ICCJ. Decizia nr. 5331/2013. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5331/2013
Dosar nr. 7133/2/2011
Şedinţa publică de la 21 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1007 din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate cererile conexate de anulare a Ordonanţelor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 309 şi 310 din 20 iulie 2011, formulate de reclamantele SC S.L. SA Galaţi şi P.A., precum şi cererile de suspendare a executării actelor administrative contestate şi a admis cererile de intervenţie accesorie formulate în cauză de S.I.F. SA Oltenia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că prin Ordonanţele nr. 309 şi 310 din data de 20 iulie 2011 emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , reclamantele SC S.L. SA Galaţi şi P.A. au fost sancţionate cu avertisment, în calitate de acţionare ale SC L. SA Giurgiu, pentru nerespectarea obligaţiei instituite de art. 203 din Legea nr. 297/2004, şi li s-a pus în vedere, în aplicarea art. 203 alin. (1) din lege, că au obligaţia ca, singure sau împreună cu persoanele cu care acţionează în mod concertat, să depună la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea ordonanţelor, documentaţia aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC L. SA Giurgiu, precizându-se totodată că neîndeplinirea acestei obligaţii va atrage sancţionarea reclamantelor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Cele două ordonanţe au fost emise în baza art. 2 alin. (1) pct. 22 şi 23 din Legea nr. 297/2004, art. 2 alin. (3) lit. h), j) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006, art. 203 alin. (1) şi (2), art. 272 lit. a) şi art. 273 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004.
Contestaţiile formulate de reclamante împotriva acestor acte administrative au fost respinse de pârâtă prin Deciziile nr. 846 şi 847 din data de 6 septembrie 2011.
Prima instanţă a apreciat că actele contestate au fost legal emise, în baza art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (2) din Statutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare , pe baza analizei realizate la sediul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare de direcţia de specialitate, constând în verificarea documentelor puse la dispoziţie de entităţile pieţei de capital şi de Oficiul Registrului Comerţului, din care au rezultat deţinerile reclamantelor la SC L. SA şi legăturile dintre acestea, şi a deliberărilor purtate în şedinţa Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din data de 20 iulie 2011, din actele dosarului rezultând şi temeinicia măsurilor dispuse.
Astfel, la emiterea celor două ordonanţe s-a avut în vedere analiza efectuată de direcţia de specialitate din cadrul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din care a rezultat că SC S.L. SA şi P.A. deţin împreună mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA, şi anume 42,4% din capitalul social al emitentului (32,5104 - SC S.L. SA, respectiv 9,9026 - P.A.).
De asemenea, potrivit informaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului, numiţii C.C.C. şi P.A. deţin 100% din capitalul social al SC S.L. SA (C.C.C., cu 99,01%, şi P.A., cu 0,99%), şi totodată deţin 100% din acţiunile altor societăţi comerciale ce derulează operaţiuni în legătură cu unul sau mai mulţi emitenţi.
Raportând această situaţie de fapt la dispoziţiile legale incidente, Curtea a reţinut că reclamantele SC S.L. SA şi P.A. deţin mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA, fiind prezumate de lege, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) şi c) rap. la pct. 22 lit. a) şi e) din Legea nr. 297/2004 şi art. 2 alin. (3) lit. h), j) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006, că acţionează în mod concertat în legătură cu emitentul SC L. SA şi că, în aceste condiţii, reclamantele aveau obligaţia prevăzută de art. 203 alin. (1) din Legea pieţei de capital, de a promova şi derula oferta publică de preluare a SC L. SA, obligaţie pe care nu şi-au îndeplinit-o.
A arătat prima instanţă că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile legale ce arată că derularea ofertei publice de preluare nu este obligatorie, nefiind vorba de o tranzacţie exceptată; că nici una din reclamante nu a lansat oferta publică de preluare, nici nu a înstrăinat un număr de acţiuni corespunzător pierderii poziţiei dobândite fără intenţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 205 alin. (3) din Legea pieţei de capital; că obligaţia prevăzută de art. 205 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 nu instituie o sarcină disproporţionată faţă de scopul urmărit de legiuitor.
