ICCJ. Decizia nr. 5504/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5504/2013
Dosar nr. 458/2/2012
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând următoarele:
- anularea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 2120/C/2011 din data de 17 octombrie 2011 şi nr. 2161/C/2011, în privinţa menţiunilor din acest ordin, privitoare la reclamantă, referitoare la cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru asigurarea confidenţialităţii;
- obligarea pârâtului să emită un ordin prin care să ia în considerare că începând cu data de 01 iulie 2011, perioada care reprezintă vechime în magistratură pentru reclamantă este de „peste 3 ani” şi prin care să se stabilească indemnizaţia de încadrare pe baza coeficientului de multiplicare 13,50, începând cu data de 01 iulie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 1702 din 9 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că în privinţa judecătorilor stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiţionat de validarea examenului de capacitate şi aplicabil inclusiv pentru perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de către Preşedintele României.
Instanţa a mai reţinut că argumentele reclamantei, potrivit cărora dispoziţiile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu condiţionează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în coeficientul de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură de peste 3 ani, nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie 2011, cât timp O.U.G. nr. 27/2006 condiţionează încadrarea judecătorilor care funcţionează la judecătorii în acest coeficient de multiplicare de promovarea şi validarea examenului de capacitate, în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcţia de judecător definitiv fără susţinerea examenului de capacitate.
Instanţa a apreciat că tratamentul diferenţiat în privinţa salarizării este justificat obiectiv, raportat la natura şi complexitatea cauzelor pe care le pot soluţiona judecătorii stagiari, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuţii existenţa unor situaţii comparabile.
A mai reţinut instanţa că, în raport de dispoziţiile art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, este evident că sporul de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă pentru întreaga vechime în magistratură ori în alte funcţii juridice, considerate ca vechime în magistratură şi pentru care se acordă sporul de vechime în muncă, ci exclusiv pentru vechimea efectivă numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiţie sau de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.
Curtea a apreciat că tratamentul diferit aplicat de Ministerul Public procurorilor stagiari, ca şi soluţiile diferite pronunţate la nivelul acestei instanţe, nu constituie un argument pentru recunoaşterea drepturilor pretinse de reclamantă, cât timp convingerea instanţei nu poate reprezenta decât rezultatul analizei situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente acesteia. În condiţiile şi pentru considerentele în baza cărora instanţa a constatat că ordinul contestat este legal emis, aceasta a apreciat că se impune respingerea acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată, în esenţă, că sentinţa atacată este nelegală, instanţa de fond în mod greşit apreciind că, în calitate de judecător stagiar, nu i se poate aplica reclamantei coeficientul de multiplicare 13,50 în privinţa salarizării.
Mai arată recurenta că, faptul că în anul 2011, potrivit Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010, drepturile salariale au fost calculate avându-se în vedere indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită potrivit reglementării în vigoare la data de 31 decembrie 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, nicidecum nu poate duce la concluzia aplicării prevederilor art. 36 alin. (2) din acest act normativ.
Potrivit art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare la, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunţate sunt irevocabile.
Ulterior, art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogat de art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009.
Recurenta arată că, având în vedere că începând cu anul 2010 legiuitorul nu a mai prevăzut expres că hotărârile pronunţate în astfel de cauze sunt irevocabile, precum şi prevederile art. 2821 şi art. 299 alin. (1) şi alin. (11) C. proc. civ., apreciază că aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs.
Reiterând considerentele expuse în cererea de chemare în judecată, recurenta arată că prin admiterea unor acţiuni similare cu ale sale, prin hotărâri rămase irevocabile, se creează o situaţie de discriminare între persoane aflate în situaţii identice, datorită interpretării şi aplicării diferite a legii de către instanţele de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată în cauză, este neîntemeiată, iar recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de Ministerul Justiţiei, va fi respinsă, având în vedere că dispoziţiile art. 7 alin. (2) teza finală din Legea nr. 274/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevăd că hotărârile pronunţate sunt irevocabile, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 652 din 28 iunie 2012, publicată în M. Of. al României la data de 11 iulie 2012.
În acest fel, deşi în hotărâre se menţionează „irevocabil”, ca urmare a declarării ca neconstituţional a textului, hotărârea poate fi atacată cu recurs.
Chiar dacă sentinţa a fost pronunţată anterior declarării ca neconstituţional a textului din lege, având în vedere prevederile art. 31 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora pe durata termenului de 45 de zile dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, deşi sentinţa are menţiunea irevocabilă, nu se poate susţine inadmisibilitatea recursului.
Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că reclamanta a contestat ordinul în litigiu pentru considerentul că în mod greşit i-a fost aplicat coeficientul de multiplicare de 9,00, precum şi pentru considerentul că pârâtul nu a reţinut vechimea sa reală în magistratură.
În ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare avut în vedere la emiterea ordinului contestat, instanţa de fond a constatat în mod corect că reclamanta beneficiază de coeficientul de multiplicare de 9,00 şi nu de 13,50, aplicabil numai după validarea examenului de capacitate, aşa cum în mod legal a reţinut şi pârâtul.
Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei şi a notei cuprinsă în anexa la ordonanţă, „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă”.
Potrivit lit. a) pct. 28 din anexa 1 cuprinzând „Indemnizaţiile judecătorilor, procurorilor şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”, judecătorii şi procurorii de judecătorie, cu peste 3 ani vechime, beneficiază de un coeficient de multiplicare de 13,50.
Prin nota 3, subsecventă anexei menţionate, se prevede că „După validarea examenului de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorilor şi procurorilor li se aplică coeficientul prevăzut la lit. a) pct. 28. Acelaşi coeficient se aplică şi judecătorilor şi procurorilor definitivi la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu o vechime mai mică de 3 ani”.
În privinţa judecătorilor stagiari nu este aplicabil coeficientul de multiplicare de 13,50, coeficient condiţionat de validarea examenului de capacitate şi aplicabil inclusiv pentru perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de către Preşedintele României.
În mod corect a apreciat instanţa de fond că nu atestă nelegalitatea ordinului nr. 2120 din 17 octombrie 2011 argumentele reclamantei, potrivit cărora dispoziţiile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu condiţionează promovarea examenului de capacitate pentru încadrarea în coeficientul de multiplicare 13,50, fiind suficientă dovada vechimii în magistratură de peste 3 ani, atâta timp cât, aşa cum s-a reţinut anterior, O.U.G. nr. 27/2006 condiţionează încadrarea judecătorilor care funcţionează la judecătorii în acest coeficient de multiplicare de promovarea şi validarea examenului de capacitate, în cazul judecătorilor stagiari, sau de numirea în funcţia de judecător definitiv fără susţinerea examenului de capacitate.
Aşadar, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei statuează că indemnizaţia stabilită pe baza coeficientului de multiplicare 13,50, fiind corespunzătoare unui judecător definitiv, se acordă numai după validarea examenului de capacitate în cazul absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii, situaţie corespunzătoare recurentei-reclamante.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că tratamentul diferenţiat, în ceea ce priveşte salarizarea unui judecător definitiv faţă de un judecător stagiar, este justificat obiectiv, raportat la natura şi complexitatea cauzelor pe care le pot soluţiona judecătorii stagiari, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind în afara oricărei discuţii existenţa unor situaţii comparabile.
Prin O.U.G. nr. 27/2006 se face o distincţie clară între indemnizaţia de încadrare corespunzătoare unui judecător stagiar şi cea prevăzută pentru un judecător definitiv, tocmai prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare diferiţi, cum este cazul celui de 13,50, pe care legea îl condiţionează de validarea examenului de capacitate şi de dobândirea, pe această cale, a calităţii de judecător definitiv.
Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-au abrogat o serie de reglementări cuprinse în O.U.G. nr. 27/2006, nu însă şi cele referitoare la determinarea indemnizaţiei la care sunt îndreptăţiţi magistraţii, în acest sens fiind prevederile art. 5 din anexa VI, potrivit cărora:
„(1) Prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părţii a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)."
Este de observat şi faptul că prin Legea nr. 330/2009 se menţine salarizarea diferită a judecătorilor şi procurorilor stagiari faţă de cei definitivi, aşa fiind prevederile art. 8 din anexa VI potrivit cărora: „(1) Bursele auditorilor de justiţie se stabilesc potrivit coeficientului de ierarhizare prevăzut la nr. crt. 27 din anexa nr. VI/1.
(2) După validarea examenului de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorilor, procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat acestora li se aplică indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită conform coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la nr. crt. 25 şi 26, după caz, din anexa nr. VI/1”.
În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că sporul de stabilitate sau de fidelitate nu se acordă pentru întreaga vechime în magistratură, ori în alte funcţii juridice, considerate ca vechime în magistratură, pentru care se acordă spor de vechime în muncă, ci exclusiv pentru vechimea efectivă numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiţie sau de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.
Perioada în care recurenta-reclamantă a fost consilier juridic constituie vechime în magistratură şi poate fi valorificată doar la acordarea pensiei de serviciu, iar nu la acordarea drepturilor salariale pentru vechimea în funcţie, la stabilirea clasei de salarizare în raport cu vechimea în funcţie etc.
Prin urmare, recunoaşterea întregii perioade în care o persoană a desfăşurat activitate juridică potrivit art. 86 ca vechime în magistratură, pentru calcularea tuturor drepturilor unui magistrat în funcţie, ar lipsi de sens prevederile pct. 1 din Nota la Cap. l al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care stabilesc că dreptul respectiv se acordă doar în raport cu vechimea avută numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei.
Respinge recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva sentinţei civile nr. 1702 din 9 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5480/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5510/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
