la Biroul Vamal, prin intermediul SC F.G. SRL, în calitate de comisionar vamal, iar potrivit Cap. V din H.G. nr. 1114/2001, în vigoare la data importului, acesta răspunde de respectarea reglementărilor vamale.
În concluzie, reclamanta a susţinut că autorităţile vamale au avut la îndemână toate documentele necesare stabilirii regimului vamal şi determinării valorii taxelor vamale, iar încercările acestora de a solicita, după mai mult de 5 ani, obligaţii vamale şi accesorii, nu pot echivala decât cu invocarea propriei culpe.
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu, şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că actele atacate sunt temeinice şi legale.
Referitor la excepţia tardivităţii modificării declaraţiei vamale a solicitat respingerea acesteia, arătând că reverificarea şi controlul autorităţii vamale s-au desfăşurat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011, astfel că decizia privind modificarea declaraţiei vamale a fost emisă în termenul legal de 5 ani, prevăzut de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, pe perioada supusă controlului, prescripţia fiind suspendată, conform art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a susţinut că, în urma reverificării declaraţiilor vamale, autoritatea vamală a considerat că se impune recalcularea drepturilor de import, prin determinarea în mod corect a valorii în vamă, ţinând cont de valoarea de tranzacţie înscrisă în facturile externe prezentate la momentul efectuării operaţiunilor vamale, stabilind în sarcina reclamantei o datorie vamală în valoare totală de 707.236 RON, drepturi vamale reprezentând accize, TVA, dobânzi - majorări de întârziere în vechea titulatură şi penalităţi aferente.
Şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu menţinerea actelor contestate, ca legale şi temeinice.
A susţinut că la stabilirea valorii în vamă a celor două autovehicule, societatea nu a declarat şi nu a luat în calcul preţul efectiv plătit pentru bunurile în cauză, ci valoarea de catalog prevăzută de O.M.F.P. nr. 687/2001, conform art. 109 alin. (6) din Regulamentul vamal, în vigoare la acea dată, respectiv, H.G. nr. 1114/2001, iar la controlul ulterior, organele de inspecţie vamală au procedat corect la recalcularea valorii în vamă, în funcţie de preţul efectiv plătit.
În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 30 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.T. SA, a dispus anularea deciziei din 22 martie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrarea Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Argeş, a deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi a procesului-verbal de control din 3 februarie 2011 emise de Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10.739,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia prescripţiei invocată de reclamantă în ce priveşte dreptul organelor vamale de a stabili drepturi de import suplimentare, nu este incidentă, faţă de dispoziţiile art. 373 din H.G. nr. 1114/2001, art. 61 şi art. 187 din Legea nr. 141/1997.
Astfel, potrivit art. 373 din H.G. nr. 1114/2001, controlul vamal ulterior se exercită pe o perioadă de 5 ani, de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiaşi termen pot fi încasate sau restituite diferenţe de drepturi vamale constatate.
Totodată, potrivit art. 187 din Legea nr. 141/1997, termenul de prescripţie a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani şi curge de la data acceptării şi înregistrării declaraţiei vamale de import. Legea arată că termenele prevăzute în cod şi în alte reglementări vamale se calculează potrivit normelor prevăzute în C. proc. civ.
Potrivit art. 100 alin. (1) din C. vam. actual, autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.
În speţă, declaraţiile vamale au fost depuse la 13 ianuarie 2006 şi respectiv la 7 februarie 2006 la biroul vamal competent să efectueze operaţiunile de vămuire, iar controlul a fost efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011, cu respectarea termenului de 5 ani.
Prima instanţă a apreciat că şi în ipoteza subsidiară, în care s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei relativ la primirea liberului de vamă la 13 ianuarie 2006, prin depunerea declaraţiei la vamă, aspect care nu poate fi, însă, reţinut faţă de textele sus-menţionate, se constată că prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale împotriva reclamantei nu era împlinită la data demarării controlului, respectiv 14 decembrie 2010, în condiţiile în care art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc., prevede că termenele de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că legea aplicabilă controlului fiscal este cea în vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ţinută să efectueze actele de control în conformitate cu dispoziţiile art. 100 din C. vam. şi Ordinul Vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006, dispoziţii similare existând şi în fostul art. 61 din Legea nr. 141/1997.