Curtea a mai apreciat că obligaţiile de întocmire a unui raport de anchetă, de comunicare a acestuia şi de audiere a persoanei vizate de investigaţie nu sunt incidente în cauza de faţă, fiind prevăzute de Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 11/1997, adoptat în baza Legii nr. 92/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, în prezent abrogată. Prin urmare, Regulamentul menţionat, act subsecvent legii, nu mai poate produce efecte după abrogarea legii în temeiul căreia a fost emis.
Pentru aceste motive a mai apreciat instanţa fondului că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat prevăzută de art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrative atacate cu acţiune în anulare, iar în ce priveşte condiţia pagubei iminente, reclamantele nu au invocat, în concret, un prejudiciu material viitor sigur, previzibil şi dificil de reparat pe care urmează să-l suporte ca efect al punerii în executare a actelor contestate şi nici nu au dovedit îndeplinirea în speţă a acestei condiţii prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC S.L. SA Galaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, însă Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat toate aspectele invocate şi nu a pus în vedere pârâtei Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti să depună la dosarul cauzei actul final prin care aceasta a efectuat şi finalizat analiza cu privire la depăşirea pragului de 33% de către SC S.L. SA Galaţi din drepturile de vot ale SC L. SA Giurgiu.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti nu a luat în discuţie întâmpinarea depusă de SC S.L. SA Galaţi la cererea de intervenţie formulată de S.I.F. SA Oltenia şi nu a arătat care ar fi interesul intervenientei S.I.F. SA Oltenia, în cauza de faţă.
Conform sentinţei date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-a constatat ca Piaţa R. nu este reglementată, nu este statutară, fapt recunoscut şi de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti, care a arătat faptul că nu a fost raportată la Bruxelles, drept piaţă reglementată.
Cu toate acestea Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti a aplicat în mod abuziv anumite prevederi care ar fi impuse de Legea nr. 297/2004.
Din susţinerile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi din menţiunile făcute de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti, reiese că dacă o piaţă nu este autorizată de autoritatea competentă şi nu îndeplineşte prevederile directivei M.I.F.I.D., nu se supune regimului pieţei reglementate.
Din acest motiv, recurenta a arătat că nu este obligată să se supună unor prevederi impuse de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti în referire la Piaţa R., piaţa pe care este tranzacţionată şi SC L. SA Giurgiu.
Din afirmaţiile făcute public de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti, reiese faptul că autorităţile pieţei de capital trebuie să adopte rapid o soluţie în privinţa Pieţei R., după ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că nu este piaţă reglementată, chiar dacă acţiunile de pe acest segment sunt tranzacţionate prin intermediul suportului tehnic pus la dispoziţie de Bursa de Valori Bucureşti.
Deşi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti cunoştea faptul că Piaţa R. nu este piaţă reglementată, a emis o serie de acte, prin care a obligat recurenta în mod abuziv să respecte principiile acestei pieţe şi a luat o serie de măsuri care a adus grave prejudicii societăţii, care pot merge până la desfiinţarea şi falimentarea ei.
Având în vedere cele menţionate, recurenta consideră că Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti se face responsabilă de pagubele produse la nivelul societăţii, iar dacă nu se vor întreprinde măsurile legale pentru remedierea situaţiei, va fi nevoită să parcurgă procedura legală pentru antrenarea răspunderii atât din punct de vedere material cât şi penal.
Faţă de cele prezentate, Ordonanţele nr. 309 şi 310 din 20 iulie 2011 emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare Bucureşti sunt lovite de nulitate absolută şi solicită admiterea cererii de recurs aşa cum a fost formulată şi desfiinţarea Sentinţei civile nr. 107 din 14 februarie 2012.
Recursul este nefondat
Susţinerea recurentei SC S.L. SA Galaţi că hotărârea primei instanţe este greşită în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de suspendare a actelor administrative contestate, nu poate fi primită.
