ICCJ. Decizia nr. 7222/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7222/2013
Dosar nr. 4346/2/2011
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 mai 2011, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României anularea Încheierii nr. 2/2011 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi prin care a fost respinsă Contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 4/2011 emisă de Departamentul IV al Curţii de Conturi şi suspendarea executării Încheierii nr. 2/2011.
Cu privire la motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite atât condiţia cazului bune justificat cât şi condiţia prevenirii pagubei iminente, prin încălcarea procedurii de rezolvare a conflictului neasigurarea contradictorialităţii şi nerespectarea principiului dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, reclamanta a arătat că o executare imediată şi integrală a actului atacat este de natură a-i cauza atât la nivel instituţional cât şi salariaţilor, un prejudiciu ireparabil pe care principiul echităţii îl impune să fie evitat în măsura posibilului.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că a contestat 4 din cele 21 de măsuri instituite în sarcina sa prin Decizia nr. 4/2011, respectiv neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie, în condiţiile legii energiei electrice nr. 13 din 9 ianuarie 2007, a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei; neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în domeniul gazelor naturale; efectuarea de cheltuieli de personal în sumă totală de 1.346.133 RON, prin acordarea unor sporuri, cu nerespectarea prevederilor legale; nerespectarea prevederilor legale privind închirierea de locuinţe.
În legătură cu actul de soluţionare a contestaţiei sale, Încheierea nr. 2/2011, reclamanta a arătat că este nelegală şi netemeinică, solicitând în consecinţă, revocarea punctelor 1, 2, 6.4 şi 7.
În ceea ce priveşte primul punct din contestaţie reclamanta a arătat că stabilirea contribuţiei anuale pentru titularii şi solicitanţii de licenţă s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din H.G. 1823/2004, în cotă procentuală, nemaifiind necesară actualizarea cu indicele de inflaţie întrucât algoritmul de calcul conducea la o majorare anuală a contribuţiei.
Cu privire la cel de al doilea punct din contestaţie, reclamanta a arătat că anterior intrării în vigoare a O.U.G. 25/2007 privind preluarea ANRGN de către ANRE, nu exista dispoziţie legală care să impună obligaţia de a actualiza în mod anual tarifele pentru autorizaţii şi licenţe.
Cu privire la cel de al treilea motiv de contestaţie s-a arătat că acordarea sporului pentru complexitate s-a făcut în baza contractelor colective de muncă.
Cu privire la chiria practicată pentru locuinţele de serviciu, reclamanta a arătat că pentru această categorie de locuinţe nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 114/1996 ci, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din aceeaşi lege, chiria se stabileşte prin legea specială. În concret chiria pentru acest tip de locuinţe a fost cea cuprinsă în H.G. nr. 310/2007.
Pârâta a depus întâmpinare în şedinţa publică de la data de 13 septembrie 2011, solicitând respingerea atât a cererii de suspendare cât şi a contestaţiei, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei contestate.
Prin Sentinţa nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis contestaţia formulată de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României. S-a dispus anularea Încheierii nr. 2/2011 a Curţii de Conturi; s-au anulat punctele 1, 2, 6.4 şi 7 din Decizia 4/2011 a Curţii de Conturi; s-a dispus suspendarea executării acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie Curtea a reţinut că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 „(2) Nivelul tarifelor şi cel al contribuţiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflaţie, în condiţiile legii, fiind date apoi publicităţii, iar anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prin art. 8 din Legea nr. 318/2003 se prevedea că „nivelul tarifelor şi cel al contribuţiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE în fiecare an, în condiţiile legii, şi sunt date publicităţii”.
De asemenea, s-a reţinut că executarea acestui din urmă text de lege a fost adoptată H.G. nr. 1823/2007 care prevedea la art. 4 că „Titularii şi solicitanţii de licenţă/licenţe, la acordarea acesteia/acestora, plătesc autorităţii competente o contribuţie anuală reprezentând o cotă de 0,06% din cifra de afaceri pe care o realizează din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice în cogenerare.”
