ICCJ. Decizia nr. 5528/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Despăgubire, obligare emitere act administrativ. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5528/2013
Dosar nr. 15321/3/2012
Şedinţa de la 31 mai 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3536 din 26 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.V.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, către Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de despăgubiri cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată: „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul", iar conform dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 25/2007 beneficiarii pot ataca deciziile prin care se soluţionează contestaţiile în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Prin urmare, instanţa a constatat că în această materie sunt aplicabile dispoziţiile speciale care derogă de la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind relevant criteriul nivelului autorităţilor pârâte şi nici al sediului acestora, din moment ce competenţa este reglementată prin norme de ordine publică.
Având în vedere că domiciliul solicitantului pentru acordarea despăgubirilor era cel al doamnei B.M., domiciliată în Constanţa, str. Ş.M., judeţul Constanţa şi că reclamantul este continuatorul drepturilor şi obligaţiilor defunctei B.M., instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că el are domiciliul în Bucureşti şi prin aceasta s-ar atrage competenţa instanţei de judecată, cât timp legea prevede o competenţă materială exclusivă în funcţie de domiciliul solicitantului iniţial.
Prin Sentinţa civilă nr. 487 din 1 februarie 2013 Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii privind pe reclamantul D.V.C. şi pe pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 21 cu referire la art. 22 alin. (3) C. proc. civ. şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998, că potrivit art. 7 din Legea nr. 9/1998, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti poate face contestaţie la comisia centrală [ alin. (2) ] , hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul [ alin. (4) ] .
S-a mai reţinut că reclamantul C.V.D. este continuator al drepturilor şi obligaţiilor defunctei B.M., însă acesta are un domiciliu procesual ales, în Bucureşti, adresă indicată şi în cererea introductivă de instanţă şi, deşi competenţa teritorială a unei instanţe nu este, într-adevăr, determinată de domiciliul ales al justiţiabilului, în situaţia de speţă reclamantul - cetăţean român ce locuieşte în Italia, a afirmat şi susţinut probator că are domiciliul în Bucureşti.
Dată fiind declinarea reciprocă de competenţă, Tribunalul Constanţa a constatat intervenit conflictul negativ şi, pe cale de consecinţă, conform art. 21, cu referire la art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a hotărî asupra conflictului de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Este de necontestat faptul că obiectul acţiunii îl formează anularea Deciziei nr. 163 din 28 februarie 2012 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ prin care să i se acorde reclamantului despăgubirile potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a prezentului conflict sunt relevante prevederile art. 7 din acest act normativ.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) - (3), Comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligaţia să le soluţioneze în termen de 60 de zile şi să le comunice hotărârile, atât solicitanţilor cât şi direcţiilor generale ale finanţelor publice.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.
În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, “prin decizie, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv ale comisiei municipiului Bucureşti. (…).
Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunică beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ.”
Deşi legiuitorul nu vorbeşte despre domiciliul „solicitantului iniţial”, aplicând regulile de interpretare istorico-teleologică şi sistematică, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 trebuie interpretate în sensul corespondenţei dintre „solicitant” şi „beneficiarul” actului administrativ.
Astfel, este adevărat că reclamantul C.V.D. este continuator al drepturilor şi obligaţiilor defunctei B.M., fapt atestat prin certificatul de moştenitor depus la dosarul cauzei, însă contestaţia administrativă împotriva Hotărârii nr. 6855, emisă de Comisia Judeţeană Constanţa la 2 iunie 2011, a fost formulată de acesta, în nume propriu, după cum în nume propriu a fost formulată prezenta cerere, cât şi cererea de chemare în judecată ce a stat la baza formării Dosarului nr. 67931/3/2011, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 2166 din 18 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte apreciază că, din raţiuni de simetrie juridică, întrucât Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, este instanţă competentă să soluţioneze acţiunea având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la validarea/invalidarea Hotărârii emise de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, este competent să soluţioneze şi contestaţia împotriva deciziei de validare/invalidare.
Lămurirea înţelesului dispoziţiei art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 impune corelarea sa cu prevederile art. 351 şi 352 din H.G. nr. 1277/2007, cu raportare la etapele/operaţiunile administrative reglementate prin Normele de aplicare a legii.
În speţă, Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 351 lit. c) din H.G. nr. 1277/2007, a analizat contestaţia primită de la solicitantul C.V.D., iar Vicepreşedintele A.N.R.P., a respins această contestaţie prin Decizia nr. 163 din 28 februarie 2012, comunicată reclamantului la domiciliul procesual ales, în Bucureşti, adresă indicată şi în cererea introductivă de instanţă.
Cum domiciliul ales al reclamantului se află situat pe raza municipiului Bucureşti, competent să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum în mod corect a reţinut Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.V.C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5527/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5529/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
