ICCJ. Decizia nr. 5241/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5241/2013
Dosar nr. 8435/2/2011
Şedinţa publică de la 14 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul I.G.C. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. Bucureşti solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei şi în garanţie pe Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului solicitând obligarea acestuia la recunoaşterea diplomelor de licenţă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit Universitatea S.H., şi că din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau, astfel că pârâta era obligată să elibereze actele de studii completate.
Reclamantul a mai arătat că potrivit OMEC nr. 3404 din 07 martie 2006 admiterea în învăţământul superior se organizează numai în instituţiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate şi specializări care au obţinut autorizaţie de funcţionare provizorie.
În condiţiile în care reclamantul a fost admis să susţină examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a promovat, Universitatea S.H. a recunoscut titlul de licenţiat, potrivit adeverinţei eliberate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 1/2011 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, iar în dovedirea acţiunii a fost solicitată încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, întrucât între instituţie şi reclamant nu există un raport juridic în sensul dispoziţiilor art. 60 din C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii pe considerentul că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.
Pârâta Universitatea S.H. a depus întâmpinare, arătând că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţă de studiu pentru reclamant şi a făcut demersuri către MECTS, fiind în imposibilitate obiectivă de a obţine tipărirea formularelor tipizate. A formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, sub sancţiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 200 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 10 a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
Chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a solicitat respingerea acesteia.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 1507 din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea introductivă formulată de reclamantul I.G.C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.; s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, formulată de reclamant şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că din actele dosarului a rezultat că reclamantul a absolvit cursurile Facultăţii de drept şi administraţie publică din cadrul Universităţii S.H., urmând forma de învăţământ "la distanţă", fiind emisă adeverinţa nr. 342 din 15 martie 2010.
A mai reţinut instanţa fondului că, deşi reclamantul a solicitat pârâtei Universitatea S.H. eliberarea diplomei de licenţă, universitatea a refuzat soluţionarea cererii motivat de împrejurarea că Ministerul Educaţiei nu a aprobat necesarul de materiale tipizate.
În raport şi de dispoziţiile art. 2 şi art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, s-a reţinut în considerentele hotărârii că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are obligaţia aprobării eliberării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituţiile învăţământ superior numai în limita numărului de absolvenţi ai facultăţilor sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu potrivit legii, ceea ce în cauză s-a întâmplat, iar Universitatea S.H. are dreptul şi obligaţia de a gestiona, completa şi elibera numai actele de studii pentru facultăţile sale acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu.
A reţinut Curtea de Apel că la momentul înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3 prin H.G. nr. 1609/2004 şi H.G. nr. 916/2005 şi care atestă că în cadrul Universităţii S.H., a fost autorizată provizoriu, între altele forma de învăţământ "zi" pentru specializarea "drept şi administraţie publică" nu şi pentru forma de învăţământ urmată efectiv de reclamant - ID.
S-a apreciat că nu poate fi obligată pârâta la îndeplinirea operaţiunilor necesare eliberării diplomei de licenţă, cât timp OMECT nr. 2284/2007 condiţionează gestionarea, completarea sau eliberarea actelor de studii, de liceitatea formei de învăţământ în baza căreia se emite actul de studiu.
În ceea ce priveşte raportul contractual între reclamant şi universitatea pârâtă judecătorul fondului a considerat că aceasta nu are relevanţă pentru temeinicia cererii reclamantului, cât timp regimul eliberării actelor de studiu presupune organizarea legală a activităţii de învăţământ, iar eventuala eroare în care s-a aflat reclamantul era lesne de înlăturat prin consultarea hotărârii de guvern privitoare la autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea specializărilor, act normativ publicat în M. Of. al României.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, formulată de reclamant, curtea a respins-o ca inadmisibilă în cauză nefiind îndeplinită niciuna dintre ipotezele art. 60 C. proc. civ.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul-reclamant I.G.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat în esenţă că adeverinţa de licenţă emisă de către universitate este în fiinţă şi reprezintă un act administrativ nerevocat sau anulat în vreun mod de către instanţa de judecată.
Se mai arată că universitatea, conform Legii nr. 84/1995 se bucură de autonomie universitară care presupune şi dreptul de a exercita libertăţile academice şi de a organiza formele de învăţământ la distanţă pentru care era acreditată să organizeze cursuri la zi.
Cu privire la chematul în garanţie solicită să se constate că acesta nu a efectuat demersuri anterior anului 2009 în sensul de a corecta pe furnizorul de educaţie, astfel că nu-şi poate invoca propria conduită în refuzul de eliberare a tipizatelor.
Procedura în faţa instanţei de recurs:
Pârâta-intimată a formulat întâmpinare şi a solicitat admiterea recursului şi implicit şi a cererii de chemare în garanţie.
Chematul în garanţie a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs:
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamantului, absolvent al Universităţii "S.H.".
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H.", ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ pe acelaşi palier cu Ministerul Educaţiei Naţionale, neavând aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică, responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea "S.H." nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - Universitatea "S.H."- competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de I.G.C. împotriva Sentinţei nr. 1507 din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5240/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5242/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