Din procesul-verbal de control încheiat la 3 februarie 2011, rezultă că inspectorii vamali au efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 un control vamal ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr. 2913/92, Regulamentului CEE nr. 2454/93, a H.G. nr. 110/2009, a Ordinului Vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006, conform adresei Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova nr. 3711 din 3 februarie 2011.
În procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin reverificarea declaraţiilor vamale aferente operaţiunilor de import, care au avut ca obiect autovehicule second hand, referitor la modul de declarare şi determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art. 28 din Ordinul Vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006.
De asemenea, s-a menţionat că reverificarea declaraţiei vamale în cazul reclamantei a fost efectuată la sediul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 7521/2006.
Art. 100 din C. vam., în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă.
De asemenea, alin. (2) şi (3) din art. 100 al Legii nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Când, după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior, rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.
În aplicarea textului de mai sus, art. 36 lit. c) din Ordinul Vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 7521/2006, arată că birourile vamale vor desfăşura activităţi de control vamal ulterior pentru reverificarea declaraţiilor depuse la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispoziţiile legale au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete.
Şi art. 78 alin. final din Regulamentul CEE nr. 2913/92, faţă de care a fost adoptat art. 100 din C. vam., prevedea că atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun.
C. vam. comunitar actual, nr. 450/2008, mai reţine instanţa de fond, agravează condiţiile în care se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală, condiţionând-o de date incomplete şi inexacte, dar şi de cunoaşterea acestui fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în cazul în care informaţiile ar fi fost exacte şi complete.
În acest context, prima instanţă a apreciat că se impune şi analizarea textelor care determinau, la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se constata dacă organele vamale aveau la dispoziţie mijloacele necesare pentru corecta stabilire a acestora.
Astfel, potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997, valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
Potrivit art. 148 din Legea nr. 141/1997, privind C. vam. al României, în vigoare la data efectuării operaţiunii de import, cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, iar dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naşte datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză, este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autorităţile vamale dispun de informaţii din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informaţii.
Totodată, potrivit art. 158 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acestei datorii, prin declaraţia vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferenţe ulterioare sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.
Ca atare, organele vamale stabilesc pe baza declaraţiei vamale drepturile de import constând în taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize şi orice alte sume ce se cuvin statului la importul de mărfuri.
Asupra cuantumului taxei, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 109 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a C. vam., determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacţii comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în C. vam. al României şi în alte reglementări vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declaraţie pentru valoarea în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5.
Pentru mărfurile primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacţii comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele primite de la expeditorul extern şi în declaraţia pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică destinatară.
Art. 109 alin. (4) - (6), din acelaşi act normativ, are în vedere importul efectuat de către persoane fizice, care nu efectuează operaţiuni comerciale, acesta referindu-se distinct la determinarea valorii în vamă pentru operaţiuni comerciale. Art. 109 alin. (4) din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice, valoarea în vamă se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice pe baza cataloagelor de preţuri externe, corelate cu preţurile interne. Alin. (5) al textului, se referă la autovehiculele şi vehiculele noi prevăzute la poziţiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 şi 87.16 din Tariful vamal de import al României, iar alin. (6) se referă la autovehiculele şi vehiculele folosite.
În aplicarea acestor dispoziţii, a fost emis Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, în preambulul căruia se arată expres că este emis în baza art. 109 alin. (4) şi (6), precum şi pct. 12 din Anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a C. vam. al României. Aceasta din urmă se referă la introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că textele arătau clar la momentul importului, că stabilirea valorii în vamă se realizează în funcţie de factura externă, iar nu în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, acest din urmă act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.
