ICCJ. Decizia nr. 5555/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5555/2013
Dosar nr. 7329/1/2012
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 5655 din 24 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Respinge a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de insolvenţă Transilvania SPRL, împotriva Sentinţei nr. 118 din 06 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, având ca obiect anularea Deciziei nr. 380 din 23 decembrie 2010 şi a Deciziei de calcul accesorii nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În cauză este necontestat că societatea comercială reclamantă a beneficiat de înlesniri la plată a obligaţiilor bugetare, potrivit prevederilor Legii nr. 137/2002, O.U.G. nr. 26/2004 şi O.U.G. nr. 26/2005, care i-au fost acordate prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007 emis de AVAS şi M.F.P., modificat prin Actul adiţional nr. 1633/2881 din 23 aprilie 2008 al aceloraşi autorităţi publice, fiindu-i astfel scutite la plată debite în valoare totală de 8.507.403 RON.
Ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor privind plata la termen a ratelor ulterioare şi a obligaţiilor curente ale anului 2009, societatea comercială a pierdut înlesnirile respective, astfel că prin Decizia nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010 organele fiscale au calculat pentru perioada 31 ianuarie 2007 - 15 iunie 2009 majorări de întârziere în cuantum de 7.367.411 RON, contestaţia fiscală formulată de societatea comercială fiind respinsă prin Decizia nr. 380 din 23 decembrie 2010.
Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă, reţinând în esenţă legalitatea actelor administrativ-fiscale atacate.
În recursul formulat, printr-o primă critică, s-a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală, judecătorul fondului nereţinând încălcarea dreptului la apărare al societăţii comerciale, care nu a fost analizată de organul fiscal competent potrivit art. 9 C. proc. fisc., ceea ce este lipsit de temei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, Decizia de impunere nr. 501/5011/2010 a fost emisă pentru calcularea accesoriilor, iar nu în urma efectuării unei inspecţii fiscale şi întocmirii unui raport de inspecţie fiscală, în care să fie consemnată poziţia societăţii comerciale.
În cauză, societatea comercială a fost înştiinţată prin Adresa nr. 11355M din 10 iulie 2009 şi Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009 să facă dovada achitării ratelor restante la care societatea comercială nu a avut nicio reacţie, astfel că prin Adresa nr. 1225M din 6 august 2009 a fost înştiinţată despre pierderea înlesnirilor la plată care îi fuseseră acordate prin Ordinul comun nr. 10/145/2007 şi Actul adiţional nr. 1633/2008.
Astfel fiind, rezultă că societatea comercială a avut posibilitatea să-şi prezinte punctul de vedere, dar a adoptat o conduită de ignorare a înştiinţărilor trimise de organul fiscal competent, ceea ce nu justifică legal susţinerea că i-ar fi fost nesocotit dreptul la apărare.
De altfel, nu este lipsită de temei nici reţinerea de către instanţa de fond a incidenţei dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., potrivit cărora organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) atunci când urmează să ia măsuri de executare silită, despre care societatea comercială fusese înştiinţată prin Adresa nr. 1225/M din 6 august 2009.
Printr-o a doua critică a recursului, se susţine că instanţa de fond a reţinut în mod neîntemeiat că decizia de impunere constituie un act administrativ fiscal motivat potrivit legii.
Din observarea şi analiza conţinutului Deciziei nr. 501/5011 din 5 ianuarie 2010 rezultă că, într-adevăr, aceasta nu prezintă o expunere descriptivă şi analitică a faptelor dar în conţinutul său (72 pagini) sunt prezentate debitele principale, natura acestora, documentele prin care s-a individualizat suma de plată, perioada, calculul accesoriilor, precum şi dispoziţiile legale aplicabile, ceea ce echivalează cu motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ fiscal, fiind prezente totodată şi celelalte elemente cerute la art. 43 C. proc. fisc.
Printr-o a treia critică, a recursului s-a susţinut că instanţa de fond nu a argumentat existenţa cadrului procedural pentru stabilirea obligaţiilor fiscale accesorii, critică neîntemeiată.
Astfel, instanţa de fond a argumentat că pentru debitele principale (impozite, taxe, contribuţii) datorate de societatea comercială în perioada 31 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, prin decizia de impunere au fost calculate accesoriile aferente care sunt datorate în condiţiile art. 119 C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte criticile pe fondul cauzei, societatea comercială nu contestă că înlesnirile la plată i-au fost acordate în condiţiile stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007 şi a Actului adiţional la ordinul comun cu nr. 2881/1633/2008.