Având în vedere că prin Legea nr. 13/2007 se abrogă în mod explicit Legea nr. 318/2003 (art. 90 din lege), s-au considerat abrogate implicit toate actele subsecvente acestei legi, inclusiv H.G. 1823/2004, în măsura în care nu mai sunt conforme cu Legea nr. 13/2007.
S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că această contribuţie stabilită de ANRE trebuie stabilită în sumă fixă nu în procent din cifra de afaceri, întrucât doar o valoare absolută poate fi actualizată cu rata inflaţiei, actualizarea unui procent fiind un nonsens, întrucât procentul nu are, prin el însuşi, o valoare economică.
S-a avut în vedere că în speţă procentul de 0,06% a fost aplicat în fiecare an la o bază de calcul diferită, actualizată, astfel încât rezultatul anual nu a suferit de pe urma devalorizării.
Concluzionând, s-a susţinut că ANRE s-a aflat în eroare când a apreciat că dispoziţiile H.G. nr. 1823/2004 mai erau în vigoare în perioada 2007 - 2009 dar, pe de altă parte, Curtea de Conturi s-a aflat în eroare când a apreciat că potrivit Legii nr. 13/2007 ANRE ar fi trebuit să majoreze anual procentul de 0,06% stabilit prin aceeaşi hotărâre de Guvern.
În aceste condiţii a arătat judecătorul fondului că dispoziţia de obligare la plata unei sume de bani cu care se pretinde că s-ar fi păgubit bugetul de stat este netemeinică şi nelegală, mai ales în condiţiile în care reclamanta, fiind o instituţie autonomă, nu colecta aceste contribuţii pentru bugetul de stat.
În ceea ce priveşte actualizarea anuală a nivelului tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în domeniul gazelor naturale, pentru perioada 2007 - 2009 Curtea a constatat că reclamanta a preluat, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2007, activitatea ANRGN, păstrând, pentru anul 2007, tariful practicat anterior de ARNGN şi că reclamantei i se impută faptul că nu a ţinut seama de inflaţia din perioada 2000 - 2007 în condiţiile în care tariful nu a mai fost actualizat de ARNGN din anul 2000.
S-a constatat că ANRE nu are o simplă obligaţie de actualizare a unor tarife preluate de la instituţiile care au avut anterior competenţe în domeniu ci are obligaţia ca o dată la cel puţin patru ani să stabilească acest tarif şi procedând la păstrarea tarifului practicat anterior de ANRGN, ar rezulta că reclamanta a acţionat în limitele marjei sale de apreciere, neputându-se vorbi de un prejudiciu la bugetul de stat.
Cu privire la sporul pentru complexitate şi sporul pentru confidenţialitate acordat unor angajaţi din cadrul instituţiei reclamante Curtea a constatat că acestea au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile contractului colectiv de muncă, iar restricţiile salariale invocate de către pârâtă nu pot fi decât temporare, altfel drepturile salariale depinzând de aspecte străine de fapta acestora.
S-a arătat că relevant era a se stabili situaţia datoriilor faţă de stat la data controlului şi nu în anul 2009 întrucât, chiar dacă sumele către salariaţi au fost achitate înainte de achitarea datoriilor către buget, ele nu se mai pot imputa după achitarea acestor datorii, fiind vorba de datorii care, între timp, au devenit exigibile.
În ceea ce priveşte chiria practicată pentru locuinţele închiriate salariaţilor Curtea a constatat, raportat la prevederile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, că toate contractele de închiriere precizează caracterul accesoriu al respectivului contract faţă de contractul de muncă şi caracterul de locuinţă de serviciu al locuinţei acordate. Fiind vorba despre un acord de voinţă între salariat şi angajator cu privire la un drept ce se grefează pe raportul de muncă contractul de închiriere apare ca o anexă la contractul individual de muncă, completând clauzele acestuia cu drepturi şi obligaţii specifice închirierii unei locuinţe de serviciu.
