ICCJ. Decizia nr. 5043/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5043/2013
Dosar nr. 5617/2/2012
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată şi sentinţa instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11 iulie 2012, reclamanta O.M.V.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. solicitând,
- în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei, reprezentând contravaloare accize achitate, aferente produsului exportat
- în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire depuse sub nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010 în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancţiunea unei penalităţi de 1.000 lei/zi de întârziere.
În fapt, reclamantul a arătat că pentru produsele energetice accizabile realizate în antrepozitul fiscal de producţie şi livrate la export din locurile de depozitare (O.T.), altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat.
O.M.V.P. a efectuat un export de păcură, cu accizele plătite, din locaţia neautorizată ca antrepozit fiscal (O.T.), prin biroul vamal Constanţa, accizele aferente cantităţii totale de produs exportat fiind de 2.109.365,52 lei.
Conform prevederilor legale aplicabile la momentul efectuării exportului, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestui produs pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.
În temeiul art. 206 C. fisc. şi a punctului 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal (în vigoare la momentul solicitării de restituire), a depus la A.N.A.F. – D.G.A.M.C. cererea de restituire a accizelor, înregistrată sub nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente cantităţii de produs exportat, în valoare de 2.109.365,52 lei.
La această cerere, a revenit cu adresa înregistrată la A.N.A.F. – D.G.A.M.C. sub nr. 977065 din 05 aprilie 2012, neprimind nici un răspuns, suma solicitată nefiind restituită până în prezent.
Reclamanta a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 206alin. (31) C. fisc. şi ale pct. 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, dispoziţii pe care le citează. Astfel, în conformitate cu aceste prevederi legale, a solicitat A.N.A.F. – D.G.A.M.C. restituirea sumei de 2.109.365,52 lei reprezentând contravaloare accize achitate pentru produsul efectiv exportat din locaţia neautorizată ca antrepozit fiscal, dat fiind faptul că produsul cu accizele plătite a fost exportat prin biroul vamal Constanţa.
Conform art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererile depuse de contribuabili se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare şi, în ciuda faptului că îndeplinea condiţiile legale pentru a i se restitui contravaloarea accizelor plătite pentru produsele exportate, depunând şi toate documentele justificative, nu a primit niciun răspuns din partea pârâtei.
A mai arătat că, prin nesoluţionarea în termenul imperativ prevăzut de lege, au fost nesocotite şi prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., privind soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, principiu european care se aplică nu numai în procedura judiciară/contencioasă, ci şi în procedura administrativă.
În drept, a invocat art. 206 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi dispoziţiile art. 98.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Pârâta A.N.A.F. a depus, la termenul din 09 octombrie 2012, întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, privind obligarea sa la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei, reprezentând contravaloare accize. În subsidiar, a solicitat pe fondul cauzei, respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 6621 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi a respins cererea reclamantei O.M.V.P. SA, de obligare a pârâtei la restituirea sumei, ca inadmisibilă.
A obligat pârâta la soluţionarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea penalităţilor de 1000 lei/zi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că instanţa nu se poate substitui autorităţii publice în exercitarea competenţelor legale, ci poate cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluţionare a cererii.
Ori, în condiţiile în care cererea de recunoaştere a dreptului la restituirea accizelor şi plata sumelor respective nu a fost soluţionată de autoritatea publică competentă, intimata reclamantă justifică în acest moment vătămarea dreptului la soluţionarea cererii.
Curtea a constatat că partea are la îndemână un remediu procedural eficient, pe care de altfel l-a şi utilizat, solicitând în subsidiar obligarea pârâtei la soluţionarea cererii, prin posibilitatea de a cere obligarea autorităţii la efectuarea operaţiunii administrative/emiterea actului administrativ într-un termen scurt, sub sancţiunea plăţii de penalităţi.
În consecinţă, în considerarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 a obligat pârâta la soluţionarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea penalităţilor de 1000 lei/zi de întârziere.
Recursurile declarate în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta O.M.V.P. SA cât şi pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.
Prin recursul său O.M.V.P. a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanţa a soluţionat fondul fără a intra în cercetarea capătului unu de cerere, privind obligarea A.N.A.F. la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei avându-se în vedere depăşirea termenului de soluţionare a cererii de restituire, prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.
Recurenta a susţinut că nu există un text de lege care să prevadă ca, dacă autoritatea publică nu răspunde unei cereri în termenul prevăzut de lege, atunci petentul ar putea solicita instanţei doar obligarea la soluţionarea cererii şi nu obligarea la însuşi obiectul cererii.
Actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ iar contenciosul fiscal este o specie a contenciosului administrativ. Prin urmare, în completarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală se aplică prevederile Legii nr. 554/2004, ca drept comun în materie.
A susţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 precum şi la dispoziţiile art. 52 din Constituţie, atât textul legal cât şi cel constituţional prevăzând în mod expres faptul că pe calea acţiunii în contencios partea este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins.
Cu privire la posibilitatea părţii de a obţine recunoaşterea dreptului pretins s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1239 din 18 noiembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi ale art. 25 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, recurenta a invocat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007 precum şi faptul că respingerea acţiunii ca premature introdusă contravene principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.
A.N.A.F. a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul obligării instituţiei să soluţioneze cererea de restituire nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei sub sancţiunea de penalităţi de întârziere, ţinând cont de faptul că termenul de soluţionare a cererii prevăzute de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, este un termen de recomandare, iar în cazul de faţă organul fiscal competent a transmis cererea formulată de reclamantă către A.N.V., în vederea efectuării operaţiunilor de recepţie a produselor accizabile transportate în regim suspensiv, precum şi a stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de SC O.M.V.P.
Reclamanta s-a adresat organelor fiscale la 22 noiembrie 2010 cu cererea de restituire a sumei reprezentând contravaloare accize export păcură.
Conform art. 70 din O.G. nr. 92/2003, „(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri”.
În cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloare accize export păcură, fără ca, în speţă, să fie efectuate verificările ce se impun pentru verificarea efectuării operaţiunilor de recepţie a produselor accizabile transportate în regim suspensiv şi pentru stabilirea cuantumului accizelor ce fac obiectul cererii de restituire.
În aprecierea Înaltei Curţi, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu se poate substitui autorităţii publice în exercitarea competenţelor legale, ci poate cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluţionare a cererii.
Pentru acest motiv, în condiţiile în care cererea de recunoaştere a dreptului la restituirea accizelor şi plata sumelor respective nu a fost soluţionată de autoritatea publică competentă, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea autorităţii la efectuarea operaţiunii administrative/emiterea actului administrative, sub sancţiunea plăţii de penalităţi.
Şi recursul declarat de A.N.A.F. este nefondat, ţinând cont de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 sus citate şi având în vedere împrejurarea că depăşirea termenului legal s-a realizat pentru o perioadă care nu poate fi considerată rezonabilă, în condiţiile în care autoritatea pârâtă nu a dovedit faptul că a realizat toate demersurile necesare pentru verificarea aspectelor de fapt ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cererii.
În concluzie, pentru considerentele enunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 312, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de O.M.V.P. SA şi de A.N.A.F. – D.G.A. – D.G.A.M.C. împotriva Sentinţei civile nr. 6621 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5053/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