Or, potrivit art. 4 din ordinul comun, modificat prin actul adiţional, nerespectarea condiţiilor şi a termenelor în care s-au aprobat înlesnirile la plată prin ordinul comun şi actul adiţional atrage anularea acestora, începerea sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită şi obligaţia de plată a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data la care termenele şi/sau condiţiile nu au fost respectate, iar sumele scutite la plată prin ordinul comun şi actul adiţional se repun în sarcina debitorului şi se recuperează conform prevederilor legale în vigoare, împreună cu eventualele obligaţii fiscale accesorii.
De menţionat că societatea comercială recurentă nu a contestat existenţa debitelor principale pentru plata cărora, de altfel a şi primit înlesnirile respective, necontestând nici nerespectarea condiţiilor ce i-au fost stabilite prin ordinul comun şi actul adiţional, despre care a şi fost înştiinţată cu Adresa nr. 12252M din 10 iulie 2009 şi cu Adresa nr. 11443M din 14 iulie 2009.
Mai mult, societatea comercială recurentă nu a contestat nici măsura pierderii înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun şi actul adiţional, care i-a fost comunicată cu Adresa nr. 112252M din 6 august 2009.
Or, într-o astfel de situaţie, în mod legal organul fiscal competent a constatat incidenţa art. 4 din ordinul comun, modificat prin actul adiţional, şi în temeiul art. 88 lit. c) şi art. 119 C. proc. fisc. a calculat şi stabilit accesoriile aferente debitelor respective, fiind emisă Decizia nr. 501/2011 din 5 ianuarie 2010.
Societatea comercială recurentă a susţinut că instanţa de fond i-a imputat fără temei legal faptul că nu a atacat Adresa nr. 12250M din 6 august 2009, ştiut fiind faptul că o adresă nu constituie act administrativ, astfel că nu poate forma obiectul unei contestaţii fiscale/acţiuni în faţa unei instanţe de contencios administrativ.
Apărarea invocată reprezintă o simplă explicaţie conjuncturală, din moment ce este de domeniul evidenţei că ceea ce urma să fie contestată era măsura luată de organul fiscal competent, de constatare a pierderii valabilităţii înlesnirii acordate, măsură care îi fusese comunicată societăţii comerciale prin adresa respectivă.
2. Calea de atac formulată
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, se arată, în esenţă, că instanţa de recurs s-a aflat în eroare cu privire la cuantumul obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina societăţii recurente, precum şi cu privire la obiectul acţiunii şi, drept urmare, a omis să cerceteze dacă prevederile legale incidente în situaţia pierderii valabilităţii înlesnirii la plată au fost corect aplicate, respectiv dacă, în situaţia nerespectării condiţiilor stabilite prin Ordinul comun nr. 10/145 din 30 ianuarie 2007, se datorează sau nu obligaţiile fiscale accesorii contestate.
3. Soluţia Înaltei Curţi
Contestaţia în anulare, astfel cum este reglementată de Codul de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac, de retractare care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 317 - 318 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, contestatoarea SC H. SA prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL a invocat drept temei al contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 5655/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prevederile art. 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor procedurale mai sus invocate „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul … a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
În raport cu motivul de drept invocat, Curtea urmează a constata că toate aspectele prezentate în motivarea contestaţiei nu pot fi reţinute ca fiind greşeli (erori) materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., ci dezlegări ale problemelor de drept pe care instanţa de recurs le-a făcut în soluţionarea acestei căi de atac cu care a fost învestită. Altfel spus, toate aspectele legate de soluţionarea fondului, de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente, nu pot constitui „greşeli materiale” şi ele nu pot fi reanalizate într-o cale extraordinară de atac.
Sub acest aspect, Curtea reţine că prin decizia contestată instanţa de recurs, analizând toate motivele de recurs invocate, a stabilit cadrul legal aplicabil în cazul emiterii deciziei de calcul a plăţilor accesorii, împrejurare ce rezultă din considerentele deciziei contestate. Or, aşa cum „greşeala materială” (eroarea) prevăzută de art. 318 C. proc. civ. nu vizează problemele de drept dezlegate de instanţă, ci eventuale greşeli care nu ţin de fondul cauzei, este evidentă netemeinicia formulării prezentei contestaţii.
Aşa fiind, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC H. SA, prin administratorul judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL, împotriva Deciziei nr. 5655 din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5637/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 111/2013. Contencios → |
|---|