Totodată prima instanţă a constatat că la momentul întocmirii declaraţiilor vamale, reclamanta a arătat, referitor la autoturismul B.M.W., la pct. 22 - valoarea totală din factură de 110.200 euro, la un curs de schimb de 3,6846 RON, potrivit facturii din 9 ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preţ articol, a arătat valoarea de 14.406 RON; referitor la autoturismul A., la pct. 22 - valoarea totală din factură de 42.224 euro, la un curs de schimb de 3,6040 RON, potrivit facturii din 26 ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preţ articol, a arătat valoarea de 13.915 RON, iar facturile externe au fost ataşate declaraţiilor vamale, aşa cum rezultă chiar din procesul-verbal de control din 3 februarie 2011.
Aşadar, organele vamale au avut la dispoziţie, de la momentul depunerii declaraţiilor vamale, toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize şi TVA, fiind cert că o atare obligaţie legală nu incumbă părţii care a menţionat atât valoarea din factura externă, cât şi pe cea rezultată din O.M.F.P. nr. 687/2001, ataşând însă factura externă.
În opinia primei instanţe, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete, or, interpretarea legii asupra stabilirii bazei de calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme ce art. 148 şi 158 din Legea nr. 141/1997 stabilesc cert această obligaţie în sarcina organelor vamale.
Prin urmare, prima instanţă a reţinut că deşi baza de impozitare a fost stabilită în mod corect, potrivit art. 109 din H.G. nr. 1114/2001, cu toate acestea, asemenea determinare nu poate trece peste ceea ce este, pe de o parte, prevăzut în lege, pentru justificarea posibilităţii unui control ulterior, iar pe de altă parte, rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de 10.739,3 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, onorariul de avocat şi onorariul de expert.
3. Recursurile declarate în cauză
Prin memorii distincte au formulat recurs toate pârâtele: Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, respectiv Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurentele au ca motive comune de recurs:
3.1. Interpretarea greşită a cadrului normativ aplicabil.
Nu s-a sancţionat împrejurarea că la stabilirea valorii în vamă societatea nu a declarat şi nu a luat în calcul preţul efectiv plătit pentru bunul în cauză, ci valoarea de catalog prevăzută de Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, contrar prevederilor art. 77 şi 78 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. care trimit la procedura prevăzută în Acordul pentru aplicarea art. VII al GATT, a cărei primă regulă este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie.
Nu poate fi reţinută culpa exclusivă a autorităţii vamale în determinarea valorii în vamă, având în vedere natura juridică a declaraţiei vamale în detaliu, care este o declaraţie pe propria răspundere.
3.2. Acordarea nelegală a cheltuielilor de judecată
Potrivit recurentelor, trebuia respinsă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În plus, organele vamale mai susţin că dificultatea, amploarea şi durata cazului nu justifică suma la care au fost obligate cu acest titlu. În privinţa onorariului de avocat, mai afirmă că nu are caracter previzibil, la momentul formulării acţiunii nefiind detaliate componentele acestuia (onorariu fix, onorariu de succes).
Pe lângă aceste critici, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi Autoritatea Naţională a Vămilor au mai susţinut că:
3.3. Sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Recurentele consideră că motivarea hotărârii nu cuprinde argumentele pentru care s-au primit susţinerile reclamantei şi s-au înlăturat cele formulate de pârâte, ci conţine o înşiruire de fapte.
3.4. Judecătorul nu a avut rol activ
În esenţă, se susţine că judecătorul cauzei nu s-a folosit de prerogativele sale pentru a afla adevărul. Expertiza contabilă nu trebuia luată în considerare câtă vreme expertul şi-a depăşit competenţele, pronunţându-se asupra modului în care se interpretează dispoziţiile legale aplicabile.
4. Apărările SC A.T. SA
Prin concluziile scrise formulate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Reiterând motivele acţiunii judiciare, intimata a susţinut că:
4.1. Autorităţile vamale au stabilit tardiv diferenţele constând în TVA, accize şi accesorii, fiind depăşit termenul de prescripţie de 5 ani.
4.2. Obligaţiile de plată au fost stabilite iniţial în mod legal, fiind incident Ordinul M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă şi art. 109 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a C. vam. care nu se referă exclusiv la persoane fizice.