În soluţionarea cererii de suspendare judiciară a actelor infralegislative atacate prin acţiunea în contencios administrativ din prezentul dosar, instanţa de judecată a procedat la o examinare a condiţiilor prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ajungând la concluzia motivată că reclamantele nu au demonstrat îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube.
Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de judecată a considerat în mod eronat că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fără să dezvolte însă o argumentaţie în sensul susţinerii sale.
Pe de altă parte, observă Înalta Curte, suspendarea actelor administrative în baza art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ poate opera până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii prin care se soluţionează acţiunea principală, or, acesta este momentul pronunţării prezentei decizii, astfel că reclamantele nu mai justifică un interes în obţinerea suspendării judiciare a actelor contestate.
Nici criticile privind modul de soluţionare a cererii de intervenţie formulată de către S.I.F. SA Oltenia nu sunt întemeiate.
Fiind vorba de o cerere de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , intervenienta nu trebuia să demonstreze în ce constă interesul propriu în promovarea cererii sale deoarece aceasta a fost făcută în sprijinul şi apărarea drepturilor şi intereselor pârâtei. Prin urmare, o astfel de cerere nu trebuie să îndeplinească condiţiile cererii de chemare în judecată, putând fi făcută şi într-o formă simplă, iar în situaţia în care litigiul este tranşat în favoarea părţii pentru care a intervenit în proces, cererea de intervenţie accesorie, la rândul său, este admisă.
Susţinerile recurentei cu privire la Piaţa R., în sensul că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat că aceasta nu este o piaţă reglementată nu sunt fondate.
Cu toate că recurenta nu face suficiente precizări cu privire la hotărârea la care se referă, este vorba, observă Înalta Curte, despre Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 martie 2012, de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 4 alin. (1) pct. 14 şi a art. 47 din Directiva nr. 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind piaţa instrumentelor financiare.
Cererea a fost formulată în cadrul unei cauze penale aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj, în care mai multe persoane sunt inculpate pentru săvârşirea infracţiunii de manipulare a cursului acţiunilor unei societăţi pe acţiuni pe piaţa de instrumente financiare R.
Curtea de Apel Cluj a adresat următoarele întrebări preliminare:
„1) Art. 4 [alin. (1)] pct. 14, precum şi art. 9 - 14 din Directiva nr. 2004/39 pot fi interpretate în sensul că acestea se aplică atât pieţei principale de tranzacţionare autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , cât şi pieţei secundare de tranzacţionare, care a fuzionat prin absorbţie încă din 2005 cu prima [..], dar care a continuat să fie privită separat de piaţa reglementată, fără a fi lămurită normativ natura juridică a acesteia?
2) Dispoziţiile art. 4 [alin. (1)] pct. 14 din Directiva nr. 2004/39 trebuie interpretate în sensul că în sfera noţiunii de piaţă reglementată nu intră acele sisteme de tranzacţionare care nu respectă cerinţele Titlului II din Directiva nr. 2004/39?
3) Dispoziţiile art. 47 din Directiva nr. 2004/39 trebuie interpretate în sensul că o piaţă care nu a fost raportată de autoritatea naţională responsabilă şi care nu se află pe lista pieţelor reglementate nu este supusă regimului juridic aplicabil pieţelor reglementate, în special în ceea ce priveşte normele care incriminează abuzul de piaţă din cadrul Directivei nr. 2003/6/CE?"
Curtea de la Luxemburg a examinat împreună prima şi a doua întrebare, formulând următorul răspuns:
„Art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor nr. 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei nr. 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei nr. 93/22/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2007/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 septembrie 2007, trebuie interpretat în sensul că o piaţă de instrumente financiare care nu îndeplineşte cerinţele prevăzute în Titlul III din această directivă nu intră în noţiunea „piaţă reglementată", astfel cum este definită de dispoziţia menţionată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de pieţe reglementate.
