ICCJ. Decizia nr. 5505/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5505/2013
Dosar nr. 884/44/2012
Şedinţa publică de la 31 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.G.F. şi G.G.A. au solicitat anularea Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012, emisă de Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 96/2008 emisă de Comisia Judeţeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi acordarea de despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorul lor G.S. la refugiul său din Basarabia în anul 1944.
Prin Sentinţa nr. 489 din 23 octombrie 2012 Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.G.F. şi G.G.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având ca obiect despăgubire,
- a dispus anularea Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Hotărârea nr. 96/2008 emisă de Comisia Judeţeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi, în consecinţă, a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită o hotărâre de recunoaştere a dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, pentru fabrica de cherestea şi depozit situate în oraşul Ismail, str. P., abandonate în timpul refugiului din 1944.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că autorul reclamanţilor a avut calitatea de refugiat, dovedită cu înscrisuri a căror valabilitate şi autenticitate nu au fost contestate de către autorităţile administrative, că în cauză au fost depuse mai multe înscrisuri doveditoare din care rezultă că, la momentul refugiului, autorul reclamanţilor a avut în proprietate mai multe bunuri, discuţia purtându-se în privinţa unei fabrici şi depozit de cherestea, precum şi a unui restaurant sau han, că din descrierea petiţionarului nu rezultă cu claritate ce bunuri ar fi abandonat, dar comisia de aplicare a legii putea şi trebuia să facă o astfel de analiză.
Instanţa a reţinut că, în privinţa restaurantului sau hanului în care erau vândute băuturi spirtoase, este îndoielnic faptul că acesta a fost abandonat, atâta vreme cât din menţiunile aflate la fostul registru al comerţului rezultă că autorul reclamanţilor a încetat activităţile legate de acesta încă din 10 ianuarie 1944 şi că, în privinţa fabricii de cherestea şi a depozitului, reclamanţii au produs suficiente mijloace de probă directe sau indirecte din care rezultă atât existenţa, cât şi abandonarea lor la momentul refugiului.
Instanţa a mai reţinut că toate aceste mijloace de probă fac dovada că autorul reclamanţilor a avut în proprietate la data refugiului cel puţin o fabrică de cherestea şi un depozit, din care a făcut vânzări masive trupelor nemţeşti şi în care au mai rămas, la 23 august 1944, 580 m.c. cherestea.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada existenţei bunurilor abandonate la momentul refugiului, respectiv a unei fabrici de cherestea, probabil un gater pentru debitat buşteni, precum şi depozitul aferent acesteia, astfel că a admis acţiunea şi a dispus anularea actelor administrative contestate şi obligarea autorităţii pârâte să emită o hotărâre de recunoaştere a dreptului reclamanţilor la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 290/2003.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs formulate, examinând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acţiune în anularea unor acte administrative, emise în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003 şi obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Cererea de chemare în judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) - (6) din Legea nr. 290/2003:
„(3) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate face contestaţie la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
(4) În termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
(5) Hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
(6) Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.”
De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menţionează faptul că „deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.
În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, “prin decizie, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv ale comisiei municipiului Bucureşti. (…).
Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunică beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ.”
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a tribunalului.
Ca atare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispun că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.
Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
Având în vedere că în litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni având drept temei juridic Legea nr. 290/2003, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale.
Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 290/2003 şi ale art. 17 şi 18 din H.G. nr. 1120/2006, modificată prin H.G. nr. 57/2008, aparţine Tribunalului Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative enunţate anterior, care stabilesc în mod expres competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze în favoarea secţiei de contencios administrativ a Tribunalului, atât în ceea ce priveşte stabilirea dreptului, cât şi referitor la efectuarea plăţilor.
Întrucât aceste norme cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, prevăd competenţa exclusivă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de raţiune, competenţa materială este aceeaşi şi în privinţa acţiunilor privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumelor stabilite în baza aceleiaşi Legi nr. 290/2003, soluţie de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 noiembrie 2009, conform art. 33 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum domiciliul reclamanţilor se află situat pe raza teritorială a localităţii Brăila, competent să soluţioneze cauza este Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 alin. (3) şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei nr. 489 din 23 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5503/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5516/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
