ICCJ. Decizia nr. 5556/2013. Contencios. Controlul averilor (Legea nr.115/1996 ). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5556/2013
Dosar nr. 7335/1/2012
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de recurs atacată pe calea contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. şi C.C. împotriva Sentinţei nr. 258/F/Cont din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a considerat ca fiind temeinică şi legală sentinţa recurată, prin care fost admisă, în parte, sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la pârâtul V.Gh.C., s-a constatat că dobândirea sumelor de 454.805 Euro, 1.580 dolari SUA şi 145.420 RON, precum şi a cotei-părţi de 1.979.392 RON din avere nu au caracter justificat şi s-a dispus confiscarea acestora de la pârât, reţinând următoarele:
I. Cu privire la recursul declarat de Statul Român:
În acest recurs se critică soluţia instanţei de fond deoarece s-a dispus numai confiscarea sumei de 1.979.392 RON, deşi în actul de sesizare al A.N.I. s-a solicitat confiscarea sumei de 2.171.109 RON şi a celor confiscate de organele de urmărire penală. Practic, se critică soluţia instanţei de fond pentru diferenţa de 191.717 RON.
De menţionat că suma de 1.979.392 RON a fost confiscată pentru că s-a stabilit, în urma probelor administrate, că această sumă este excedentară veniturilor dobândite de părţi în perioada supusă cercetării.
Nu pot fi reţinute criticile din motivele de recurs referitoare la faptul că instanţa de fond şi-a bazat soluţia pe depoziţiile de martori şi pe concluziile rapoartelor de expertiză deoarece instanţa de fond a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, atât înainte de rejudecare cât şi după, respectiv înscrisuri, probe cu martori şi expertiză.
Mai mult, se observă că instanţa de fond a înlăturat multe din depoziţiile martorilor dacă acestea nu se coroborau cu alte probe administrate în cauză.
De altfel, criticile din recursul declarat de Statul român nu indică exact care sunt motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale sentinţei atacate pentru a fi analizate punctual.
Agenţia Naţională de Integritate, autoritatea care a sesizat instanţa pentru a se stabili caracterul nejustificat al averii şi confiscarea sumelor dobândite nejustificat nici nu a declarat recurs împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
II. Cu privire la recursul declarat de pârâţii V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. şi C.C.:
Referitor la primul motiv de recurs invocat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia soluţia instanţei de fond este nelegală pentru că a fost dată fără temei legal ori cu aplicarea greşită a legii, susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
Este adevărat că în art. 44 din Constituţia României este consacrat principiul garantării dreptului de proprietate, că art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă licit dobândită şi că nu se confiscă (art. 44 alin. (8) teza I), iar potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie numai bunurile deţinute, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii, pot fi confiscate potrivit legii.
Recurenţii susţin că soluţia adoptată de către instanţa de judecată ar fi lipsită de temei legal şi că ar încălca principiul constituţional al dreptului de proprietate al cetăţenilor garantat de art. 44 din Constituţie, dar aceste susţineri sunt nefondate.
Posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părţi de avere ce s-a dovedit că nu a fost dobândită licit, prin răsturnarea prezumţiei caracterului licit al averii instituită de art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituţie, a fost prevăzută atât în Legea nr. 144/2007 (art. 46 alin. (1) lit. a)), în forma legii până la pronunţarea Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, dar şi în Legea nr. 115/2007 - art. 18 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, astfel că există temei legal pentru a dispune confiscarea unui bun sau a unei părţi de avere ce a fost dobândită nejustificat.
Referitor la încălcarea principiului constituţional al dreptului de proprietate prin dispunerea confiscării, se constată că nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, iar constituţionalitatea unui text de lege nu poate fi analizată decât de către Curtea Constituţională, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 modificată, care precizează că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.
De altfel, ar trebui subliniat că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 115/1996 care au aceeaşi formă cu cea supusă controlului de constituţionalitate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 au fost considerate constituţionale din perspectiva respectării art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie şi s-a specificat că „norma constituţională invocată nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin. (8) şi (9) ale art. 44 din legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii", (Decizia nr. 414 din 22 iunie 2007 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 418 din 22 iunie 2007).