Art. 47 din Directiva nr. 2004/39, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2007/44, trebuie interpretat în sensul că înscrierea unei pieţe pe lista pieţelor reglementate prevăzută de acest articol nu constituie o condiţie necesară pentru calificarea pieţei respective ca piaţă reglementată în sensul acestei directive.”
O primă observaţie care se impune, constată Înalta Curte, este aceea că este falsă afirmaţia că în privinţa pieţei R., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-ar fi pronunţat în sensul că aceasta nu ar fi o piaţă reglementată.
În realitate, Curtea de la Luxemburg s-a limitat strict să interpreteze prevederile art. 4 alin. (1) pct. 14 şi art. 47 din Directiva nr. 2004/39/CE, norme comunitare incidente în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj.
Mai exact, dând efect prevederilor art. 267 T.F.U.E., fost art. 234 T.C.E., Curtea de la Luxemburg, în cadrul procedurii recursului prejudiciar, s-a pronunţat exclusiv asupra interpretării normelor de drept comunitar din Directiva nr. 2004/39/CE, aplicabile în litigiul aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, evitând în răspunsul formulat orice referire la Piaţa R.
Chiar dacă instanţa română care a apelat la procedura recursului prejudiciar a indicat expres Piaţa R. în cuprinsul întrebărilor formulate, iar clarificarea naturii juridice a acestei pieţe este esenţială pentru litigiul aflat pe rolul instanţei care s-a adresat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în sarcina Curţii este să interpreteze dreptul comunitar, nu aplicarea acestuia în dreptul naţional (vezi Costa c. Enel).
Analizând Hotărârea din 22 martie 2012, Înalta Curte observă aşadar că decizia în discuţie are în vedere doar exigenţele comunitare ce trebuie satisfăcute pentru ca o piaţă de instrumente financiare să fie considerată o piaţă reglementată în sensul Directivei. Curtea de la Luxemburg precizează că o piaţă de instrumente financiare poate fi calificată ca fiind piaţă reglementată dacă îndeplineşte cerinţele descrise în Titlul III din Directivă. În parag. 43 al hotărârii pronunţate, Curtea arată că este esenţial ca o piaţă de instrumente financiare să fie autorizată ca piaţă reglementată, iar funcţionarea acesteia să se facă în conformitate cu cerinţele prevăzute în Titlul III, pentru calificarea acesteia ca „piaţă reglementată”, în timp ce din această perspectivă nu prezintă relevanţă că operatorul unei pieţe a fuzionat cu cel al unei pieţe reglementate, pentru că o astfel de condiţie nu a fost prevăzută de normele comunitare.
Apoi, Curtea a mai precizat că faptul de a nu figura pe lista prevăzută la art. 47 din directiva amintită nu poate fi considerat suficient pentru a exclude că piaţa în cauză este o piaţă reglementată. Ceea ce este esenţial în cauză, a arătat Curtea, este îndeplinirea cerinţelor din Titlul III al directivei, astfel că art. 47 trebuie interpretat în sensul că înscrierea unei pieţe pe lista pieţelor reglementate nu constituie o condiţie necesară pentru calificarea pieţei respective în sensul acestei directive.
Recurenta SC S.L. SA Galaţi a invocat hotărârea Curţii de la Luxemburg pentru a demonstra că Piaţa R. nu este o piaţă reglementată, astfel că din această cauză ordonanţele emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , contestate în prezentul dosar, sunt nelegale întrucât dispoziţiile din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, în baza şi în executarea cărora au fost emise cele două ordonanţe nu se aplică decât pieţelor reglementate.
Din cele ce preced, Înalta Curte observă că până în prezent nu s-a clarificat de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare dacă Piaţa R. este sau nu o piaţă reglementată în sensul prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi ale normelor comunitare incidente din Directiva nr. 2004/39/CE. Aceasta nu poate duce însă, automat, la concluzia că Piaţa R. nu este o piaţă reglementată, ci un sistem alternativ de tranzacţionare. Dacă poate fi sau nu calificată astfel este o chestiune care ţine, cum a statuat Curtea de la Luxemburg, de îndeplinirea exigenţelor legale fixate pentru „piaţa reglementată”.
