ICCJ. Decizia nr. 5332/2013. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5332/2013
Dosar nr. 1491/54/2011
Şedinţa publică de la 21 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 621 din 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC P.G. SA, Consiliul Local Băileşti şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 24 februarie 1994, emis de pârâtul M.A.D.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat, în esenţă, că reclamanta nu a formulat plângere prealabilă împotriva actului administrativ contestat, procedură obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei nr. 621 din 25 noiembrie 2011 a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC T. SRL, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, s-a argumentat, în esenţă, că instanţa fondului a admis în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la împrejurarea că respectiva acţiune a fost formulată ca mijloc de apărare în cadrul unui proces deschis de intimata SC P.G. SA pe rolul Tribunalului Dolj, dispoziţiile art. 7 alin. (1) fiind, astfel, inaplicabile; că, efect al aplicării acestor dispoziţii, a fost încălcat dreptul recurentei de acces la justiţie; că se impune şi respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii, invocată de către intimata-pârâtă SC P.G. SA.
Analizând argumentele dezvoltate în cererea de recurs, raportat la actele şi înscrisurile cauzei şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, inclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.
În cauza aflată pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect cererea formulată de reclamanta SC P.G. SA privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de concesiune nr. 12.294 din 20 iunie 2007 încheiat între Consiliul Local Băileşti şi SC T. SRL cu privire la suprafaţa de 638,58 mp, pârâta SC T. SRL a solicitat instanţei, la rândul său, să constate nulitatea absoluta parţiala a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocat de către reclamantă în susţinerea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei date în concesiune.
Tribunalul Dolj, prin încheierea din data de 30 iunie 2011, a calificat cererea pârâtei SC T. SRL drept cerere reconvenţională, şi, aplicând dispoziţiile art. 119 alin. (3) C. proc. civ., a disjuns-o, apoi, constatând că obiectul acestei cereri îl reprezintă anularea unui act emis de către o autoritate publică centrală, şi anume M.A.D.R., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Această instanţă, soluţionând cererea, a constatat lipsa îndeplinirii, de către titulara cererii, SC T. SRL, a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Aceste dispoziţii arată că, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, [...], recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.”
Dispoziţiile legale indicate mai sus impun imperativ persoanei vătămate atât condiţia solicitării adresate autorităţii publice de a reexamina actul administrativ, cât şi sesizarea instanţei de judecată numai după primirea unui răspuns sau expirarea unui termen de la depunerea cererii de reexaminare, termen prevăzut pentru a da autorităţii emitente posibilitatea revenirii asupra deciziei contestate.
Orice sesizare a instanţei de judecată anterior sau în lipsa parcurgerii acestei etape prealabile, în integralitatea sa, este neavenită, întrucât lipseşte textul legal de finalitatea sa legitimă, urmând a fi respinsă.
Însăşi recurenta-reclamantă admite că nu a îndeplinit procedura prealabilă, dar invocă, pe de o parte, faptul că aceste dispoziţii nu sunt incidente în speţă, şi, pe de altă parte, că aplicarea acestora ar încălca dreptul său constituţional de acces la justiţie.
În primul rând, se constată că regula constă în îndeplinirea procedurii prealabile anterior oricărei învestiri a unei instanţe de judecată cu examinarea legalităţii unui act administrativ, fără a se face distincţie între căile procesuale urmate în acest scop.
Situaţiile în care nu este impusă exercitarea procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 7 alin. (5), respectiv în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 din aceeaşi lege; or recurenta nu se afla în nici una din aceste situaţii .
Apoi, sub aspectul încălcării dreptului constituţional al recurentei de acces la justiţie, aşa cum a reţinut în repetate rânduri însăşi instanţa constituţională, nici o dispoziţie din actul fundamental nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic.
Faptul că recurenta a omis să dea curs procedurii imperative instituite de norma sus-citată şi, ca rezultat, în situaţia sa concretă, este privată de posibilitatea de a solicita desfiinţarea unui act administrativ considerat de aceasta nelegal, nu poate fi invocat ca argument în favoarea admiterii cererii sale.
Legiuitorul a prevăzut căile pe care poate fi solicitată anularea unui act administrativ, justiţiabilului revenindu-i obligaţia de a exercita aceste căi exclusiv în condiţiile şi limitele stabilite de lege, în caz contrar expunându-se sancţiunilor specifice.
Cum recurenta-reclamantă nu a respectat această obligaţie, în mod corect instanţa de fond a constatat cererea sa inadmisibilă şi a respins-o ca atare.
În aceste condiţii, neexistând motive pentru reformarea hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC T. SRL Băileşti împotriva sentinţei civile nr. 621 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5329/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5339/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