4.3. Nu există niciun temei pentru obligarea sa la plata unor accesorii pentru perioada 2006 - 2011, în condiţiile în care organele vamale au avut toate elementele pentru calcularea datoriei încă de la depunerea declaraţiilor vamale, fiind ataşate facturile emise de vânzători.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma celor două recursuri, a apărărilor din concluziile scrise formulate de intimată, cât şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune reformarea parţială a acesteia, în limitele şi cu motivarea care urmează.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC A.T. SA a supus controlului de legalitate actele fiscale indicate de pct. I.1 al acestei decizii, emise în urma unui control vamal ulterior, care au stabilit în sarcina sa un debit total de 707.236 RON, reprezentând:
- 246.351 RON - drepturi vamale de import
- 423.932 RON - majorări de întârziere aferente
- 36.953 RON - penalităţi de întârziere aferente.
În cuprinsul acţiunii judiciare au fost formulate mai multe critici care, în esenţă, vizează trei aspecte: emiterea deciziei de regularizare a situaţiei privind obligaţiile vamale suplimentare cu depăşirea termenului de prescripţie; caracterul nedatorat al debitului fiscal în întregul său; caracterul injust al accesoriilor calculate de la data importului.
Referitor la prescripţie
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă a considerentelor curţii de apel - pct. I.2 din decizie - instanţa a stabilit că autoritatea vamală a efectuat controlul ulterior şi a emis decizia de regularizare în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, aplicabil în această materie.
Această rezolvare este corectă în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României, în vigoare la data operaţiunilor de import analizate, potrivit cu care "autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul ulterior al operaţiunilor". De asemenea, potrivit art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., "termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale".
Cum inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 iar cele două operaţiuni de import s-au produs la 13 ianuarie 2006 respectiv 7 februarie 2006, rezultă că decizia de regularizare din 3 februarie 2011 a fost emisă în interiorul termenului de prescripţie.
Referitor la debitul principal
Examinând apoi motivul acţiunii care viza caracterul nedatorat al debitului fiscal, prima instanţă, deşi a stabilit corect situaţia de fapt şi cadrul normativ aplicabil, şi chiar a observat că baza de impozitare trebuia stabilită în raport de valoarea rezultată din facturile externe, a conchis totuşi în sensul exonerării integrale a reclamantei de la plata datoriei vamale.
Această soluţie nu poate fi menţinută de instanţa de control judiciar decât în privinţa accesoriilor pentru care, cum se va arăta, nu există temei legal. Debitul principal, reprezentând diferenţa de drepturi vamale de import: 134.373 RON accize şi 111.978 RON TVA, este datorat, fiind în mod legal stabilit de organele vamale.
Potrivit art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României "cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale". Acest moment este determinat de datele la care s-au importat cele două autoturisme, adică 13 ianuarie 2006 şi 7 februarie 2006.
În perioada respectivă, art. 77 alin. (1) din acelaşi C. vam. stabilea că "procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul pentru aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte" iar art. 1 al acordului amintit, ratificat prin Legea nr. 133/1994, stipula că "valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit (…)".
La rândul său, legislaţia secundară, reprezentată de Regulamentul de aplicare a C. vam. al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001 detalia în cuprinsul art. 109, distinct pe categorii de importatori (persoane fizice şi persoane juridice) şi categorii de operaţiuni (tranzacţii comerciale şi modalităţi de transfer care nu au caracter comercial) modalitatea de determinare a valorii în vamă.
În esenţă, pornind de la modul confuz de redactare a alin. (6) al acestui articol, care nu face trimitere expresă la o categorie anume de importatori, părând a avea aplicabilitate generală, intimata-reclamantă a susţinut că şi în cazul importatorilor persoane juridice "valoarea în vamă a autovehiculelor folosite se stabileşte pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al ministrului finanţelor publice, ţinându-se seama de vechimea şi caracteristicile tehnice ale acestora" [textul art. 109 alin. (6)], beneficiind, prin urmare, de valorile mai mici rezultate din anexele Ordinului M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă.
Această abordare nu este singulară pentru că şi organele vamale au avut dubii în legătură cu modul de interpretare a prevederii citate, solicitând lămuriri la Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de Politici şi Legislaţie în Domeniile Vamal şi Nefiscal.