Din această perspectivă toate criticile din recurs ce vizează aplicarea art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie sunt nefondate şi se poate dispune confiscarea averii care nu a fost justificată de veniturile realizate în perioada în care persoana cercetată a îndeplinit o funcţie publică pentru care se impunea depunerea declaraţiei de avere, chiar şi în lipsa unei sancţiuni penale executorii ce ar fi fost aplicată acesteia sau contravenţionale.
De altfel, în practica instanţei supreme s-a considerat în prezumţia instituită de norma constituţională încetează să funcţioneze atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile şi valorile patrimoniului persoanelor cercetate nu au fost dobândite în mod licit.
Aşa cum se arată în motivele de recurs, în cauză prezintă o importanţă deosebită legea aplicabilă în speţă deoarece, aşa cum vom arăta, sesizarea A.N.I. s-a făcut sub imperiul unei legi, iar judecarea cauzei s-a făcut sub imperiul altei legi.
Astfel, sesizarea instanţei de fond - Curtea de Apel Piteşti, în primul ciclu procesual s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
Pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv după ce Înalta Curte a dispus, prin Decizia nr. 1151 din 2 martie 2010, casarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a multor dispoziţii din Legea nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M.Of. nr. 294 din 5 mai 2010 între care şi Cap. VI - verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (art. 45 - 50) din Legea nr. 144/2007.
Ca urmare a acestei decizii a fost dată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, respectiv Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.
Recurenţii susţin că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 176/2010 pentru că se restrânge sfera de aplicare a controlului averii la o categorie mai mică de persoane.
Instanţa de recurs apreciază că, într-adevăr, legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, dar nu în privinţa dispoziţiilor care restrâng sfera de aplicare a controlului averii în privinţa anumitor persoane, ci sunt aplicabile prevederile art. 34 din acest act normativ care conţine tocmai norme cu caracter tranzitoriu în condiţiile modificărilor legislative intervenite.
Astfel, potrivit art. 34 din Legea nr. 176/2010, „(1) Verificările aflate în curs de desfăşurare la Agenţie la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta.
(2) Actele şi lucrările efectuate în cadrul Agenţiei, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, rămân valabile.
(3) Probele administrate şi actele procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se menţin.
(4) Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile şi vor putea fi valorificate de către Agenţie în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuţiilor specifice prevăzute de lege".
Pentru prezenta cauză prezintă relevanţă dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care se referă tocmai la actele procesuale efectuate la instanţe şi probele administrate înainte de intrarea în vigoare a legii, iar acestea se menţin.
În raport de aceste prevederi rezultă că, chiar dacă legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, toate actele efectuate anterior şi probele administrate se menţin chiar dacă au fost efectuate în baza unei legi declarate neconstituţională pentru că legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce efecte.
Vor fi respinse susţinerile recurenţilor referitoare la imediata aplicare a art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2006, respectiv la restrângerea categoriei de persoane la persoana cercetată care a avut calitatea de funcţionar, soţul/soţia acestuia, copiii aflaţi în întreţinerea persoanei cercetate pentru că acestea nesocotesc nu numai dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 dar şi pe cele ale art. 315 Cod procedura civilă care prevăd că în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Datorită incidenţei prevederilor art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, instanţa de fond trebuia să analizeze actul de sesizare în raport de toate persoanele cercetate iniţial şi nu să restrângă sfera acestora, mai ales că numai verificările aflate în curs de desfăşurare la Agenţie la data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, urmau să fie continuate potrivit procedurii prevăzute de aceasta, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
Cum în speţă nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, pentru că actul de sesizare al A.N.I. era înregistrat pe rolul instanţelor, în mod corect instanţa de fond a procedat la analiza veniturilor şi cheltuielilor pentru toate persoanele cercetate de A.N.I., aşa cum de altfel, a dispus şi instanţa supremă prin Decizia nr. 1151 din 2 martie 2010 chiar dacă aceasta este anterioară deciziei Curţii Constituţionale, iar acestea au calitate procesuală pasivă în cauză şi nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
În strânsă legătură cu legea aplicabilă sunt nefondate şi criticile din motivul de recurs privitor la necompetenţa instanţei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Recurenţii au arătat că, urmare a aplicării art. 101 din Legea nr. 115/1996, se impunea ca instanţa de fond să-şi decline competenţa pentru că prezentul proces este de competenţa altor organe de jurisdicţie decât instanţele judecătoreşti, respectiv că se impunea declinarea competenţei de soluţionare la Agenţia Naţională de Integritate, dar aceste susţineri sunt nefondate.
