ICCJ. Decizia nr. 6356/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6356/2013
Dosar nr. 557/45/2012
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 406 din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de inadmisibilitate şi a respins excepţia de nelegalitate a art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008, invocată de A.N.C.O.R.A. în contradictoriu cu Guvernul României şi Arhiepiscopia Iaşilor din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat excepţia de inadmisibilitate ridicată de pârâţi şi intervenientul accesoriu şi a apreciat că aceasta nu este fondată, reţine că H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, natura lui juridică neatrăgând inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, în acelaşi mod statuându-se şi prin Decizia nr. 1085 din 25 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Atât timp cât legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte administrative individuale, cu atât mai mult un astfel de mijloc se impune şi în privinţa actelor administrative normative.
Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate, Curtea a analizat prevederile art. 123 alin. (8) din H. G. nr. 53/2008 şi a reţinut că legalitatea acestui text de lege nu poate fi cercetată de către instanţa de contencios administrativ în raport cu art. 40 din Constituţia României, care consfinţeşte dreptul la liberă asociere, din acest punct de vedere evidenţiindu-se o excepţie de neconstituţionalitate, de competenţa exclusiv a Curţii Constituţionale, excepţie ce nu a fost ridicată sub această formă în prezenta cauză.
De asemenea, în cadrul excepţiei de nelegalitate, nu se pot examina nici aspectele de neconcordanţă ale textului indicat cu articole din C.E.D.O., ce pot fi invocate pe fondul cauzei, în faţa instanţei competente.
Ca atare, a reţinut judecătorul fondului, cercetarea judecătorească a excepţiei se va limita la concordanţa acestui text din H.G. cu acte normative cu forţă juridică superioară - dispoziţiile art. 15 din N.C.C., invocate de către petentă şi cu dispoziţiile Legii nr. 489/2006.
Astfel, H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. a fost adoptat în temeiul art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
Instanţa de fond a constatat că, din dispoziţiile acestei legi reiese că, în România, autonomia cultelor este garantată, acestea se organizează și funcționează după propriile statute și coduri. Aderarea unei persoane la un cult sau altul este o opţiune personală, subiectivă şi liber asumată iar din momentul aderării cel în cauză trebuie să se supună prevederilor statutare şi canonice. Ca atare, restrângerea drepturilor de asociere, stabilită prin articolul criticat din statut, este una în acord cu dispoziţiile cu forţă juridică superioară ce reglementează cazurile şi posibilitatea restrângerii dreptului la liberă asociere şi are ca scop protecţia moralei în cadrul cultului, respectarea principiilor creştin-ortodoxe, păstrarea disciplinei în cadrul cultului, disciplină pe care persoanele care au aderat la aceste canoane şi-au asumat-o de la început, în mod liber, în cunoştinţă de cauză şi fără vreo constrângere din afară.
Dreptul la asociere al preoţilor, arhidiaconilor călugărilor a fost limitat prin art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 în limite rezonabile, nu în mod absolut, ci doar condiţionând asocierea ecleziaştilor de existenţa unui acord al „chiriarhului locului”, ceea ce presupune o verificare prealabilă a asocierii în cadrul cultului şi conform organizării acestuia, iar nu o interzicere totală şi absolută a asocierii.
Curtea a concluzionat că această limitare sau, mai exact, condiţionare a posibilităţii de asociere, este în acord cu principiul ascultării şi supunerii ierarhice, principiu ce guvernează B.O.R., preotul trebuind să rămână în comuniune cu superiorul său şi cu ceilalţi preoţi, într-o relaţie de conlucrare, de natură a asigura armonia în cadrul cultului şi în relaţia cu credincioşii. De asemenea, în cadrul Bisericii Ortodoxe, conceptul de binecuvântare are un sens aparte, altul decât înţelesul laic al cuvântului, iar asocierea preoţilor este condiţionată doar de această binecuvântare, nu este cu desăvârşire interzisă.
Împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal A.N.C.O.R.A. prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției de nelegalitate a prevederilor art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea B.O.R.