Înalta Curte reţine că interpretarea potrivit căreia, în privinţa celor două importuri analizate, valoarea în vamă este dată de valoarea de tranzacţie iar nu de valoarea de catalog prevăzută de Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, este cea corectă.
În adoptarea acestei concluzii sunt decisive reglementările cuprinse în legislaţia primară, citată anterior. Nu în ultimul rând, trebuie observat că valorile cuprinse în anexele Ordinului M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă, au fost elaborate în aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (4) şi (6), precum şi în aplicarea pct. 12 din Anexa nr. 6 la Regulamentul vamal, care se referă la stabilirea valorilor în vamă pentru bunurile, autovehiculele şi vehiculele folosite, introduse în ţară de persoane fizice, necomercianţi, aceste persoane neavând obligaţia legală de a evidenţia în acte contabile valoarea de tranzacţie. Raţiunea emiterii acestui ordin: colectarea cât mai eficientă a resurselor la bugetul general consolidat, prin limitarea subevaluării în vamă a mărfurilor importate de către persoanele fizice, este evidentă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în privinţa debitului principal în cuantum total de 246.351 RON, reprezentând diferenţă de drepturi vamale de import (accize şi TVA) aferente declaraţiilor vamale de import definitiv din 13 ianuarie 2006 şi din 7 februarie 2006, recursurile declarate sunt fondate.
Referitor la debitele accesorii
Odată cu debitul principal, corect calculat de organele vamale, acestea au stabilit şi accesorii în sarcina intimatei, reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere care curg de la data importului (ianuarie - februarie 2006).
Această soluţie administrativă nu poate fi acceptată pentru că reflectă o interpretare simplistă a întregului context factual al cauzei, care exclude culpa intimatei, după cum bine a punctat judecătorul fondului.
Astfel, deosebit de relevantă, pentru conturarea acestei concluzii este împrejurarea că importatorul a furnizat organului vamal, odată cu declaraţiile vamale de import, toată documentaţia aferentă, inclusiv facturile emise de vânzători. Procesul-verbal de control întocmit la data de 3 februarie 2011 de reprezentanţii Serviciului Antifraudă Fiscală şi Vamală din cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova reţine în clar că "facturile externe au fost prezentate autorităţii vamale cu ocazia derulării importurilor". De asemenea, în cuprinsul declaraţiilor vamale din 13 ianuarie 2006 şi din 7 februarie 2006 la rubrica 22 - Moneda şi valoarea totală facturată sunt înscrise sumele de 110.200 euro, respectiv 44.224 euro, fapt de asemenea confirmat prin procesul-verbal de control.
Prin urmare, intimata a furnizat la momentul importului celor două autoturisme informaţii complete şi corecte, astfel încât a-i pune în sarcină după aproape 5 ani, la limita termenului de prescripţie, accesorii pentru o datorie care a fost stabilită iniţial eronat de către organele vamale, este excesiv.
După cum s-a arătat la punctul anterior, este evident că la momentul importului, ambele părţi: autoritatea vamală şi importatorul au avut reprezentarea că suma indicată la rubrica 47 (baza de calcul a impozitelor) din declaraţiile vamale de import, reprezentând valoarea calculată potrivit Ordinului M.F.P. nr. 687/2001, este corectă. Aşa se explică acordarea liberului de vamă şi viza controlului financiar propriu al Biroului Vamal Piteşti conform ştampilelor şi vizelor aplicate pe cele două declaraţii de import.
Recurentele nu se pot apăra transferând responsabilitatea determinării valorii taxelor vamale în sarcina intimatei-reclamante pentru că această obligaţie le incumbă.
Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001 "controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenţii săi abilitaţi în cadrul atribuţiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii".
De asemenea, art. 57 detaliază în sensul că prin controlul documentar se verifică:
"a) corectitudinea completării declaraţiei vamale în detaliu;
b) existenţa documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu potrivit regimului solicitat;
c) concordanţa dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din documentele anexate"
În fine, art. 71 şi 72 din acelaşi act normativ dispun că:
"Art. 71 - În vederea acordării liberului de vamă la import sau la export autoritatea vamală verifică dacă:
a) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în declaraţia vamală;
b) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi corespunde cu cea din declaraţia vamală;
c) numărul şi valabilitatea licenţei, înscrise în declaraţia vamală, corespund cu datele din licenţă, atunci când normele legale prevăd existenţa unei licenţe.
