ICCJ. Decizia nr. 5572/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5572/2013
Dosar nr. 398/35/2012
Şedinţa publică de la 5 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 august 2012, reclamantul Prefectul Judeţului Satu Mare a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii S.L. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 emisă de către autoritatea publică pârâtă, constatându-se că faptele reţinute nu constituie acte de discriminare şi de asemenea, să se dispună suspendarea executării hotărârii contestate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că actul administrativ atacat este nelegal, întrucât redactarea exclusiv în limba română a site-ului Instituţiei Prefectului nu reprezintă un comportament discriminatoriu faţă de etnicii maghiari, aşa cum rezultă din legislaţia internă referitoare la discriminare, care evidenţiază ca fiind discriminatorii numai acele manifestări având ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Potrivit dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 24 - 25 din Legea nr. 215/2001, reclamantul a arătat că, folosirea limbii minorităţii naţionale, în scris şi oral, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate.
Activitatea Instituţiei Prefectului nu este supusă acestor prevederi legale, fiind reglementată distinct prin Legea nr. 340/2004 şi H.G. nr. 460/2006 şi din acest motiv, reclamantul a învederat că, redactarea site-ului instituţiei pe care o reprezintă numai în limba română nu este o faptă de discriminare a etnicilor maghiari şi aceasta cu atât mai mult, cu cât nu dispune de personal propriu specializat şi competent pentru activitatea de traducere a informaţiilor administrative în limba maghiară sau de resursele financiare necesare contractării unor servicii de traducere autorizate.
2. Soluţia instanţei de fond
În motivarea cererii de suspendare a executării s-a susţinut că, argumentele avute în vedere la adoptarea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar executarea acestuia, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, poate cauza o pagubă iminentă, prin problemele de ordin financiar şi de resurse umane pe care le implică activitatea de traducere autorizată a informaţiilor administrative comunicate pe site-ul instituţiei.
Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa nr. 294/2012CA-PI din 2 octombrie 2012 prin care a respins atât cererea de suspendare a executării, cât şi acţiunea în anulare formulate de reclamantul Prefectul Judeţului Satu Mare.
Instanţa de fond a considerat că, sub aspectul unei fapte de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, sunt lipsite de relevanţă criticile subsumate de reclamant ideii că Instituţia Prefectului nu intră sub incidenţa Legii nr. 215/2001, în contextul în care art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 prevede printre atribuţiile prefectului şi aceea de a asigura folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.
Prin raportare la acest text de lege, s-a apreciat că şi Instituţiei Prefectului îi revine obligaţia de a asigura tuturor cetăţenilor din comunitatea respectivă accesul egal la informaţiile de interes public oferite de pagina de internet a instituţiei, obligaţie care implică traducerea paginii şi în limba minorităţilor naţionale care au o pondere de peste 20%.
Sub aspectul existenţei faptei discriminatorii, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 s-a constatat legalitatea hotărârii atacate, faţă de existenţa unei diferenţe de tratament pe bază de naţionalitate prin postarea pe pagina de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Satu Mare a informaţiilor de interes public doar în limba română, deşi legea le recunoaşte cetăţenilor minorităţilor naţionale cu o pondere mai mare de 20% dreptul de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile publice.
Judecătorul fondului a avut în vedere că, deşi exista obligaţia traducerii informaţiilor de interes public postate pe pagina de internet şi în limba minorităţilor naţionale cu pondere mai mare de 20% în cadrul comunităţii, reclamantul nu şi-a îndeplinit această obligaţie, generând în acest fel o deosebire de tratament în privinţa cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu o pondere de peste 20%, în sensul că, aceştia sunt lipsiţi de dreptul de a folosi limba maternă în momentul accesării paginii de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Satu Mare.
Astfel, s-a reţinut că, efectul acestei deosebiri de tratament este restrângerea dreptului de acces la informaţii publice al cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu o pondere mai mare de 20%, în condiţiile Legii nr. 544/2001.
În acord cu cele reţinute în hotărârea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminări, instanţa de fond a apreciat că, lipsa sau insuficienţa resurselor financiare în bugetul autorităţii publice nu reprezintă o justificare suficientă pentru aplicarea unui tratament discriminatoriu, în sensul privării de dreptul constituţional de acces la informaţii de interes public şi în limba maternă, inclusiv prin intermediul paginii de internet şi deci reclamantul are obligaţia de a concepe bugetul instituţiei de aşa natură încât să poată asigura liberul acces la informaţii de interes public şi în limba maternă a minorităţii cu o pondere mai mare de 20%.