S-a învederat, prin motivele cererii de recurs, că art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 îngrădește dreptul la asociere și favorizează abuzul de drept, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 40 din Constituția României, art. 11 și art. 17 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 15 din N.C.C. român.
Recurenta a mai susținut că prin art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 se îngrădește dreptul la asociere al cetățenilor care au fost preoți sau diaconi și care între timp nu mai sunt în aceste funcții, și cărora nu li se dă voie să se asocieze decât cu acceptul bisericii, și a făcut trimitere la cele statuate de o cameră a C.E.D.O. în cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun” contra României.
Hotărârea C.E.D.O. în cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun” contra României, a precizat recurentul, expune o problemă complexă, respectiv cea a a limitelor efective a principiului autonomiei cultelor și, implicit, a măsurii în care statul are dreptul sau obligația pozitivă, din perspectiva Convenției, de a sancționa modalitatea în care un cult religios înțelege să se organizeze sau să impună membrilor săi anumite restricții.
În esență, s-a adăugat, refuzul autorităților române de a înregistra sindicatul s-a bazat pe prevederea inclusă în statutul B.O.R. care obligă preoții la luarea, în prealabil, a consimțământului autorității ierarhice, în măsura în care doresc să facă parte sau să fondeze o formă asociativă, și se pune problema dacă este această prevedere una care se poate explica sau susține exclusiv pe ideea autonomiei cultelor, respectiv pe dreptul acestora de a impune o anumită conduită membrilor și de a avea propria organizare internă, sau obligația excede acestei sfere și ține de dreptul la liberă asociere a persoanei și trebuie să facă obiectul cenzurii instanțelor civile.
Or, potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., comunitățile religioase există în mod tradițional sub forma unor structuri organizate și, atunci când o astfel de formă de organizare este analizată, art. 9 din Convenție trebuie să fie interpretat prin prisma garanțiilor art. 11 care protejează viața asociativă contra oricărei ingerințe arbitrare din partea statului. În fapt, autonomia acestor comunități religioase, principiu indispensabil pluralismului specific unei societăți democratice, se regăsește în centrul protecției oferite de art. 9 din Convenție, iar în absența unor circumstanțe excepționale, dreptul la libertate religioasă garantat de Convenție exclude orice apreciere din partea autorităților statului cu privire la legitimitatea credințelor religioase promovate sau cu privire la modalitățile efective de exprimare a acestora, inclusiv prin prisma organizării lor interne.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, în termenul prevăzut de lege, intimata Arhiepiscopia Iaşilor din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, care a fost considerată ca fiind temeinică și legală.
A arătat intimata că H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea B.O.R. a fost adoptată în temeiul art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, iar art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 își are fundamentul și legalitatea în prevederile art. 8 alin. (1) și (3) din aceeași Lege nr. 489/2006 care precizează cu multă claritate că ”(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice”, și, respectiv, că ”(3) Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși”.
A mai relevat intimata, prin întâmpinare, că în Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. sunt transpuse la art. 123 alin. (8) inclusiv prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cu privire la posibilitatea restrângerii dreptului la asociere, prin această restrângere limitarea în exercitarea unor drepturi, într-o măsură rezonabilă și proporțional cu scopul urmărit, fiind asigurată protecția moralei creștin-ortodoxe și prevenirea creării unor situații cu repercusiuni negative reflectate în cadrul vieții bisericești și în exercitarea liberă a cultului creștin - ortodox.
S-a mai arătat, de către intimată, că potrivit art. 29 alin. (3) din Constituția României ”Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii”, ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor reguli proprii în ceea ce privește posibilitatea preoților, diaconilor și călugărilor de a înființa, a fi membru sau a participa în asociații, fundații și organizații de orice tip. În condițiile în care în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei), a considerat intimata că opțiunea legiuitorului exprimată în textul art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. este pe deplin justificată din perspectiva principiului autonomiei cultelor în raport cu statul, principiu reflectat, la nivel constituțional, de art. 29 alin. (5) din legea fundamentală, potrivit căruia ”Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia (…)”.
