ICCJ. Decizia nr. 6324/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6324/2013
Dosar nr. 219/33/2012
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 272 din 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile de procedură invocate, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.F.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, şi ca o consecinţă a anulat Hotărârea nr. 471 din 23 noiembrie 2011 adoptată de C.N.C.D., în Dosarul nr. 184/2011 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Este faptă de discriminare introducerea unui criteriu de selecţie la un concurs pentru ocuparea unui post de secretar al unei unităţi administrativ teritoriale, respectiv comună, a condiţiei referitoare la cunoaşterea limbii vorbite de 54,68 % din populaţia comunei, în speţă limba maghiară, întrucât are ca efect restrângerea drepturilor populaţiei române care, în acea comună, este minoritară. Apreciază judecătorul fondului că din această perspectivă, diferenţa de tratament aplicată de autoritatea de resort nu are caracter rezonabil şi nu este justificată obiectiv, deoarece pretinde concurenţilor români să cunoască limba maghiară într-un stat unde conform Legii fundamentale limba oficială este limba română (art. 13 din Constituţia României).
Criteriul decisiv pentru care totuşi pârâtul a apreciat că nu există o faptă de discriminare este regimul funcţiei publice pentru care era organizat respectivul concurs, mai precis s-a evocat, inclusiv prin întâmpinare, că postul de secretar este compatibil cu postul de relaţii cu publicul în acest context atribuţiile neputând fi împărţite între mai multe persoane şi nici nu pot fi delegate, iar angajarea unui translator pe lângă secretarul de comună nu este o soluţie practică.
Pe de altă parte, reţine judecătorul fondului că nu s-a demonstrat că în cazuri similare ori analoage Agenţia Naţională a funcţionarilor publici ar fi aprobat drept criteriu pentru ocuparea funcţiei de secretar de comună îndeplinirea unei atari cerinţe pentru a putea fi calificată, astfel ca şi cerinţă ocupaţională.
De altfel, după cum recunoaşte şi pârâtul, în fapt cerinţa impusă a fost de aşa natură încât să excludă efectiv o persoană care nu are nici chiar cunoştinţe solide de limba maghiară prin subiectul de concurs abordat ceea ce întăreşte teza conform căreia impunerea cunoaşterii limbii maghiare în cazul dat constituie o faptă de discriminare.
Dar, în opinia instanţei de fond, nici justificare impunerii acestei condiţii nu a fost obiectiv şi rezonabil justificată de vreme ce conform art. 77 raportat la art. 116 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale, secretarul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative.
Astfel fiind, exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 117 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 215/2001 exclusiv de secretarul în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor socotită decisivă de către pârât, nu este fondată dat fiind că într-o astfel de situaţie relaţia cu publicul ceea ce implică inclusiv atribuţii legate de implementarea dispoziţiilor impuse de Legea nr. 544/2001 se poate face prin încadrarea pe bază de concurs în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau judeţene, în compartimentele care au atribuţii privind relaţii cu publicul de persoane care cunosc limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective fără ca să fie socotită că angajarea unui translator de limbă maghiară ar fi o măsură ineficientă, căci o atare măsură nici nu are acoperire legală.
Pe cale de consecinţă, a apreciat judecătorul fondului că, cerinţa impusă de primarul Comunei Pericei, Judeţul Sălaj, aprobată de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu este o măsură justificată obiectiv şi rezonabil aşa încât, a concluzionat în sensul că respective faptă se încadrează în ipoteza reglementată de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
Cu privire la cererea de despăgubiri morale, instanţa de fond a apreciat că fapta ilicită cauzatoare de un atare prejudiciu a fost dovedită prin ilegalitatea actului administrativ contestat.