O asemenea justificare obiectivă nu a fost considerată nici lipsa personalului specializat pentru traducerea informaţiilor în limba maternă a minorităţii având o pondere mai mare de 20% cu motivarea că, reclamantul avea posibilitatea să apeleze la o firmă specializată în vederea efectuării traducerilor necesare.
Ca o consecinţă a respingerii acţiunii în anulare, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de suspendare a executării Hotărârii nr. 223 din 17 iulie 2012, prin prisma controlului de legalitate efectuat în cadrul acţiunii în anulare, reţinându-se că, în cauză, nu au fost dovedite îndoieli serioase, care să se circumscrie noţiunii de caz bine justificat şi nici riscul producerii unei pagube iminente.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului Satu Mare, solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ., să fie modificată sentinţa recurată, în sensul admiterii acţiunii şi anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Ca prima motiv de recurs, s-a invocat interpretarea greşită dată dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004, arătându-se că instanţa de fond a considerat eronat că nu este asigurată folosirea limbii materne în raporturile dintre cetăţeni şi serviciile publice deconcentrate, deşi prezenta cauză se referă numai la pagina de internet pe care se aduc la cunoştinţă informaţii despre activitatea prefectului şi a instituţiei prefectului, fără legătură cu raporturile dintre cetăţeni şi serviciile publice deconcentrate.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată concluzia instanţei de fond privind obligaţia prefectului, în calitate de conducător al serviciilor publice deconcentrate, de a asigura folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale cu o pondere mai mare de 20% în comunitatea respectivă, susţinându-se că, această calitate nu are drept consecinţă o interacţiune între cetăţeni şi instituţia prefectului prin intermediul serviciilor publice deconcentrate, care sunt subordonate unei autorităţi publice centrale, în funcţie de activitatea fiecărui serviciu public deconcentrat.
În ultimul motiv de recurs, s-a învederat că, nu există temei legal pentru obligaţia prefectului de a asigura traducerea în alte limbi a informaţiilor comunicate pe pagina de internet a instituţiei, cu atât mai mult cu cât, limba nu constituie un criteriu protejat separat, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sens în care a fost indicată hotărârea pronunţată în cauza Belgium Linguistics. În acelaşi sens, recurentul a indicat şi hotărârea pronunţată în cauza Diergaardt/Namibia de Comitetul pentru Drepturile Omului, responsabil de interpretarea şi monitorizarea conformităţii cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la care au aderat toate ţările membre ale Uniunii Europene.
La data de 12 aprilie 2013, a fost depusă o precizare la recurs, prin care s-a solicitat să se constate că intimatul-pârât S.L. nu avea calitate procesuală activă pentru a sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la presupusele fapte de discriminare săvârşite împotriva sa de Prefectul Judeţului Satu Mare, nefiind titularul dreptului pretins, întrucât domiciliază într-un alt judeţ, respectiv în judeţul Covasna.
În interesul recurentului, la data de 19 aprilie 2013, Instituţia Prefectului Judeţului Covasna a formulat cerere de intervenţie accesorie, în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (3), art. 51, art. 52 şi art. 53 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Intervenientul a susţinut că împotriva sa intimatul-pârât Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a pronunţat soluţii identice aceleia în cauză, prin Hotărârile nr. 471/2012 şi nr. 510/2012, la sesizarea unei persoane fără calitate procesuală şi fără existenţa unei prevederi legale, aplicabile instituţiei prefectului din care să rezulte obligaţia acestuia de a traduce integral în limba minoritară, pagina proprie de internet.
În motivarea cererii de intervenţie s-a mai arătat că, fapta considerată discriminatorie nu lezează dreptul de acces la informaţii publice al cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, dat fiind că ambele categorii de cetăţeni nu se află în situaţii similare, în condiţiile în care informaţiile furnizate în limba oficială a statului se adresează cetăţenilor români, atât celor de etnie română, cât şi celor de etnie maghiară.
Ca argument în acelaşi sens a fost invocat şi caracterul excepţional al utilizării limbii minoritare în raport cu limba oficială, arătându-se că, Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 se întemeiază pe o egalitate absolută între limba română, ca limbă oficială şi limba maghiară, ca limbă minoritară, egalitate care, în opinia greşită a intimatului-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, trebuie să se manifeste prin utilizarea similară a ambelor limbi în toate situaţiile şi cazurile de utilizare a limbii române, cu omisiunea diferenţelor de regim juridic aplicabil diferitelor autorităţi din sistemul public de autorităţi şi cu omisiunea identificării situaţiilor legale de utilizare.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 49 - art. 51, art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie şi recursul declarat de Prefectul Judeţului Satu Mare, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prin Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca urmare a Petiţiei nr. 133 din 11 ianuarie 2012 formulată de S.L., s-a decis că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conţine informaţii de interes public privind activitatea Instituţiei Prefectului din Judeţul Satu Mare reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, recomandându-se conducătorului autorităţii publice reclamate să remedieze această situaţie.