Aşa cum am arătat anterior, în Legea nr. 176/2010, chiar dacă este schimbată procedurale verificare a averilor prin evaluarea acestora de către inspectorii de integritate, rapoartele de evaluare fiind înaintate unei comisii de cercetare a averilor ce funcţionează pe lângă curtea de apel, nu înseamnă că actele de sesizare ale A.N.I. încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 se supun acestor reguli de competenţă.
Tot Legea nr. 176/2010 a rezolvat problema actelor procesuale şi a probelor administrate în baza legii vechi şi a stabilit căror verificări li se aplică noua lege, respectiv numai celor aflate în curs la A.N.I. la data intrării în vigoare a legii, conform art. 34 alin. (1) din acest act normativ.
De aceea, se constată că hotărârea instanţei de fond nu a fost dată cu încălcarea competenţei sale ci s-a făcut cu respectarea întocmai a prevederilor legale şi nu se impune declinarea competenţei în soluţionarea cauzei în favoarea A.N.I.
A fost invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., respectiv că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
După analiza considerentelor sentinţei, hotărârea instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii pentru că nu s-a răsturnat sarcina probei pentru că în raport de veniturile obţinute, persoanele cercetate nu au putut justifica bunurile dobândite pentru perioada verificată, iar instanţa nu a înlăturat în mod nejustificat probe, ci numai motivat, în raport de valoarea probatorie a acestora.
Astfel, referitor la donaţia pârâtei C.C. către pârâtul V.S.G., în mod corect instanţa de fond a apreciat că suma donată de 25.000 euro în anul 2005 nu a fost dovedit că a provenit din veniturile pârâtei C.C. care a realizat venituri numai din pensie.
Nu a existat o greşită aplicare a legii nici în privinţa analizei averii soţilor P. pentru că şi aceştia au calitate procesuală pasivă, fiind persoane cercetate de A.N.I.
Recurenţii critică soluţia instanţei de fond referitoare la înlăturarea probei cu martori în dovedirea veniturilor obţinute la petrecerea de botez şi de nuntă, însă aceste critici sunt nefondate, instanţa de fond a motivat de ce nu a ţinut seama de dispoziţiile martorilor audiaţi, iar sumele indicate de aceştia sunt infirmate de sumele cheltuite pentru organizarea petrecerilor.
Nici criticile referitoare la ierarhizarea probelor administrate în privinţa pârâtului V.S.G. nu sunt fondate pentru că susţinerile instanţei de fond referitoare la lipsa veniturilor pârâtei C.C. pentru a putea dona suma de 25.000 euro sunt dovedite cu probele depuse la dosar, respectiv tot înscrisuri.
Faţă de susţinerile instanţei de fond referitoare la lipsa veniturilor pârâtei C.C. care să justifice donaţia unei sume de 25.000 euro, recurenţii nu au depus înscrisuri care să dovedească existenţa acestor venituri.
În privinţa motivului de nelegalitate al sentinţei pronunţate referitoare la confiscarea sumelor indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal se constată că sunt nefondate criticile.
Aşa cum am arătat anterior, posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părţi de avere ce s-a dovedit că nu a fost dobândită licit este prevăzută în lege (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010).