În acest sens s-a reţinut că prejudiciul moral încercat de reclamant poate fi configurat prin alterarea drepturilor personal nepatrimoniale recunoscute de lege, respectiv afectarea reputaţiei şi a carierei profesionale având în vedere că situaţia sa generată de discriminare a fost amplu relatată de presă care a furnizat publicului interesat informaţii ce pot afecta aceste atribute.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a avut în vedere, pe de o parte, că reclamantul a dobândit o relativă satisfacţie implicit de ordin moral prin anularea de către Curte a actului administrativ vătămător, că unele consecinţe de ordin vătămător au fost cel puţin până în momentul de faţă înlăturate prin sancţionarea cu nulitatea concursului printr-o hotărâre nedefinitivă, iar, pe de altă parte, a avut în vedere că daunele morale prin nivelul sumei globale stabilite trebuie să imprime un caracter compensatoriu, nefiind admisibil ca aceasta să constituie nicio amendă excesivă pentru autorii faptelor ilicite şi prejudiciabile şi nici să constituie venituri nejustificate pentru victima acestora.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 272 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:
-instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că în înţelesul prevederilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000 nu se poate restrânge dreptul angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor ocupaţionale în domeniu, dacă aceste cerinţe de angajare impuse sunt justificate obiectiv de un scop legitim şi metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Aşadar, în anumite condiţii angajarea unor persoane în calitate de funcţionar public cu condiţia cunoaşterii limbii minorităţii în care îşi desfăşoară activitatea este justificată obiectiv, iar metoda este adecvată şi necesară.
În acest sens, recurentul-pârât arată că faţă de atribuţiile secretarului unităţii administrative-teritoriale redate în cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001 şi văzând şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1206/2001, rezultă că secretarul Comunei Pericei, judeţul Sălaj are activităţi cu publicul, inclusiv cu populaţia de limbă maghiară, care depăşeşte 20%.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că în organigrama comunei Pericei, judeţul Sălaj nu există posturi care să aibă atribuţii privind relaţiile cu publicul, prin urmare dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 devin aplicabile mai ales dacă avem în vedere faptul că atribuţiile privind relaţiile cu publicul au fost preluate de secretarul comunei, acesta având contact direct cu cetăţenii comunei Pericei întru exercitarea atribuţiilor stabilite de lege.
În consecinţă, susţine recurentul-pârât că, cunoaşterea limbii maghiare, conform atribuţiilor secretarului comunei Pericei, este o cerinţă ocupaţională în înţelesul dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000 şi nu pot reprezenta o faptă de discriminare în litera şi spiritual prevederilor art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ.
-În ceea ce priveşte obligarea la plata sumei în cuantum de 1.000 RON cu titlu de daune morale, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că hotărârea C.N.C.D. a fost emisă la data de 23 noiembrie 2011, adică la o data ulterioară apariţiei în presă a articolelor pe care reclamantul le consideră vinovate de atingerea gravă adusă imaginii publice a sa, a prestigiului profesional şi social, cu consecinţe negative pe plan profesional atât pentru reclamant cât şi pentru soţia sa.
De altfel, chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul precizează în mod expres că respectivele articole i-au adus atingere gravă imaginii sale publice, prestigiului său profesional şi social şi nicidecum emiterea Hotărârii C.N.C.D. nr. 471 din 23 noiembrie 2011.
În acest context, recurentul-pârât apreciază că fapta ilicită, în speţa dedusă judecăţii, o constituie atât impunerea de către A.N.F.P. la propunerea primarului Comunei Pericei, a condiţiei specific de cunoaştere a limbii maghiare în vederea ocupării postului de secretar al Comunei Pericei cât şi introducerea de către A.N.F.P. a subiectului de examen nr. 6 - varianta II constând în traducerea unui text din limba română în limba maghiară şi nicidecum emiterea Hotărârii C.N.C.D.
În fine, recurentul-pârât mai susţine că în cauză chiar presupunând prin absurd că fapta ilicită este reprezentată de emiterea Hotărârii C.N.C.D. nr. 471 din 23 noiembrie 2011 şi efectele produse ca urmare a emiterii acestei hotărâri, este evident că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între emiterea respectivei hotărâri şi presupusul prejudiciu suferit de către reclamant. Reclamantul nu a dovedit nici presupusul prejudiciu material şi moral suferit ca urmare a presupusei fapte ilicite săvârşită de C.N.C.D. prin emiterea hotărârii şi prejudicial invocate şi nici nu a făcut dovada vinovăţiei C.N.C.D. constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat urmărind prejudicierea reclamantului prin emiterea Hotărârii nr. 471/2011.
3. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul M.F.S., a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, formulând ample şi detaliate apărări în combaterea motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente în materia supusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate.
