ICCJ. Decizia nr. 5512/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5512/2013
Dosar nr. 1077/42/2011
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC R.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova, anularea Adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată de aceasta, precum şi anularea în totalitate a Procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca fiind netemeinice şi nelegale. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a solicitat şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul dosar.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii.
Prin sentinţa nr. 47 din 13 februarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii formulată de pârâtă şi a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de reclamanta SC R.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în cazul de faţă, reclamanta a învestit instanţa cu o contestaţie având ca obiect anularea adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată de aceasta, precum şi anularea în totalitate a Procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca fiind netemeinice şi nelegale, contestaţia fiind întemeiată pe prevederile art. 218 C. proc. fisc.
S-a reţinut de către instanţă că, analizând conţinutul procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 de organele de inspecţie fiscală, se poate constata că acestea au efectuat un control inopinat la SC R.G. SRL Drăgăneşti privind neconcordanţele sumelor declarate prin declaraţiile informative cod 394 aferente perioadei 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, menţionându-se existenţa unor suspiciuni cu privire la realitatea achiziţiilor de la anumiţi furnizori, estimându-se un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.324.782 RON, iar ulterior s-a emis şi decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, respectiv la data de 20 octombrie 2011.
Instanţa a apreciat că suma de 1.324.782 RON este un prejudiciu estimat, nefiind prin urmare cert, lichid şi exigibil pentru a putea fi analizat, iar controlul efectuat a fost unul inopinat, situaţie în care se impunea ca la finalizarea controlului să se emită decizia de impunere, respectiv titlul de creanţă, după care să se formuleze contestaţie.
A mai reţinut instanţa că împrejurarea că organele de control au dispus măsuri asiguratorii nu are relevanţă în cauza de faţă, deoarece măsurile respective pot fi contestate pe calea contestaţiei la executare, potrivit art. 172 C. proc. fisc.
Ca atare, s-a apreciat că prin procesul-verbal din data de 18 octombrie 2011, inspectorii fiscali nu au estimat decât un prejudiciu provizoriu, că măsurile asiguratorii se pot contesta pe altă cale, iar controlul respectiv nu a fost încă finalizat, motiv pentru care pârâta a constatat legal că acţiunea reclamantei împotriva procesului-verbal din data de 18 octombrie 2011 este inadmisibilă, procesul-verbal în discuţie neputând fi asimilat unei decizii de impunere.
Aşa fiind, faţă de situaţia de drept şi de fapt sus-menţionată, văzând şi dispoziţiile art. 209 C. proc. fisc., Curtea de Apel a admis excepţia inadmisibilităţii formulată de pârâtă şi a respins contestaţia, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa nr. 47 din 13 februarie 2012 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul mai sus menţionat este netemeinică şi nelegală, hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta arată că, în mod greşit şi fără a avea în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa fondului a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate, apreciind că procesul verbal încheiat în data de 18 octombrie 2011 nu ar reprezenta un act administrativ fiscal în înţelesul art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.; că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că un astfel de act poate fi contestat pe calea contestaţiei la executare potrivit art. 172 C. proc. fisc., întrucât procesul-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 este un act administrativ fiscal în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi nu un act de executare în sensul dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) C. proc. fisc.
Mai arată recurenta că a formulat contestaţie împotriva adresei răspuns şi a procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 şi nu împotriva deciziei de impunere a măsurilor asigurătorii, astfel încât nu există nici un motiv pentru ca instanţa de judecată să nu analizeze pe fond cererea sa de chemare în judecată.
Apreciază recurenta că, atât în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulate pe rolul instanţei de judecată, cât şi în ceea ce priveşte contestaţia administrativă, respingerea acestora ca fiind inadmisibile nu reprezintă decât un abuz şi o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O. şi accesul liber la justiţie, iar prin nesoluţionarea cererii sale pe fond nu se face altceva decât să i se îngrădească dreptul de a-i fi analizate susţinerile sale pe fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, recurenta reiterează considerentele cuprinse în cererea de chemare în judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte are în vedere faptul că prin acţiunea formulată în contradictoriu cu organul constatator D.G.F.P. Prahova, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea adresei răspuns nr. A1. din 07 noiembrie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată de aceasta, precum şi anularea în totalitate a procesului - verbal din data de 18 octombrie 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca fiind netemeinice şi nelegale, contestaţia fiind întemeiată pe prevederile art. 218 C. proc. fisc.