Faţă de dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 s-a dispus şi suspendarea executării actelor atacate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, întrucât există un caz bine justificat ce se identifică, în speţă, cu motivele de nelegalitate considerate întemeiate de instanţă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a susţinut că sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
- Astfel, referitor la pct. 1 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 1 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că această contribuţie trebuie stabilită în sumă fixă deşi conform prevederilor art. 4 din H.G. nr. 1823/207 contribuţia anuală constă într-o cotă de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice în cogenerare.
Totodată, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că bugetul de stat nu ar fi fost păgubit întrucât reclamanta este o instituţie publică autonomă care nu colecta aceste contribuţii pentru bugetul de stat deşi potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 329/05 noiembrie 2009 aceasta avea obligaţia începând cu data de 9 noiembrie 2009 să vireze integral disponibilităţile în RON şi valută la bugetul de stat.
- Referitor la pct. 2 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 2 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta a acţionat în limitele marjei sale de apreciere şi că nu ar fi fost prejudiciat bugetul de stat deşi începând cu data de 18 aprilie 2007 ANRE avea obligaţia de a percepe tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii actualizate anual cu indicele de inflaţie.
- Referitor la pct. 3 din Încheierea nr. 2/2011 şi respectiv pct. 3 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la cheltuielile de personal în sumă totală de 1.346.133 RON reprezentând sporuri acordate nejustificat, recurenta a susţinut că în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată că plata acestor drepturi băneşti fiind dispusă înainte de achitarea datoriilor către buget, ele nu se mai pot imputa întrucât aceste datorii au devenit exigibile.
- Cu privire la pct. 4 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 4 din Decizia nr. 4/2011 referitor la neacoperirea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuinţele închiriate, recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că toate contractele de închiriere ar avea caracter accesoriu faţă de contractul de muncă şi că nu s-ar impune recuperarea cheltuielilor în sumă de 87.386 RON prin chiria practicată.
Intimata Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea sentinţe instanţei de fond, ca legală şi temeinică.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.
Astfel cum rezultă din expunerea anterioară, urmare a controlului efectuat de către auditorii publici externi ai Curţii de Conturi la intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, control vizând „Auditul financiar al contului anual de execuţie bugetară pentru anul 2009, s-a încheiat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. 402 din 5 ianuarie 2011 prin care s-a constatat existenţa unor nereguli, respectiv abateri cu caracter financiar şi prejudicii.
Prin Decizia nr. 4/2011 recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a comunicat intimatei-reclamante măsurile dispuse în vederea înlăturării abaterilor de la legalitate şi regularitate constatate prin procesul-verbal, respingându-i obiecţiunile formulate.
Urmare a contestaţiei formulată de reclamantă cu privire la 4 măsuri din totalul de 21 dispuse prin Decizia nr. 4/2011 a fost emisă Încheierea nr. 2/2011, act administrativ jurisdicţional prin care a fost respinsă contestaţia.
Obiectul acţiunii formulate de reclamanta ANRE prin care a fost sesizată instanţa de contencios administrativ l-a constituit anularea şi suspendarea executării Încheierii nr. 2/2011 prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 4/2011, respectiv revocarea celor patru măsuri instituite în sarcina sa după cum urmează:
1. neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice;
2. neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale;
3. efectuarea de cheltuieli de personal în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea, în perioada ianuarie - iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON, iar în perioada ianuarie - decembrie 2009 a sporului de confidenţialitate (prin aplicarea unei cote cuprinse între 15 - 20% din salariul de bază) în sumă de 1.315.209 RON, fără a avea bază legală pentru acordarea acestor sporuri;
4. nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuinţele închiriate, respectiv suma de 87.386,35 RON efectuate pentru cele 8 locuinţe din Bucureşti, închiriate salariaţilor.