În raport de criticile formulate de recurentul-pârât, care vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 şi art. 9 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare( în continuare O.G. nr. 137/2000), Înalta Curte constată că, în cauză, are a răspunde, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă impunerea condiţiei privind cunoaşterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar de comună, într-o localitate în care populaţia de limbă maghiară depăşeşte 20%, reprezintă o cerinţă ocupaţională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000, aşa cum susţine recurentul-pârât, atât în cuprinsul actului administrativ contestat cât şi prin cererea de recurs, sau reprezintă un act de discriminare pentru populaţia vorbitoare de limba română, în sensul art. 2 alin. (1) şi din acelaşi act normativ, aşa cum a apreciat instanţa de fond, în acord cu susţinerile intimatului-reclamant.
În acest context, Înalta Curte constată că prin dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare la data emiterii actului administrative contestat) a fost reglementată pentru toate criteriile de discriminare reglementat de art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţia cerinţei ocupaţionale determinante, care poate permite unui angajator să selecteze o persoană pentru un anumit post bazându-se pe o anumită cerinţă ocupaţională determinantă, care însă, trebuie să fie esenţială având în vedere natura muncii cerute şi contextul în care aceasta se desfăşoară.
Astfel, chiar dacă potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (în continuare Legea nr. 215/2001) În raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare, poate fi justificată pentru ocuparea anumitor funcţii publice/posturi din administraţia publică, prin prisma dispoziţiilor art. 76 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 215/2001, art. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea nr. 215/2001 şi art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Aşadar, în raport de limitele impuse de dispoziţiile legale mai sus invocate, este de necontestat că, cunoaşterea limbii maghiare, ca şi cerinţă ocupaţională îşi poate găsi justificare obiectivă doar prin prisma specificului activităţii de relaţii cu publicul, desfăşurate într-o instituţie publică ce-şi desfăşoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în care cetăţenii aparţinând minorităţii maghiare deţin o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, specific ce impune în mod necesar aptitudini de utilizare a limbii maghiare în raporturile directe cu cetăţenii vorbitori de limbă maghiară.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod corect că cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea funcţiei publice de secretar al Comunei Pericei, judeţul Sălaj, putea fi considerată obiectivă numai în raport cu tipul de activitate pe care funcţia publică de conducere scoasă la concurs îl presupunea şi anume activitatea cu publicul.
Prin urmare, constatând că în cauză cerinţa cunoaşterii limbii maghiare a fost impusă pentru ocuparea unei funcţii publice într-o unitate administrativ teritorială în care cetăţenii de etnie maghiară deţin o pondere de peste 20% din populaţie, rămâne a se stabili doar dacă exercitarea respectivei funcţii publice (secretar de comună), în esenţa sa, presupune contactul direct cu publicul, pentru a fi, astfel, încadrată în categoria funcţiilor publice cu atribuţii privind relaţiile cu publicul, situaţie care să justifice, în mod necesar şi obiectiv cunoaşterea limbii maghiare ca şi cerinţă ocupaţională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000.
Astfel, văzând atribuţiile secretarului unităţii administrativ teritoriale, prevăzute în cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată că funcţia publică de conducere de secretar al unităţii administrativ teritoriale, nu presupune, în esenţa sa, contacte direct cu cetăţenii, pentru a fi inclusă în categoria funcţiilor publice din sfera relaţiilor cu publicul, aşa cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Atribuţiile în domeniul aplicării Legii nr. 544/2004 privind liberul acces la informaţiile de interes public, prevăzute la lit. e) a art. 117 din Legea nr. 215/2001, la care face referire recurentul-pârât, au o pondere redusă şi nesemnificativă în raport cu întreaga activitate a secretarului, nefiind exercitate în mod direct de acesta, avându-se în vedere calitatea de funcţionar public de conducere (art. 116 din Legea nr. 215/2001) potrivit căreia coordonează aceste activităţi şi nu le exercită direct.
Faptul că în exercitarea atribuţiilor sale secretarul de comună intră, în contact direct şi cu cetăţenii români de etnie maghiară, nu poate, în sine, justifica în mod obiectiv impunerea cunoaşterii limbii maghiare ca şi cerinţă ocupaţională, într-un stat în care raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile publice se desfăşoară în limba română, ca şi limbă oficială, (art. 13 din Constituţie) chiar şi acceptând că o cerinţă profesională se aplică la unele dintre sarcinile de un loc de muncă.
