ICCJ. Decizia nr. 5496/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5496/2013
Dosar nr. 8342/120/2012
Şedinţa camerei de consiliu de la 30 mai 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 618/42/2012, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea executării Încheierii nr. 110 din 2 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Conturi a României şi anularea acestei încheieri prin care a fost respinsă contestaţia formulată de către D.G.A.S.P.C. Dâmboviţa împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 10/2012 a Camerei de Conturi Dâmboviţa.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că urmare acţiunii de audit financiar asupra bilanţului contabil şi a contului anual de execuţie bugetară pe anul 2011, efectuată în perioada 27 februarie 2012 - 30 martie 2012, Camera de Conturi Dâmboviţa a emis Decizia nr. 10/2012, prin care au fost aplicate măsuri de valorificare a constatărilor pentru existenţa unor pretinse abateri de la legalitate şi regularitate, precum şi măsuri pentru recuperarea prejudiciului creat.
Astfel, s-a stabilit de instituţia de control că salariaţilor reclamantei li s-au acordat drepturi de natură salarială suplimentară, ce se impun a fi recuperate, însă aceste constatări nu sunt corecte, întrucât salariaţii au beneficiat de drepturi speciale în baza Actelor adiţionale X şi Y la Acordul şi Contractul Colectiv de Muncă Z/2008, ce au fost negociate de Consiliul Judeţean Dâmboviţa cu Sindicatul Liber "Administraţia Publică" şi Sindicatul funcţionarilor publici "Administraţia Judeţeană Dâmboviţa", fiind prevăzute în bugetul D.G.A.S.P.C. la titlul "asistenţă socială", articolul "ajutoare sociale în numerar", iar potrivit Cap. IV din actul adiţional şi contract s-a stabilit suma de 250 RON/persoană pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă.
Contestatoarea a mai susţinut că în situaţia în care respectivele drepturi ar fi salariale, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 284/2010, ci cele ale Legii nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salariale ale personalului plătit din fonduri publice, întrucât au fost acordate în temeiul acordului/contractului colectiv de muncă nr. ZA şi ZB din 31 ianuarie 2008, fiind astfel exonerate de la plată.
În şedinţa publică din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale.
Prin Sentinţa nr. 351 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
La Tribunalul Dâmboviţa dosarul a fost înregistrat la data de 1 noiembrie 2012, sub nr. 8342/120/2012.
În şedinţa publică din 4 decembrie 2012, tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale.
Prin Sentinţa nr. 4596 din 4 decembrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., reţine că a fost legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/110 din 2 iulie 2012, emisă de Curtea de Conturi a României, şi a Deciziei nr. 10/2012, emisă de Camera de Conturi Dâmboviţa.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010, publicată în M.Of. nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ, astfel cum a stabilit jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin Deciziile nr. 4522 din 4 octombrie 2011 şi nr. 4547 din 5 octombrie 2011 a respins recursurile declarate de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 112 din 27 iunie 2011 şi respectiv Încheierii din 21 iunie 2012 ale Curţii de Apel Bacău, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a prevederilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 referitoare la competenţa curţii de apel în soluţionarea contestaţiilor împotriva încheierilor emise de comisia constituită la Curtea de Conturi.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului - secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Cum în cauză contestaţia împotriva Deciziei nr. 10/2012 a Camerei de Conturi Dâmboviţa a fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI/110 din 2 iulie 2012, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa şi pârâta Curtea de Conturi a României în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3515/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3516/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