Or, prin raportare la prevederile constituționale enunțate, persoana care își dorește să ajungă preot acceptă, inclusiv prin jurământul depus la hirotonie, să se supună unor norme speciale care vizează doctrina cultului respectiv, elemente de moralitate și etică creștină, precum și alte aspecte, iar la o eventuală încălcare a normelor specifice, poate interveni tragerea la răspundere a celui în cauză. Clericul, s-a precizat, nu este un simplu angajat într-o firmă sau într-o instituție, ci este o persoană consacrată prin actul hirotoniei și din momentul hirotoniei are obligația de a rămâne în ascultare față de episcopul său, din încredințarea căruia săvârșește sfintele slujbe într-o anumită parohie. Persoana care optează în mod liber pentru statutul de preot acceptă la momentul consacrării, tot în mod liber, să se supună normelor speciale statutare și canonice ale cultului, având îndatorirea de a cere binecuvântarea episcopului locului inclusiv pentru un demers de înființare a unui O.N.G., mai ales în situația în care aceasta poartă o denumire care produce confuzia că angajează de fapt B.O.R., prin termenii ”național” și ”creștin - ortodox”.
În cadrul Bisericii, s-a subliniat, există principii sănătoase transmise peste timp din primele secole ale creștinismului, iar statul a înțeles, în toate perioadele istoriei, nevoia de autonomie a bisericii și i-a lăsat libertatea de a se organiza și funcționa în conformitate cu principiile canonice transpuse și în Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R., unul din aceste principii fiind și acela al ascultării ierarhice, în condițiile în care preotul este hirotonit de un episcop, iar apoi din încredințarea episcopului se găsește într-un raport de misiune și slujire în cadrul unei parohii, unde ca delegat al episcopului se îngrijește de păstorirea credincioșilor încredințați. Cultele au un rol spiritual în societatea românească și din acest motiv sunt autonome față de stat, iar disciplina internă este reglementată prin acte juridice specifice adecvate desăvârșirii rolului spiritual.
Referitor la precedentul C.E.D.O. în cauza Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României, invocat de recurentă, s-a evocat de către intimată că Marea Cameră a C.E.D.O. a constatat că statul român a respectat prevederile articolului 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la libertatea de întrunire și asociere. Urmare a admiterii cererii de trimitere a cauzei către Marea Cameră formulată de Guvernul român și după analizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat în hotărârea definitivă pronunțată că refuzul instanței naționale de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicație a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia comunitățile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut.
În acest sens, Marea Cameră a C.E.D.O. a pus accentul pe obligația statului de abținere de la implicarea în organizarea și funcționarea cultelor religioase, respectând astfel obligația de neutralitate impusă de articolul 9 din Convenție referitor la libertatea de religie, și a remarcat faptul că autoritățile statului nu au rolul de a arbitra neînțelegerile ivite între diverse comunități religioase și eventualele grupări dizidente din cadrul acestora.
Un alt argument reținut de Marea Cameră a C.E.D.O. a privit împrejurarea că legislația nu interzice în mod absolut formarea unor asociații de către membrii clerului, singura condiție pe care acestea trebuind să le respecte fiind aceea de a-și asuma scopuri compatibile cu Statutul B.O.R. și de a nu crea mecanisme alternative față de structurile tradiționale și procedurile decizionale existente.
În concluzie, s-a relevat, C.E.D.O. a statuat că refuzul de înregistrare a sindicatul se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în această materie, și că nu poate fi reținută o încălcare a art. 11 din Convenție referitor la libertatea de asociere.
În litigiu au depus întâmpinare și intimatul pârât Guvernul României și intimatul intervenient accesoriu Ministerul Culturii, prin care s-a solicitat, de asemenea, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Recursul declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod justificat prima instanță, interpretând și aplicând corect legea la circumstanțele litigiului, a dispus prin sentința recurată respingerea ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate a prevederilor art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 50 din data de 22 ianuarie 2008.