Contrar celor reţinute de către judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că cele 4 măsuri dispuse prin Încheierea nr. 2/2011 a Departamentului IV al Curţii de Conturi şi menţinute prin Decizia nr. 4/2011 au fost stabilite în conformitate cu prevederile legale iar soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura nr. 1 din Decizia nr. 4/2011 referitoare la neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie a nivelului contribuţiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, instanţa de control judiciar constată că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că aceste contribuţii trebuie stabilite în sumă fixă şi nu în procent din cifra de afaceri.
Potrivit art. 4 din H.G. nr. 1823/2007 „Titularii şi solicitanţii de licenţă/licenţe, la acordarea acesteia/acestora, plătesc autorităţii competente o contribuţie anuală reprezentând o cotă de 0,06% din cifra de afaceri pe care o realizează din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice în cogenerare”, iar potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 „Nivelurile tarifelor şi cel al contribuţiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflaţie, în condiţiile legii, fiind date apoi publicităţii.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate forma sub care s-a stabilit perceperea acestor contribuţii, respectiv sub forma procentului de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activităţile comerciale desfăşurată în sectorul energetic, care urmează a fi actualizate anual cu indicele de inflaţie în condiţiile legii, astfel că aprecierile instanţei de fond cu privire la necesitatea stabilirii contribuţiei în sumă fixă sunt nefondate şi fără temei legal.
De altfel, aşa cum rezultă din Procesul-verbal de constatare nr. 402 din 5 ianuarie 2011 cât şi din Decizia nr. 4/2011 şi Încheierea nr. 2/2011, abaterea constatată prin actul de control şi pentru care s-a dispus măsura contestată viza neactualizarea contribuţiei anuale, conform dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi nu modul de stabilire al acesteia respectiv în sumă fixă sau cotă procentuală, astfel cum în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată.
Prin neactualizarea nivelului contribuţiei anuale intimata ANRE a încasat contribuţii mai mici decât cele legale, prejudiciind atât bugetul propriu cât şi bugetul de stat, astfel că măsura dispusă prin încheierea contestată este legală şi temeinică fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007.
În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 2 din Decizia nr. 4/2011, respectiv pct. 2 din Încheierea nr. 2/2011, referitoare la neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, instanţa de control judiciar constată că în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată că reclamanta ar fi acţionat în limitele marjei sale de apreciere şi că bugetul de stat nu ar fi fost prejudiciat.
Potrivit pct. 8 din Nota la Anexa 8 din H.G. nr. 784 din 7 septembrie 2000 „Tarifele pentru autorizaţii şi licenţe se actualizează prin ordin al preşedintelui ANRGN şi vor fi publicate în M. Of. al României, Partea I”, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 33/2007 „Nivelul tarifelor şi al contribuţiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani fiind actualizate anual cu indicele de inflaţie, în condiţiile legii, fiind date apoi publicităţii”.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, nivelul tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale a fost stabilit în anul 2000 prin H.G. nr. 784 din 7 septembrie 2000 iar începând cu 18 aprilie 2007 după preluarea activităţii ANRGN, nivelul tarifelor trebuia actualizat cu indicele de inflaţie.
În anul 2008 şi 2009 prin Ordinele Preşedintelui ANRE nr. 1 din 15 ianuarie 2008 şi nr. 2 din 8 ianuarie 2009 nivelul tarifelor a fost modificat, majorându-se cu 25% şi respectiv 7,85%.
Având în vedere că indicele de inflaţie pentru perioada septembrie 2000 - decembrie 2008 a fost de 167,63% prin raportare la creşterile stabilite prin ordinele mai sus precizate a rezultat o diferenţă de 132,82% în minus, care nu a fost avută în vedere la actualizarea tarifelor percepute pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, ceea ce a avut drept consecinţă nerealizarea unor venituri în sumă totală de 57.776.810 RON.
Contrar celor reţinute prin sentinţa atacată, instanţa de control judiciar constată că intimata ANRE nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a percepe tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 18 aprilie 2007, data preluării activităţii ANRGN, ceea ce presupunea actualizarea nivelului stabilit în anul 2000 până în 2007, fără a percepe aceste tarife pentru această perioadă şi ulterior, de la data preluării, ANRE avea obligaţia facturării şi încasării de tarife rezultate din actualizarea anuală cu indicele de inflaţie.