Fapta de discriminare directă, pentru care s-a aplicat recurentului-reclamant Prefectul Judeţului Satu Mare un avertisment, a fost constatată de intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu motivarea că, prin netraducere în limba maghiară a informaţiilor de interes public pe pagina de internet a instituţiei s-a creat o deosebire pe bază de limbă, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de acces la informaţii de interes public, drept garantat de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, au ca domeniu de aplicare deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa pe baza unuia din criteriile de discriminare enumerate de legiuitor în mod exemplificativ, care are ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Temeiul juridic al actului administrativ contestat impunea atât pentru autoritatea emitentă, cât şi pentru instanţa de judecată, să se procedeze la examinarea, în funcţie de elementele concrete ale cauzei, a tuturor condiţiilor legale pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare directă.
Discriminarea directă reprezintă tratarea unei persoane în baza oricăruia dintre criteriile prohibitive, în manieră mai puţin favorabilă decât tratarea altei persoane într-o situaţie comparabilă, ceea ce implică următoarele elemente constitutive ale faptei de discriminare:
a) existenţa unui tratament diferenţiat pentru situaţii analoage sau omitere de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile;
b) existenţa unui criteriu de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată;
c) tratamentul să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Îndeplinirea acestor condiţii cumulative a fost greşit reţinută de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012, menţinută de prima instanţă printr-o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente cauzei în raport de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii.
Astfel, cu privire la prima condiţie pentru existenţa unei veritabile fapte de discriminare, iar nu a unei distincţii legitime, trebuia avut în vedere că, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite şi deci acest principiu nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situaţii care nu sunt diferite.
Prin interpretarea greşită a acestui principiu în actul atacat s-a reţinut natura discriminatorie a situaţiei reclamate, în sensul că, se impunea un tratament diferenţiat aplicat membrilor minorităţii care deţin în populaţia comunităţii o pondere legală de natură a le crea acestora un privilegiu legitim, prin liberul acces la informaţiile de interes public şi în limba maternă, inclusiv prin intermediul paginii de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Satu Mare.
Premiza juridică avută în vedere de către autoritatea emitentă a actului atacat se dovedeşte însă a fi eronată, întrucât nu există o reglementare legală a dreptului de acces liber la informaţiile de interes public, în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet a instituţiei reclamate.
Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la informaţiile de interes public este recunoscut şi garantat tuturor cetăţenilor prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţia României, revizuită şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, astfel că, atât conţinutul, cât şi întinderea acestui drept nu pot fi diferite în funcţie de apartenenţa etnică a titularului dreptului, căruia în mod necontestat i s-a asigurat dreptul de a primi informaţiile de interes public în limba oficială a statului, ceea ce dovedeşte că nu a fost afectată substanţa dreptului pretins.
Argument în acest sens sunt dispoziţiile art. 11 - 12 din H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2004, potrivit cărora, în unităţile administrativ teritoriale în care o minoritate naţională deţine o pondere de cel puţin 20% din numărul populaţiei, singura obligaţie legală a instituţiei prefectului de a difuza informaţii în limba minoritară are ca obiect numai informaţiile de interes public care se comunică din oficiu şi care se referă la:
- actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
- structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
- numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
- coordonatele de control ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de internet;
- sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
- programele şi strategiile proprii;
- lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
- modalităţi de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.
În condiţiile în care, dreptul prevăzut de lege al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a avea acces la informaţiile de interes public în limba maternă se limitează strict la acele informaţii de interes public care se comunică din oficiu, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 544/2001, iar situaţia reclamată nu viza asemenea informaţii, se constată că este eronată concluzia intimatului-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării privind existenţa unei fapte de discriminare prin netraducerea în limba maghiară a tuturor informaţiilor difuzate pe pagina de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Satu Mare.
Cu privire la modalitatea de comunicare, normele metodologice menţionate anterior prevăd în art. 11 că, accesul la informaţiile de interes public comunicate din oficiu se realizează prin:
- afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin publicare în M. Of. al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de internet proprie;
- consultare la sediul autorităţii sau instituţiei publice, în punctele de informare-documentare în spaţii special destinate acestui scop.
Afişarea la sediul autorităţii sau instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.