Deşi în motivele de recurs se susţine că despre aceste sume se pretinde că au provenit din săvârşirea unor fapte penale, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond nu s-au făcut asemenea aprecieri. La aceste sume se face referire numai în momentul în care s-a motivat confiscarea şi se spune că sunt „sume găsite la percheziţia organelor de cercetare penală şi pentru care s-a dispus sechestru asigurător".
Recurenţii V.Gh.C. şi V.M., în domiciliul cărora au fost găsite sumele, nu au probat că acele sume se aflau numai în „păstrarea" lor, aşa cum se susţine în motivele de recurs.
Hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de fond nu a fost dată sub vreo „sub condiţie" aşa cum se arată în motivele de recurs şi confiscarea sumelor 485.805 euro; 1.580 dolari SUA şi 145.420 RON se va face în baza acestei hotărâri, indiferent de soluţia ce se va pronunţa în dosarul penal în care recurentul V.Gh.C. este trimis în judecată. Prin aceasta nu se infirmă actele de urmărire penală şi nici nu se impune suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal.
În cauză, nu s-au depus dovezi din care să rezulte că sumele găsite în domiciliul recurenţilor V.Gh.C. şi V.M. sunt rezultaţi din săvârşirea infracţiunii, dar nici nu s-au prezentat dovezi ca urmare a răsturnării prezumţiei de dobândire licită a bunurilor, că aceste sume ar fi fost obţinute prin activităţi licite şi de aceea, s-a dispus confiscarea lor.
2. Motivele contestaţiei în anulare
Împotriva acestei decizii, au formulat contestaţie în anulare V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. şi C.C., invocând dispoziţiile art. 318 teza I şi a II-a C. proc. civ.
Prin ample considerente, în motivarea căii de atac extraordinare promovate, contestatorii au susţinut, în esenţă, următoarele:
- instanţa de recurs nu a analizat toate motivele de recurs cum ar fi cele vizând aplicarea normelor de procedură instituite de Legea nr. 176/2010, care nu erau adoptate la data primei decizii de recurs;
- instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivul de nelegalitate invocat, vizând lipsa calităţii procesuale pasive a celor 4 pârâţi, în raport de prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2010;
- instanţa de recurs nu a analizat motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la aplicarea greşită a legii în sensul răsturnării sarcinii probei de către instanţa de fond, după cum nu a analizat motivele de recurs referitoare la atitudinea instanţei de fond care a înlăturat nejustificat probele administrate în cauză, în apărare;
- instanţa de recurs nu a analizat aspectele invocate de pârâţii P.A.E. şi P.C. şi nici probele care dovedesc veniturile realizate cu ocazia petrecerilor de nuntă şi botez;
- nici motivul de nelegalitate invocat de recurenţi privind confiscarea sumelor de bani indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal (sumele de 454.805 euro, 1.580 $ şi 145.420 RON).
S-a mai arătat că dezlegarea dată de instanţa de recurs prin hotărârea pronunţată este rezultatul unor greşeli materiale, conform art. 318 teza I C. proc. civ., în sensul că în raport de actele dosarului, în ceea ce o priveşte pe V.M., a rezultat o diferenţă de 35.145 RON în defavoarea acesteia. Mai precis, după cum s-a arătat, eroarea de calcul este evidentă întrucât instanţele de fond şi de recurs nu au luat în calcul suma de 34.713 RON, reprezentând salariile încasate de această contestatoare.
În continuare, contestatorii au indicat şi susţinut existenţa şi a altor erori de calcul, cuprinse în hotărârea de recurs, după cum urmează:
- neluarea în calcul a dobânzilor de care a beneficiat familia V. din depozite bancare;
- calculul eronat al veniturilor realizate de persoanele cercetate;
- confiscarea s-a dispus cu privire la anumite sume menţionate în dispozitiv, într-un cuantum mai mare însă, comparativ cu sumele efectiv găsite la percheziţie şi consemnate în procesul-verbal de percheziţie;
- anumite sume de bani au fost dublate (ex. suma de 91.000 RON inclusă şi la C.A. şi la V.S.G.);
- instanţele au preluat toate datele eronate din actul de sesizare ANI, incluzând datele de stare civilă iar instanţa de recurs a confirmat toate erorile materiale cuprinse în actul de sesizare ANI.