Prin adresa nr. A1. din 7 noiembrie 2011, pârâta a comunicat contestatoarei inadmisibilitatea contestaţiei formulată de aceasta împotriva procesului-verbal încheiat în data de 18 octombrie 2011, pe motiv că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal în înţelesul art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Analizând conţinutul procesului-verbal încheiat la data de 18 octombrie 2011 de organele de inspecţie fiscală, se poate constata că acestea au efectuat un control inopinat la SC R.G. SRL Drăgăneşti privind neconcordanţele sumelor declarate prin declaraţiile informative cod 394 aferente perioadei 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, menţionându-se în cuprinsul acestuia existenţa unor suspiciuni cu privire la realitatea achiziţiilor de la anumiţi furnizori.
Organele de inspecţie fiscală au estimat un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.324.782 RON, reţinând că există suspiciuni cu privire la realitatea achiziţiilor de la furnizorii în discuţie, urmând a se întocmi o sesizare penală pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.
Din motivele de recurs formulate în cauză rezultă că problema de drept care se impune a fi dezlegată este aceea a examinării caracterului de act administrativ al actelor contestate, întocmite de organele de inspecţie fiscală, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.
În speţă, adresa de răspuns şi procesul verbal de control întocmit la 18 octombrie 2011 de D.G.F.P. Prahova, chiar dacă sunt emise de o autoritate publică, nu sunt acte administrative, deoarece prin concluziile lor s-au prezentat nişte constatări, acestea fiind acte premergătoare, care nu produc prin ele însele efecte juridice, întrucât prin aceste înscrisuri nu s-au dispus măsuri de virare la bugetul de stat a sumelor reprezentând prejudiciul evaluat, deci nu s-a stabilit o creanţă fiscală în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003.
Astfel, Înalta Curte constată că adresa de răspuns şi procesul - verbal a căror anulare se solicită în cauză nu au trăsăturile caracteristice ale unor acte administrative, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii acestora nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ, ci constatarea existenţei unor fapte şi împrejurări din activitatea instituţiei controlate, în vederea valorificării lor de către organele fiscale competente.
Reclamanta are posibilitatea contestării, în condiţiile reglementate de O.G. nr. 92/2003, a actului administrativ fiscal emis pe baza procesului-verbal în discuţie, cu ocazia soluţionării contestaţiei urmând să fie analizată şi legalitatea operaţiunii administrative care a stat la baza emiterii sale.
Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se face, potrivit art. 85 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fie prin declaraţie fiscală [în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4)], fie prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri, fiind asimilate deciziilor de impunere - cum dispune expres art. 88 C. proc. fisc. - şi următoarele acte administrativ fiscale: a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat; b) deciziile referitoare la bazele de impunere; c) deciziile referitoare la obligaţiile de piaţă accesorii; (...) e) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere".
Prin raportare la definiţiile date de legiuitor actului administrativ şi actului administrativ fiscal, Curtea constată că procesul verbal din data de 18 octombrie 2011 emis de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, care cuprinde doar constatări, concluzii şi propuneri, fără măsuri de sancţionare şi recuperare a vreunui prejudiciu, şi care nu este de natură să producă prin el însuşi efecte juridice care să prejudicieze pe reclamantă, nu reprezintă un act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. proc. fisc., susceptibil a fi contestat în procedura administrativă reglementată de Titlul IX din acelaşi act normativ şi ulterior, pe calea acţiunii în contencios administrativ, ci o operaţiune materială. În acest sens este şi, ulterior pronunţării deciziei nr. 2720 din 26 iunie 2008 invocată de reclamantă, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (a se vedea, cu titlu de exemplu, decizia nr. 3536 din 16 octombrie 2008 şi decizia nr. 1480 din 18 martie 2009).
Prin procesul-verbal din data de 18 octombrie 2011, inspectorii fiscali nu au estimat decât un prejudiciu provizoriu, măsurile asiguratorii se pot contesta pe altă cale, iar controlul respectiv nu a fost încă finalizat, motiv pentru care pârâta a constatat legal că acţiunea reclamantei împotriva procesului-verbal din data de 18 octombrie 2011 este inadmisibilă, procesul-verbal în discuţie neputând fi asimilat unei decizii de impunere, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Asupra unui act preparator care stă la baza unui act administrativ instanţa se poate pronunţa numai în situaţia în care se atacă acesta din urmă, astfel că în această etapă este inadmisibil ca instanţa să analizeze în vreun fel legalitatea procesului verbal atacat, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
Referitor la susţinerile recurentei, potrivit cărora procesul-verbal în discuţie produce efecte juridice, Înalta Curte apreciază că acesta nu produce efecte deoarece nu stabileşte nici un raport obligaţional între contribuabilul controlat şi bugetul de stat, fiind un act premergător unui act administrativ, nesusceptibil de a fi contestat separat în procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Pentru că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată în baza unei excepţii, cea a inadmisibilităţii, nu vor fi analizate criticile din motivele de recurs ce vizează fondul cauzei.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.G. SRL împotriva sentinţei nr. 47 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5510/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5709/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
