ICCJ. Decizia nr. 5359/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5359/2013
Dosar nr. 125/39/2011
Şedinţa publică de la 22 mai 2013
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată, la data de 17 februarie 2011, pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T. SA Suceava, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.A.F.”), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea parţială a actului administrativ fiscal Decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 204 din data de 02 iulie 2010 (anexa 1) (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Decizia”), în sensul şi pentru suma de 892.193 lei, ca fiind nelegal şi netemeinic.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 11 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca rămasă fără obiect;
- a obligat pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei SC T. SA Suceava cheltuieli de judecată în sumă de 14.965 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a arătat că a achitat în termen taxa pe valoare adăugată şi contribuţiile la asigurări sociale pentru care au fost calculate accesoriile reţinute în decizia contestată, dar acestea au fost redirecţionate de către pârâtă pentru achitarea unor debite suspendate la executare prin hotărâri judecătoreşti.
Ulterior, prin decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii care, deşi poartă acelaşi număr şi aceeaşi dată, respectiv nr. 204 din 02 iulie 2010, a fost emisă la data de 06 ianuarie 2012 toate sumele trecute în decizie au fost scăzute din fişa fiscală a reclamantei, fiind trecute cu minus. Rezultă că, practic, pârâta a revocat actul administrativ fiscal contestat de reclamantă.
În aceste condiţii, Curtea de apel a apreciat că pârâta a recunoscut nelegalitatea actului administrativ contestat şi l-a revocat. Întrucât actul administrativ fiscal contestat nu mai există, instanţa apreciază că acţiunea reclamantei a rămas fără obiect.
Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 204 din 02 iulie 2010 nu a produs efecte dat fiind că, prin Sentinţa nr. 257 din 22 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, irevocabilă prin Decizia nr. 759 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus suspendarea executării până la pronunţarea prezentei sentinţe.
Cât priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de apel a apreciat că este întemeiată, deoarece pârâta este în culpă procesuală şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă, prin sentinţa pronunţată nu este soluţionat fondul cauzei.
Astfel, în primul rând, sesizarea instanţei cu cererea introductivă s-a produs datorită culpei pârâtei care, deşi avea posibilitatea să revoce actul administrativ fiscal contestat în procedura plângerii prealabile, nu a făcut acest lucru.
În cursul cercetării judecătoreşti reclamanta a efectuat o serie de cheltuieli necesare soluţionării cauzei, respectiv a achitat taxele de timbru şi timbrul judiciar, a achitat onorariul pentru efectuarea expertizei contabile.
Deşi prin Decizia nr. 3200 din 1 iunie 2011 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost anulată Decizia de impunere nr. 84 din 07 noiembrie 2007 şi actele administrative fiscale nr. 81892/2007 şi 82689/2007, acte în temeiul cărora sumele achitate de reclamantă pentru debite curente au fost redirecţionate de către pârâtă pentru achitarea debitelor considerate restante, pârâta nu a dispus revocarea deciziei de impunere contestată ceea ce a dus la suplimentarea cheltuielilor de judecată cu onorariul expertului.
Faţă de cele arătate, pârâta nu poate susţine că nu are culpă în declanşarea litigiului şi în continuarea cercetării judecătoreşti chiar după ce s-a stabilit irevocabil că sumele achitate de către reclamantă au fost redirecţionate pentru achitarea unor debite inexistente.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 11 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă în mod greşit a reţinut că A.N.A.F. se află în culpă procesuală, iar introducerea acţiunii a fost cauzată de culpa instituţiei, deşi aceasta avea posibilitatea de a revoca actul administrativ în procedura plângerii prealabile. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru faptul că reclamanta nu a aşteptat finalizarea procedurii administrative prevăzute de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc. Totoată, recurenta-pârâtă arată că numai după pronunţarea Deciziei nr. 3200 din 1 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost anulată Decizia de impunere nr. 84 din 07 noiembrie 2007 şi actele subsecvente, se crea premisa soluţionării contestaţiei administrative în conformitate cu prevederile art. 205 – art. 218 C. proc. fisc.
În consecinţă, recurenta-pârâtă susţine că A.N.A.F. nu a dat dovadă de rea-credinţă, comportament neglijent sau exercitarea cu abuzivă a drepturilor procesuale, astfel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C.proC. civ.
Se mai arată că sunt cheltuieli obişnuite şi nu se pot imputa părţii adverse cheltuielile efectuate pentru angajarea unui apărător şi pentru administrarea probatoriului, iar, prin sentinţa recurată, a fost respinsă acţiunea reclamantei.
Totodată, recurenta-pârâtă critică sentinţa atacată şi din perspectiva faptului că instanţa avea posibilitatea să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) şi art. 276 C.proC. civ. şi să aprecieze cu privire la cunatumul onorariului, având în vedere valoarea pricinii şi proporţionalitatea cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării determinat în raport cu dificultatea, complexitatea şi noutatea litigiului.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Examinând cauza, în raport de criticile formulate şi prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
Sub aspectul criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Într-adevăr, conform 205 alin. (1) teza întâi şi art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ-fiscal.
În speţă, însă, se observă că, respectând procedura administrativă reglementată de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 204 din 02 iulie 2010, contestaţia fiind înregistrată la A.N.A.F. la data de 03 august 2010, aspect necontestat de către recurenta-pârâtă.
Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod corect a avut în vedere prevederile art. 70 C. proc. fisc., conform cărora:
„Art. 70. - (1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate. ”
Raport la circumstanţele expuse, se observă că, între data de 03 august 2010, când a fost înregistrată contestaţia în procedura administrativă reglementată de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc., şi data de 17 februarie 2011, când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, există un interval de timp de circa 6 luni în care contestaţia s-a aflat pe rolul A.N.A.F., fără a fi soluţionată şi fără a se proceda în sensul prevederilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.
De altfel, se observă că nici până la data la care prima instanţă a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, 11 aprilie 2011, A.N.A.F. nu procedase la soluţionarea contestaţiei, deci după trecerea unui interval de aproximativ 8 luni de la data introducerii acesteia.
În consecinţă, în mod corect, raportat la prevederile menţionate anterior şi cele ale art. 205 alin. (1) teza a doua C. proc. fisc., conform cărora „ Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”, precum şi în considerarea intervalului de timp scurs de la data introducerii contestaţiei, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motiv pentru care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Susţinerile recurentei în sensul că nu îi este imputabilă iniţierea de către reclamantă a prezentului demers judiciar sunt lipsite de suport real, atâta timp cât, raportat la cele expuse anterior, organul fiscal nu a soluţionat în intervalul de timp de 6 luni scurs între momentul introducerii de către societate a contestaţiei în procedura administrativă şi momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Relevant este şi faptul că, prin decizia emisă la data de 06 ianuarie 2012, toate sumele menţionate în decizia contestată au fost scăzute din fişa fiscală a reclamantei, ceea ce echivalează, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, cu revocarea, pe cale administrativă, a actului administrativ fiscal contestat.
Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurentă în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta A.N.A.F., prin sentinţa atacată, acestea urmând a fi reduse, în temeiul art. 274 C. proc. civ., de la suma de 14.965 lei la suma de 12.000 lei, având în vedere valoarea pricinii şi soluţia de respingere a acţiunii, ca rămasă fără obiect, ceea ce relevă că soluţionarea cauzei nu a presupus un probatoriu amplu, analize complexe sau cu grad ridicat de dificultate în privinţa raportului substanţial de drept fiscal.
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A.N.A.F. şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul reducerii cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 11 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5217/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5410/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