3. Soluţia asupra contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare promovată de cei şapte contestatori împotriva Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 6175 din 20 decembrie 2011 nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare, în considerarea celor în continuare arătate.
Examinând contestaţia în anulare cu soluţionarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidenţa vreunuia dintre cele două motive expres prevăzute de textul de lege menţionat, pentru exercitarea contestaţiei nu este demonstrată prin motivele dezvoltate.
3.1. Primul motiv reglementat de art. 318 C. proc. civ. pentru promovarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare specială, vizează ipoteza în care „dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale”.
În jurisprudenţa în materie ca şi în doctrină, în mod unanim s-a statuat în sensul că, pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă şi numai în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.
Cu alte cuvinte, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ. cerinţa legală este ca eroarea materială invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune nici reexaminarea fondului cauzei şi nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea faptelor. Şi este firesc să fie aşa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în prezenţa unor posibile erori de judecată şi nicidecum a unor erori materiale.
Analizând motivele învederate de contestatori, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din perspectiva consideraţiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că toate „aşa-zisele erori de calcul” invocate pe calea contestaţiei în anulare, vizează în mod direct şi efectiv judecata cauzei. Nu se poate susţine, pe temeiul art. 318 C. proc. civ. că neincluderea unor sume la capitolul venituri sau cheltuieli, sau calculul eronat al sumelor confiscate pot fi considerate ca simple greşeli cu caracter „procedural”.
Dimpotrivă, toate argumentele şi motivele înfăţişate de contestatori converg spre concluzia că practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei, sub aspectul reaprecierii probatoriilor şi al calculului sumelor cu privire la care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 176/2010, ceea ce potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil.
Instanţa de fond, ca şi instanţa de recurs de altfel, s-au pronunţat în cauză, cunoscând şi analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care şi contestatorii au făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greşeală materială, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci eventual de o greşeală de judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de faţă.
3.2. Nefondate sunt şi motivele contestaţiei în anulare subsumate motivului reglementat de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., vizând necercetarea de către instanţa de recurs a unuia sau mai multor motive de recurs.
Contestatorii au menţionat în cuprinsul contestaţiei în anularea Deciziei nr. 6175 din 20 decembrie 2011 o serie de aşa-zise „motive de nelegalitate”, despre care au susţinut că au fost omise de către instanţa de control judiciar, cu ocazia soluţionării recursului.
Examinând fiecare dintre aceste motive, Înalta Curte reţine, cu prioritate, că ele se constituie, de fapt, în critici şi argumente circumscrise motivului de recurs referitor la greşita aplicare a legii, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din această perspectivă, raportat şi la considerentele deciziei atacate pe calea contestaţiei în anulare, mai sus înfăţişate, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a examinat toate motivele de casare invocate circumscrise art. 304 pct. 9 şi art. 304 pct. 4 C. proc. civ., răspunzând inter alia, criticilor vizând legea aplicabilă, principiile constituţionale ale dreptului de proprietate, sfera de aplicare a controlului averii, cu referire la persoanele cercetate de ANI, sarcina probei şi nu în ultimul rând, cu privire la fondul cauzei, fiind analizate punctual şi probele relevante ce au susţinut soluţia adoptată.
Rezultă aşadar că nici acest motiv al contestaţiei de faţă nu este fondat. Mai mult, se impune a se arăta că şi în doctrină, în mod unanim se arată că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate în dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptăţită să le grupeze pentru a răspunde la motivele de casare şi/sau de modificare, prin considerente comune, corespunzătoare.
În considerarea celor înfăţişate, urmează aşadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C. proc. civ., să fie respinsă ca neîntemeiată contestaţia în anulare de faţă, îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 6175 din 20 decembrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. şi C.C. împotriva Deciziei nr. 6175 din 20 decembrie 2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5202/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6855/2013. Contencios → |
|---|