Art. 72 - Pe lângă verificările prevăzute la art. 71, la importul de mărfuri se mai verifică şi clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă şi atunci când este cazul, originea mărfurilor, cuantumul drepturilor de import, felul, numărul şi data instrumentului de plată".
Drept urmare, în contextul existenţei unei erori asupra valorii care reprezintă baza de impunere pentru importul celor două autoturisme, generată de existenţa unor reglementări insuficient de precise, contrare principiului certitudinii impunerii, recunoscut ca atare prin art. 3 lit. b) din C. fisc., nu se pot calcula majorări şi penalităţi de întârziere în sarcina importatorului.
Conceptual, obligarea la plata acestor sume sancţionează neplata la termenul de scadenţă a debitului fiscal. Or, cum s-a arătat, în cauză nu există o "neplată" în ianuarie - februarie 2006, aptă să genereze accesorii, pentru bunul motiv că debitul a fost calculat, din culpa organelor vamale iar nu a importatorului care a furnizat la timp toate informaţiile necesare, abia la data de 3 februarie 2011.
Referitor la motivarea sentinţei
Simpla lectură a considerentelor sentinţei prezentate rezumativ la pct. I.2 din această decizie demonstrează că acest motiv de recurs al autorităţilor vamale este vădit nefondat.
Sentinţa este corespunzător motivată, atât în fapt, cât şi în drept iar raţionamentul judecătorului este exprimat cu claritate.
De altfel, recurentele nu indică apărarea care nu le-ar fi fost examinată, invocarea încălcării dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind pur formală.
Referitor la principiul rolului activ
Aceleaşi recurente au mai criticat hotărârea curţii de apel şi prin prisma modului în care judecătorul a gestionat procedura de încuviinţare şi administrare a probelor, susţinând că "nu a asigurat prin toate mijloacele stabilirea adevărului".
Recurentele nu au indicat aspectele care nu au fost examinate, critica având, de asemenea, un caracter nepertinent în condiţiile în care înscrisurile pe baza cărora s-a format convingerea instanţei au fost depuse chiar de acestea.
Cât priveşte expertiza contabilă încuviinţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2011, criticile autorităţilor vamale sunt parţial fondate pentru că, într-adevăr, din cele opt obiective fixate de instanţă, numai ultimele două se circumscriau competenţelor specialistului desemnat, celelalte vizând interpretarea unor dispoziţii legale ceea ce ţine de apanajul magistratului.
Referitor la cheltuielile de judecată
Admiţând acţiunea în întregime, prima instanţă a obligat pârâtele la plata sumei de 10.739,3 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, onorariu de expert şi onorariu de avocat.
Ca efect al modificării soluţiei şi admiterii în parte a acţiunii cheltuielile de judecată vor fi ajustate proporţional, conform art. 276 C. proc. civ.
Totodată, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. onorariul de avocat în cuantum de 9.700 RON în raport de criteriile legale, rezultând în final un cuantum total al cheltuielilor de judecată de 5.000 RON, sumă apreciată de Înalta Curte ca fiind rezonabilă şi echitabilă din perspectiva tuturor părţilor litigante.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se vor admite recursurile, modificându-se sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii şi anulării parţiale a actelor administrativ fiscale atacate, care vor fi menţinute numai în privinţa debitului principal în cuantum de 246.351 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva Sentinţei nr. 30 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că, admite în parte acţiunea formulată de SC A.T. SA Argeş, anulează parţial decizia din 22 martie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi decizia din 3 februarie 2011 emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi procesul-verbal de control din 3 februarie 2011 emis de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în ceea ce priveşte debitele accesorii în cuantum de 423.932 RON majorări de întârziere şi 36.950 RON penalităţi de întârziere.
Menţine actele atacate în privinţa debitului principal în cuantum de 246.351 RON.
Obligă pârâtele la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) şi art. 276 din C. proc. civ., către reclamanta SC A.T. SA Argeş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5199/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5209/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