Faţă de modalităţile alternative prevăzute de lege pentru realizarea obligaţiei de comunicare din oficiu a informaţiilor de interes public menţionate expres în art. 5 din Legea nr. 544/2001 şi faţă de natura informaţiilor pentru care a fost reclamată în cauză netraducerea în limba maghiară, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat în mod greşit existenţa unei fapte de discriminare în cazul unor informaţii pentru care nu există obligaţia legală de a fi comunicate într-o limbă minoritară şi de a fi publicate pe pagina de internet a instituţiei, deşi acest mijloc de comunicare nu are caracter exclusiv şi în consecinţă, nu este de natură să excludă celelalte posibilităţi recunoscute de lege în scopul îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiei de informare impusă autorităţilor şi instituţiilor publice.
Sub aspectul primei condiţii impuse de lege pentru existenţa unei fapte de discriminare se constată, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, că Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare nu a tratat în mod arbitrar şi discriminatoriu categorii de cetăţeni carte nu se află în situaţii similare, întrucât informaţiile furnizate în limba oficială a statului se adresează atât cetăţenilor de etnie română, cât şi cetăţenilor de etnie maghiară, aspect recunoscut inclusiv de intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care admite la rang de obligaţie imperativă cunoaşterea limbii oficiale de către toţi cetăţenii ţării.
În consecinţă, dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile de interes public care se comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilităţii de informare şi într-o limbă minoritară pe pagina de internet a instituţiei, dat fiind că, această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind numai un instrument ajutător pentru realizarea dreptului la informaţii de interes public.
Condiţia criteriului circumstanţiat la situaţia particulară a persoanei care se consideră discriminată nu este îndeplinit în speţă întrucât criteriul limbii, deşi prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, printre criteriile de discriminare, nu a constituit cauza actului sau faptului discriminatoriu reclamat şi care, în situaţia inexistenţei sale, nu ar fi determinat săvârşirea discriminării.
Sub aspect constitutiv, natura discriminării decurge tocmai din faptul că, diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ca mobil determinant, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se consideră discriminată.
Cum accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public nu a fost recunoscut şi garantat prin art. 31 alin. (1) din Constituţie şi sub condiţia de a fi exercitat în limba minoritară de populaţia care depăşeşte o anumită pondere într-o comunitate, criteriul limbii nu poate fi reţinut în cauză ca fiind un element constitutiv al faptei de discriminare reclamate.
Fără a cerceta îndeplinirea în cauză a acestei condiţii legale, instanţa de fond a schimbat natura juridică a actului dedus judecăţii, reţinând fără nici un temei existenţa unei fapte de discriminare pe criteriul naţionalităţii, care nu a constituit obiectul sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi este străin pricinii.
Cea de-a treia cerinţă impusă de lege pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare nu numai că nu a fost dovedită, dar nici nu a fost verificată la data întocmirii actului contestat, deşi rezultă cu evidenţă că situaţia reclamată în cauză nu a avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoaşterea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Conform celor precizate anterior, nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a avea acces la informaţii de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituţiei prefectului.
Astfel, se reţine că, potrivit art. 120 alin. (2) din Constituţie, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din totalul populaţiei, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral, în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.
Legea fundamentală se referă deci la folosirea limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, ca subiecte de drept administrativ distincte de instituţia prefectului, reglementată prin Legea nr. 340/2004.
Din acest motiv, se constată că nu sunt aplicabile instituţiei prefectului prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cum eronat s-a reţinut în hotărârea instanţei de fond.
De altfel, această lege defineşte în mod expres şi limitativ în art. 23 - 25 care sunt autorităţile administraţiei publice locale şi anume, primarul, consiliul local şi consiliul judeţean.
Faptul că instituţia prefectului este tratată în cadrul legii fundamentale la capitolul "Administraţia publică locală" plasează numai sub aspectul criteriului teritorial această instituţie în cadrul administraţiei publice locale, ca loc de desfăşurare a activităţii, dar sub aspectul criteriului funcţional şi al regimului aplicabil, prefectul face parte din categoria autorităţilor centrale ale administraţiei publice a statului, organizate în plan local.
Singura lege organică incidentă în cazul instituţiei prefectului este Legea nr. 340/2004, care în art. 19 alin. (1) lit. m) prevede printre atribuţiile prefectului şi pe aceea de a asigura folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.
Reglementând această atribuţie prin trimitere la condiţiile legii, norma sus-menţionată nu a stabilit obligaţia instituţiei prefectului de a utiliza limba minorităţilor naţionale în raport cu cetăţenii, ci numai atribuţia prefectului de a asigura că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile cu cetăţenii, în condiţiile actului normativ care prevede folosirea limbii minoritare în raporturile dintre cetăţeni şi aceste servicii.