Înalta Curte mai observă că de la înfiinţarea Pieţei R., în anul 1996, prin Decizia nr. 1092 din 27 august 1996, şi până în prezent, pe baza reglementărilor emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , această piaţă a funcţionat în mod regulat ca o piaţă organizată şi reglementată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , aplicându-i-se dispoziţiile Legii nr. 297/2004, de unde se degajă, neunivoc, concluzia că autoritatea de reglementare şi supraveghere a pieţei de capital a aplicat pentru R. reguli similare unei pieţe reglementate. Cu alte cuvinte, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a asigurat prin reglementările sale acelaşi nivel de protecţie al acţionarilor minoritari din societăţile tranzacţionate pe R. cu cel acordat acţionarilor minoritari din societăţile tranzacţionate în cadrul Bursei de Valori Bucureşti.
Aşadar, prevederile art. 203 şi urm. din Legea nr. 297/2004, privind piaţa de capital, care constituie baza legală a ordonanţelor contestate în prezenta cauză, reprezintă o protecţie legislativă a acţionarilor minoritari în societăţile comerciale tranzacţionate pe Bursa de Valori Bucureşti, nivel egal acordat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi celor de pe Piaţa R., ce nu a fost niciodată disputat.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, noţiunea de piaţă reglementată, in limine litis, trebuie interpretată strict prin prisma efectelor urmărite de legislator, sens în care este necesar a se aprecia că în mod legal Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a emis ordonanţele în discuţie în temeiul art. 203 şi urm. din Legea nr. 297/2004.
Nici pe fond, constată Înalta Curte, criticile recurentei nu sunt întemeiate. Cu îndreptăţire, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare , constatând că reclamantele din prezenta cauză au ajuns să deţină mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA Giurgiu şi nu au lansat o ofertă publică în condiţiile prescrise de art. 203 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, a procedat la sancţionarea acestora cu avertisment. De remarcat că poziţia dobândită de cele două reclamante nu este consecinţa efectuării unor tranzacţii exceptate, aşa cum sunt acestea definite în art. 205 din acelaşi act normativ. Nu prezintă relevanţă aici că dobândirea poziţiei reprezentând mai mult de 33% din drepturile de vot s-ar fi realizat în mod neintenţionat, câtă vreme deţinătoarele acestei poziţii, reclamantele din prezenta cauză, nu au executat una din cele două obligaţii alternative descrise în art. 205 alin. (3) din lege.
Aşa cum bine a reţinut judecătorul fondului, explicaţiile furnizate de către reclamante referitoare la plasarea într-o situaţie dezavantajoasă a acţionarului care depăşeşte neintenţionat pragul de deţinere de 33% din drepturile de vot asupra unei entităţi, faţă de cel care depăşeşte pragul ca urmare a unei tranzacţii exceptate, nu pot constitui o justificare a atitudinii reclamantelor de a derula oferta publică de preluare. În aceeaşi ordine de idei, finalmente, cele două reclamante prin poziţia adoptată, practic, refuză să respecte regulile imperative şi inderogabile prevăzute în art. 203 şi urm. din Legea nr. 297/2004 ceea ce, evident, a condus la sancţionarea acestora.
În fine, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe niciuna dintre reclamante nu a contestat depăşirea pragului de 33%, apărarea concentrându-se pe ideea că la emiterea ordonanţelor le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare şi, de asemenea, pe ideea că prin aplicarea art. 203 şi urm. din Legea nr. 297/2004, se produce plasarea într-o poziţie dezavantajoasă a acţionarului care depăşeşte pragul de 33%, neintenţionat, faţă de acţionarul care depăşeşte acel prag ca urmare a unei tranzacţii exceptate. Aceste apărări au fost înlăturate motivat de către instanţa de judecată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC S.L. SA Galaţi împotriva Sentinţei civile nr. 1007 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC S.L. SA Galaţi împotriva Sentinţei civile nr. 1007 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5330/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 5333/2013. Contencios → |
|---|