Totodată, Înalta Curte constată că în mod neîntemeiat s-a reţinut în motivarea sentinţei atacate că intimata în calitate de instituţie publică autonomă nu are obligaţia de a colecta contribuţii la bugetul de stat având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea energiei electrice, cât şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009, începând cu data de 9 noiembrie 2009 „disponibilităţile în RON şi în valută ale autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la alin. (1) existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, se virează integral la bugetul de stat”.
În ceea ce priveşte pct. 3 din Încheierea nr. 2/2011 respectiv pct. 3 din Decizia nr. 4/2011 referitor la efectuarea de cheltuieli de personal nelegale în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea în perioada ianuarie - iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON şi a sporului de confidenţialitate în sumă de 1.315.209 RON în perioada ianuarie - decembrie 2009, Înalta Curte constată că în mod greşit s-a apreciat şi reţinut prin sentinţa atacată că acordarea acestor drepturi este legală.
Astfel cum rezultă din actul de control, intimata ANRE prin Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007 art. 69 a negociat clauze referitoare la acordarea unor sporuri, respectiv spor de complexitate şi spor de confidenţialitate, fără a exista o bază legală pentru acordarea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare iar prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14 din 29 ianuarie 1998 privind utilizarea veniturilor realizate de instituţiile publice finanţate integral din venituri extrabugetare, în cazul în care au obligaţii financiare neachitate la scadenţă, nu vor putea aplica prevederile art. 3 până la achitarea integrală a acestora, personalul beneficiind în continuare de drepturile salariale prevăzute pentru instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză intimata ANRE deşi a înregistrat obligaţii financiare neachitate la scadenţă, în anul 2009 nu a respectat dispoziţiile legale mai sus menţionate în sensul că nu a decis acordarea drepturilor salariale la nivelul celor stabilite pentru personalul instituţiilor publice finanţate integral de la bugetul de stat conform H.G. nr. 281/1993.
În baza prevederilor art. 69 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007, salariaţii ANRE au beneficiat în perioada ianuarie - iunie 2009 de sporul de complexitate a muncii în sumă de 30.924 RON iar în perioada ianuarie -decembrie 2009, toţi salariaţii ANRE au beneficiat de sporul de confidenţialitate.
Întrucât categoriile de persoane care au beneficiat de aceste sporuri nu au fost nominalizate în actele normative în vigoare şi nici nu pot fi asimilate cu categoriile de personal pentru care actele normative prevăd acordarea acestor sporuri, în mod eronat instanţa de fond a apreciat ca fiind legale, cheltuielile efectuate cu plata acestor drepturi.
În ceea ce priveşte pct. 4 din Încheierea nr. 2/2011,respectiv pct. 4 din Decizia nr. 4/2011 referitor la nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuinţele închiriate, se constată că prin sentinţa atacată s-a reţinut în mod greşit caracterul de locuinţă de serviciu al locuinţelor acordate cât şi caracterul accesoriu al contractelor de închiriere faţă de contractul de muncă.
Potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 Legea locuinţei, locuinţa de serviciu este definită ca fiind acea locuinţă destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 1611/29 martie 2007 (anexa 105 la Procesul-verbal de constatare nr. 402 din 5 ianuarie 2011) cât şi în contractele individuale de muncă ale persoanelor cărora le-au fost închiriate locuinţe nu a fost prevăzut dreptul salariaţilor ANRE de a beneficia de locuinţă de serviciu.
Astfel fiind, rezultă că în mod corect s-a reţinut atât prin actul de control cât şi prin încheierea atacată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuinţele, republicată, potrivit cărora intimata ANRE avea obligaţia să stabilească o chirie totală care să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi teren precum şi recuperarea investiţiilor aferente.
Având în vedere toate aceste considerente Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în consecinţă în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat în cauză modificând sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7219/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 6920/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