Totodată, cum excepţiei cerinţei ocupaţionale, în limitele impuse de dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 137/2000, nu poate fi justificată prin argumente de oportunitate, nu prezintă relevanţă, în cauză, susţinerile recurentului referitoare la situaţia ocupării posturilor din organigrama comunei Pericei sau la o eventuală redistribuire a atribuţiilor înscrise în fişele de post ale posturilor vacante din cadrul respectivei unităţi administrativ-teritoriale, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Prin urmare, în speţă, în raport cu natura şi contextul muncii, aşa cum sunt conturate prin prisma atribuţiilor concrete ale secretarului de comună, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru a ocupa un post de secretar de comună într-o unitate administrativ-teritorială în care populaţia vorbitoare de limba maghiară este de 20% nu trece testul obiectivului legitim şi al proporţionalităţii, pentru a fi justificată prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
În concluzie, cum condiţia de participare la concurs privind cunoştinţe de limba maghiară nu corespunde exigenţilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a calificat cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea funcţiei de secretar al comunei Pericei, judeţul Sălaj, ca fiind un act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, aşa încât vor fi înlăturate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile care vizează soluţia asupra cererii de obligare a recurentului-pârât la plata daunelor morale, instanţa de recurs apreciază că şi acestea sunt nefondate.
Astfel, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, de valorile sociale lezate prin actul administrativ anulat (onoare, reputaţie, demnitate profesională şi dreptul de acces într-o funcţie publică de conducere într-o localitate rurală în care ponderea minorităţii maghiare depăşea 20% din populaţie), Înalta Curte constată că, ca efect al admiterii acţiunii în anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 471 din 23 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că, condiţia cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar al comunei Perinei, judeţul Sălaj nu reprezintă o faptă de discriminare, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral a cărei reparaţie se impune în condiţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, constatând că recunoaşterea vătămării produse nu reprezintă, în sine o reparaţie corespunzătoare şi pentru prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant, în mod corect, instanţa de fond, a apreciat, că se impune acordarea unor satisfacţii materiale, chiar dacă într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În condiţiile în care instanţa de fond a obligat recurentul-pârât la acoperirea prejudiciului moral suferit de intimatul-reclamant prin actul administrativ a cărei nelegalitate a constatat-o, sunt străine cauzei susţinerile recurentului-pârât referitoare la eventualul prejudiciu moral suferit de intimatul-reclamant prin, reflectarea în mass-media, a actelor administrative prin care s-a impus ca şi condiţie de concurs cunoaşterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar al comunei Pericei, judeţul Sălaj (Ordinul A.N.F.P. nr. 782 din 18 martie 2011 şi Adresa nr. 431 din 16 februarie 2011 a comunei Pericei), care nu au făcut obiectul prezentei judecăţi.
Nu poate fi acceptată susţinerea recurentului-pârât în sensul că prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant se datorează doar celor două acte emise de Primăria Comunei Perinei şi respectiv A.N.F.P., prin care s-a impus condiţia cunoaşterii limbii maghiare ca şi condiţie de concurs, în condiţiile în care actul administrativ emis de recurentul-pârât şi constatat a fi nelegal de instanţa de contencios administrativ, a adus prin sine atingere, aceloraşi drepturi nepatrimoniale ale intimatului-pârât, chiar dacă la un alt interval de timp.
Cum în cauză, în mod corect instanţa de fond a constatat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a recurentului-pârât (existenţa faptei ilicite - Hotărârii C.N.C.D. nr. 471/2011-; existenţei recurentului-pârât sub aspectul modului în care a acţionat în emiterea actului administrativ anulat; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu suferit de intimatul-reclamant; existenţa prejudiciul moral care nu trebuie dovedit ci se apreciază în raport de gradul de lezare a drepturilor nepatrimoniale ocrotite) în mod corect instanţa de fond a obligat recurentul-pârât la plata de daune morale către intimatul-reclamant.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei civile nr. 272 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către intimatul-reclamant M.F.S. a sumei de 547 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6265/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6353/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
