ICCJ. Decizia nr. 6632/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6632/2013
Dosar nr. 1347/57/2011
Şedinţa de la 10 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamantele M. (B.) M.A. şi P. (P.) M.E. au chemat în judecată pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti şi M.E.C.T.S., solicitând să se dispună prin hotărâre judecătorească:
1. obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea în favoarea reclamantelor a diplomelor de licenţă şi a suplimentelor la diplomă ca urmare a absolvirii Facultăţii de Psihologie specializarea Psihologie promoţia 2009, sub sancţiunea plăţii de penalităţi în cuantum de 100 lei/ zi de întârziere de la data împlinirii unui termen de 30 zile calculat de la data rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz de refuz.
2. obligarea pârâtei de ordinul 2 să aprobe tipizarea formularelor precizate la punctul 1 din petitul acţiunii, sub sancţiunea penalităţii în cuantum de 100 lei/ zi de întârziere, de la data împlinirii unui termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii în caz de refuz.
Pârâta Universitatea S.H. a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de Licenţă şi Suplimentul la diplomă, pentru reclamanţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii de obligare, sub sancţiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul M.E.C.T.S. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport cu petitul doi al acţiunii de fond iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor ca neîntemeiată deoarece M.E.C.T.S. nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu a fost emisă conform prevederilor legale, respectiv dacă în urma verificărilor se constată că forma de învăţământ şi specializarea urmată nu existau aprobate legal.
Prin sentinţa nr. 78 din 5 martie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a în parte acţiunea formulată de reclamantele M. (B.) M.A. şi P. (P.) M.E. împotriva pârâţilor Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. împotriva M.E.C.T.S. şi în consecinţă a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze fiecărei reclamante Diploma de Licenţă şi Suplimentele la diplomă - ca urmare a absolvirii Facultăţii de Psihologie promoţia 2009 - în termen de 45 zile calculat de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe.
Totodată, a fost obligat pârâtul chemat în garanţie M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diplomă de licenţă şi Suplimentele la diplomă pentru reclamante în termen de 15 zile calculat de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe.
2. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs M.E.C.T.S. criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu M.E.N. care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.N.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezenta cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Aşadar, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, prevederile legale aflate în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Aşa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului .
Soluţia adoptată în recurs
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat de M.E.C.T.S. şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Alba, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.N. (în calitate de succesor al M.E.C.T.S.) împotriva sentinţei nr. 78 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Alba, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6682/2013. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 6644/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