H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea B.O.R. a fost adoptată în temeiul art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care prevedeau că în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii cultele din România prevăzute în anexă vor prezenta statutele și codurile canonice M.C.C., pentru recunoașterea lor, și că recunoașterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea M.C.C., și se publică în M. Of. al României, Partea I.
Dispozițiile art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, potrivit cărora ”Fără binecuvântarea chiriarhului locului, preoților, diaconilor și călugărilor nu le este îngăduit să înființeze, să fie membri sau să participe în asociații, fundații și organizații de orice tip”, își au fundamentul în prevederile art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României care statuează că cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, și sunt autonome față de stat, și în dispozițiile art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 489/2006 care precizează că ”(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice”, și, respectiv, că ”(3) Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși”.
Rezultă, din conținutul art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României și al art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, că legiuitorul a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor reguli proprii în ceea ce privește posibilitatea preoților, diaconilor și călugărilor de a înființa, a fi membru sau a participa în asociații, fundații și organizații de orice tip. Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat implică, cu alte cuvinte, recunoașterea de către stat a dreptului acestor comunități de a se împotrivi, potrivit propriilor lor reglementări și interese, eventualelor încercări de dizidență care apar în interior și care pot prezenta un pericol pentru coeziunea, pentru imaginea sau pentru unitatea cultului respectiv.
Prin urmare, sunt pe deplin justificate, din perspectiva principiului constituțional al autonomiei cultelor în raport cu statul, dispozițiile art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, fiind evident că persoana care optează în mod liber pentru statutul de preot acceptă la momentul consacrării, tot în mod liber, să se supună normelor speciale statutare și principiilor canonice ale cultului ortodox.
Înalta Curte constată, pe de altă parte, că prevederile art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 sunt compatibile și cu dispozițiile art. 53 din Constituția României precum și cu prescripțiile art. 11 parag. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitoare la posibilitatea restrângerii dreptului de asociere consacrat de art. 40 din Constituție și de art. 11 din Convenție, întrucât este asigurată, prin introducerea condiției acordului prealabil al chiriarhului locului, într-o măsură rezonabilă și cu respectarea raportului de proporționalitate, protecția moralei creștin-ortodoxe și prevenirea creării unor situații cu repercusiuni negative reflectate în cadrul vieții bisericești și în exercitarea liberă a cultului creștin - ortodox.
În fine, referitor la susținerile recurentului privind incidența în litigiu a celor statuate de o Cameră a C.E.D.O. în cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun” împotriva României se reține că Marea Cameră a C.E.D.O., prin hotărârea definitivă pronunțată la data de 9 iulie 2013, a concluzionat că refuzul instanței naționale de a înregistra sindicatul reclamant (sindicat format în majoritate din preoți din cadrul B.O.R.) este justificat, constituind o aplicație a principiului cultelor religioase, în conformitate cu care comunitățile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut, și că refuzul de înregistrare a sindicatului reclamant se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în această materie.
În acest sens, s-a pus accentul pe obligația statului de abținere de la implicarea în organizarea și funcționarea cultelor religioase, respectând astfel obligația de neutralitate impusă de articolul 9 din Convenție referitor la libertatea de religie și s-a remarcat faptul că autoritățile statului nu au rolul de a arbitra neînțelegerile ivite între diverse comunități religioase și eventualele grupări dizidente din cadrul acestora. În plus, Marea Cameră a precizat că legislația națională nu interzice în mod absolut formarea unor astfel de asociații de către membrii clerului și că singura condiție pe care acestea trebuie să o respecte este aceea de a-și asuma scopuri compatibile cu Statutul B.O.R. și de a nu crea mecanisme alternative față de structurile tradiționale și procedurile decizionale existente.
În concluzie, Marea Cameră a C.E.D.O. a statuat că refuzul de înregistrare a Sindicatului ”Păstorul cel Bun” se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în această materie și, în consecință, a considerat că nu poate fi reținută o încălcare a art. 11 din Convenție referitor la libertatea de asociere.
În raport de toate cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea recurată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406/2012 din 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinţei nr. 406/2012 din 17 decembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6328/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 642/2013. Contencios → |
|---|
