ICCJ. Decizia nr. 642/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 642/2013
Dosar nr. 197/35/2012/a1
Şedinţa publică de la 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC I. SRL - în reorganizare judiciară, a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând suspendarea actelor administrativ fiscale constând în Decizia de impunere din 23 septembrie 2011 privind obligaţiile suplimentare de plată, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscala din 23 septembrie 2011 şi Raportul de inspecţie fiscala din 23 septembrie 2011 până la soluţionarea contestaţiei.
În motivarea cererii de suspendare se arată că sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 pentru ca instanţa sa dispună suspendarea executării actelor atacate, şi anume:
a. solicitarea de suspendare reprezintă un act bine justificat, fata de vădita nelegalitate a actului administrativ contestat;
b. executarea Deciziei de impunere este de natură sa producă prejudicii grave si iremediabile societăţii scrise;
c. în lumina jurisprudenţei CEJ, suspendarea executării deciziei de impunere se impune si din perspectiva evaluării comparative a intereselor părţilor;
d. reclamanta a formulat o acţiune judiciară in vederea anularii deciziei de impunere.
Cu privire la condiţia cazului bine justificat, reclamanta arată că în considerarea principiilor statuate de Constituţie şi a garanţiilor procesuale oferite de art. 6 din Convenţie, decizia de impunere este rezultatul unei investigaţii derulate cu încălcarea următoarelor garanţii procesuale:
Prin întâmpinarea formulată, A.N.A.F. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare au solicitat respingerea cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 238 din 11 iulie 2012, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta nu a invocat în susţinerea cazului bine justificat împrejurări legate de starea de fapt şi de drept din a căror examinare sumară să rezulte o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, deoarece, din analiza înscrisurilor de la dosar şi a susţinerilor părţilor rezultă că aparenţa de legalitate operează în favoarea pârâtelor, reieşind că reclamanta nu a utilizat corect regimul taxării inverse în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată de la data intrării societăţii în insolvenţă, respectiv pentru perioada 13 ianuarie 2009-26 aprilie 2009, şi nici nu se poate proba existenţa reală a stocurilor înregistrate în contabilitate, reclamanta nedepunând la dosar un raport de inventariere faptică a acestora, ceea ce face să se prezume valorificarea acestora fără forme legale, rezultând astfel legalitatea măsurii de stabilire de TVA suplimentar de către organele fiscale, conform art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Nici condiţia referitoare la paguba iminentă nu este îndeplinită, deoarece statul este întotdeauna solvabil, aşa că în ipoteza anulării actelor administrative atacate, sumele încasate în plus de fisc vor fi restituite sau compensate, iar eventualele prejudicii produse salariaţilor, partenerilor contractuali sau creditorilor reclamantei nu se pot încadra în definiţia legală prevăzută de art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamanta SC I. SRL.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile suspendării prevăzute de dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, cu privire la prima cerinţă s-a susţinut că societatea a făcut dovada admisibilităţii cererii de suspendare întrucât:
1) În ce priveşte existenţa reală a stocurilor înregistrate în contabilitate, administratorul judiciar a dispus efectuarea unei inventarieri iar lucrarea este în curs de desfăşurare.
2) Administratorul judiciar a dispus efectuarea unei expertize extrajudiciare pentru verificarea corectitudinii descărcării de gestiune pentru perioada 2007-2008, lucrare ce a fost depusă la dosar şi constituie temeiul de fapt pentru reţinerea nelegalităţii actului administrativ fiscal.
3) Cu privire la a doua condiţie a suspendării, s-a reţinut că suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal are drept consecinţă oprirea activităţii cu consecinţa întreruperii desfăşurării planului de reorganizare şi intrarea în faliment.
Recursul este nefondat.
Obiectul acţiunii îl constituie suspendarea Deciziei de impunere din 23 septembrie 2011 privind obligaţiile suplimentare de plată, suspendarea Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 23 septembrie 2011.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi, că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Înalta Curte a reţinut că în cauza dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii pagubei.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond reclamanta nu a invocat în susţinerea cazului bine justificat împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, din a căror examinare sumară să rezulte o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, deoarece dintr-o analiză sumară a cazului rezultă că aparenţa de legalitate operează în favoarea pârâtelor, reieşind că reclamanta nu a utilizat corect regimul taxării inverse în ce priveşte taxa pe valoarea adăugată.
Instanţa de fond a reţinut că nici cea de a doua condiţie referitoare la paguba iminentă nu este îndeplinită, deoarece aspectele invocate de reclamantă nu se coroborează cu posibilitatea producerii unui prejudiciu material, statul fiind întotdeauna solvabil.
Cum în cauză cele două condiţii impuse în mod cumulativ de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu au fost îndeplinite, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Examinând şi din oficiu hotărârea recurată sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa motivelor de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva sentinţei nr. 238 din 11 iulie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6356/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 6255/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