În consecinţă, nu se poate stabili nicio legătură între asigurarea folosirii, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate, pe de-o parte şi traducerea propriei pagini de internet, pe de altă parte şi deci prefectul, în calitatea sa de conducător al serviciilor publice deconcentrate, nu are obligaţia să îndeplinească atribuţiile acestor structuri administrative.
Din acest context rezultă că, în legislaţia naţională nu este reglementat dreptul pentru care s-a reclamat săvârşirea unei fapte de discriminare de către Prefectul Judeţului Satu Mare.
De asemenea, se reţine că, recunoscând în art. 10 libertatea de informare, ca o componentă a libertăţii de exprimare, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale garantează numai libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice, dar nu cuprinde şi dreptul de acces la informaţii, mai precis, dreptul unei persoane de a i se comunica anumite informaţii şi deci libertatea de informare trebuie înţeleasă ca libertate de a comunica, de a difuza informaţii deja deţinute.
Accesul la informaţii de interes public într-o limbă minoritară nu reprezintă un drept sau libertate fundamentală a omului în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât, convenţia are ca scop protecţia drepturilor omului şi nu ale cetăţenilor în condiţiile în care drepturile şi libertăţile garantate sunt aceleaşi pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante, fără distincţie în funcţie de originea lor etnică.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, limba nu constituie un criteriu protejat separat (Cauza Belgium Linguistics - 23 iulie 1968) şi în consecinţă, existenţa unei discriminări nu poate fi constatată nici prin raportare la art. 14 din Convenţie, care nu există independent, fiind valabil numai în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte clauze normative din convenţie şi de protocoalele adiţionale.
Aplicarea art. 14 din Convenţie nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile materiale garantate prin Convenţie, fiind suficient ca faptele cauzei să intre cel puţin sub incidenţa unuia dintre articolele convenţiei.
Interzicerea discriminării pe care o consacră art. 14 din Convenţie depăşeşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care fiecare stat este obligat să le garanteze (cauza Burdan c. Regatul Unit nr. 13.378/05 pct. 58 - 29 aprilie 2008, cauza Gaygusuz c. Austriei - 16 septembrie 1996 p. 36 şi cauza Andrejeza c. Letoniei - 18 februarie 2009) dar este necesară o reglementare pentru aceste drepturi şi libertăţi fundamentale.
Nefiind reglementat dreptul pretins prin actul de sesizare rezultă că nu poate fi constatată fapta reclamată nici în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12/2000 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificat prin Legea nr. 103/2006, care consacră interzicerea generală a discriminării bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, ca situaţie premisă care nu se regăseşte în cauză.
Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării se dovedeşte a fi nelegală şi faţă de admiterea sesizării unei persoane care nu are calitatea de persoană interesată în sensul dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Interesul real şi actual al autorului sesizării, intimatul-pârât S.L., se impune a fi examinat, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., ca motiv de nelegalitate a actului atacat, iar nu ca un motiv suplimentar de recurs formulat prin precizarea depusă la 15 aprilie 2013, astfel că devine lipsită de obiect excepţia inadmisibilităţii cererii de precizare, invocată de intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Asemănător situaţiei soluţionate prin Hotărârea nr. 68 din 19 februarie 2013, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuia să verifice şi în cauză dacă a fost legal sesizat cu privire la presupusa faptă de discriminare a Prefectului Judeţului Satu Mare prin petiţia adresată de către o persoană domiciliată în judeţul Covasna, care nu este destinatarul informaţiilor de interes public pentru care s-a reclamat lipsa traducerii în limba maghiară.
Astfel, nu s-a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi art. 5, 7 şi 8 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, persoană interesată poate să fie persoana care se consideră discriminată şi sesizează consiliul cu privire la săvârşirea faptei de discriminare împotriva sa, ca victimă individuală, ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării şi reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare.
Aflându-se în prima ipoteză juridică, autorul sesizării soluţionate prin Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 nu poate avea calitatea de persoană interesată pentru reclamarea unei presupuse fapte de discriminare săvârşită pe teritoriul administrativ al altui judeţ decât acela în care domiciliază.
Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie şi recursul declarat de Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea şi va anula Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, urmând a respinge cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat, întrucât această cerere a rămas fără obiect ca urmare a soluţionării pricinii pe fond.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 49 - 51 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Prefectul Judeţului Covasna în interesul recurentului Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare, va admite recursul declarat de Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va în parte acţiunea formulată de reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare, va anula Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi va respinge cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Instituţia Prefectului Judeţului Covasna în interesul recurentului Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare.
Admite recursul declarat de Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 294 din 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Satu Mare.
Anulează Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Respinge cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5571/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5582/2013. Contencios. Anulare acte privind... → |
|---|
