ICCJ. Decizia nr. 6682/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6682/2013
Dosar nr. 1170/1/2013
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cerea de chemare în judecată.
Prin acţiunea formulată reclamanta SC T.T. SRL a chemat în judecată pe pârâţii A.N.A.F., A.N.A.F. – D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. şi A.N.A.F. – D.G.S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F., obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând TVA, suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit şi suma de 38.004 lei reprezentând majorări TVA în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluţiona contestaţia formulată, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul pronunţării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare la primul termen de judecată 14 ianuarie 2010 pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca prematură, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind soluţionarea contestaţiei ca lipsită de obiect, având în vedere că a fost emisă Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei.
La primul termen de judecată reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007 a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009, a deciziei privind modificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 emise de D.G.A.M.C. – A.I.F. şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 63.343 lei din care 26.436 lei, reprezentând impozit pe profit şi suma de 36.907 lei reprezentând majorării impozit pe profit, sume pentru care a fost admisă contestaţia sa şi desfiinţată decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009, întrucât are acelaşi obiect şi consecinţe juridice ca şi decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 1.234.722 lei privind nemodificarea decizie de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale şi obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzilor conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, cu cheltuieli de judecată.
La data de 09 septembrie 2010 reclamanta a formulat o cerere de majorare a câtimii cererii sale, prin care a solicitat anularea raportului de inspecţie fiscală nr. 23235 din 01 octombrie 2007, a deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 108 din 10 iunie 2009 emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. şi a deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 63.343 lei, reprezentând 26.436 lei impozit pe profit şi 36.907 lei majorări impozit pe profit, sumă pentru care a fost admisă contestaţia sa şi în consecinţă, desfiinţarea deciziei nr. 108 din 10 iunie 2009, anularea decizie nr. 109 din 10 iunie 2009 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. întrucât are acelaşi obiect şi consecinţe juridice ca decizia nr. 108 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 1.230.032 lei plătită în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009, a Deciziei nr. 109 din 10 iunie 2009 şi a deciziei nr. 1 din 06 ianuarie 2010 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale în valoare de 79.231,86 lei conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., astfel încât în total, în conformitate cu concluziile raportului de expertiză, pârâtele datorează suma de 1.513.836,86 lei, cu cheltuieli de judecată.
Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea modificată formulată de către de reclamanta, SC T.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii, A.N.A.F. Bucureşti, A.N.A.F. – D.G.A.M.C., A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. şi A.N.A.F. – D.G.S.C., ca nefondată.
Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC T.T. SRL, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrative şi fiscal, a respins recursul declarat, ca nefondat.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:
Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 63.343 lei reprezentând impozit pe profit cu majorările aferente solicitată a fi restituită de către intimatele-pârâte, au fost appreciate ca nefondate, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1 din 06 ianuarie 2010 a fost desfiinţată decizia de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 emisă de organele fiscale, în ceea ce priveşte această sumă, dispunându-se totodată, efectuarea unei reverificări vizând aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi tip de impozit.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că instanţa de fond nu poate proceda la analizarea pe fond a acestor pretenţii, anterior verificării dispuse de către organele fiscale.
Totodată, s-a constatat că raportul de inspecţie fiscală nr. 23235 a fost încheiat la data de 9 iunie 2009 astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa atacată şi nu la data de 1 octombrie 2007 astfel cum menţionează recurenta-reclamantă.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamate potrivit cărora în cazul formulării unei noi contestaţii cu privire la această sumă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, instanţa de fond nepronunţându-se cu privire la aceasta.
În ceea ce priveşte celelalte critici invocate prin motivele de recurs, referitoare la pretenţiile recurentei-reclamante, Înalta Curte a reţinut că sunt nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corect pe baza întregului material probator administrat în cauză că sumele stabilite ca fiind datorate de către recurenta-reclamantă sunt în sumă de 702.759 lei impozit şi 527.089 lei majorări aferente.
Astfel, în ceea ce priveşte suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în străinătate a administratorului societăţii, susţinerile recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unităţile de cazare pe numele societăţii sau a administratorului, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
Pentru acelaşi motiv, lipsa documentelor justificative, vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru acordarea deductibilităţii limitate prevăzute de aceste dispoziţii este necesară prezentarea de documente justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Înalta Curte nu a reţinut nici criticile referitoare la greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 şi 2007, având în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care impun în cazul acordării deductibilităţii condiţia realizării de profit în exerciţiul anual curent şi/sau în anii precedenţi, condiţie neîndeplinită în cazul în speţă.
Nici argumentele recurentei-reclamante privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu au fost reţinute, deoarece acordarea deductibilităţii pentru cheltuielile de transport ca şi a altor cheltuieli efectuate este condiţionată de existenţa unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piaţă etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv şi prestarea efectivă a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1028 lei, instanţa de control judiciar a constatat că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa criticată, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator şi nici calitatea de salariat al societăţii, astfel că serviciile de administrare a punctului de lucru A. fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca şi cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială beneficiară.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în anul 2005, au fost appreciate ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit şi pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 – privind aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce priveşte perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, şi prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste dispoziţii legale a rezultat că, în perioada 01 octombrie 2002 – 31 decembrie 2003, erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deşeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operaţiunile de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale, pe şi de pe nave, confirmate de părţile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Criticile recurentei vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173 lei pentru perioada noiembrie – decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului 2006 şi 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 au fost considerate, de asemenea, nefondate.
Conform probatoriului administrat în cauză, respectiv contractul nr. 189/2003 şi actul adiţional nr. 1 din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a refactura energia electrică consumată la punctul A., către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare să fie inclusă în preţul prestaţiei.
Din documentele analizate de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât şi de către instanţa de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă doar pentru cheltuielile reprezentând chiria şi telefonul aferent punctului de lucru cât şi pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura şi încasa cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform prevederilor contractuale.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 şi în sumă de 17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru efectuarea inspecţiei, reparaţiilor şi întreţinerii utilajelor, s-a reţinut că acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii acestor cheltuieli nu au calitatea de salariaţi sau administratori ai societăţii reclamante, conform dispoziţiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate.
Calea extraordinară de atac a revizuirii.
Împotriva acestei hotărâri recurenta reclamantă SC T.T. SRL a formulat cerere de revizuire.
Revizuenta şi-a întemeiat cererea pe prevderile art. 322 alin. (2) teza a doua a C. proc. civ., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra cererii de constatare a intervenţiei prescripţiei dreptului material de impunere a obligaţiilor fiscale pentru anii fiscali 2002-2003, invocate de recurentă prin cererea de recurs.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cererea de revizuire.
Examinând cererea în condiţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentă pentru următoarele motive.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare.
Articolul menţionat reglementează condiţiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât şi condiţiile specifice fiecăruia dintre acestea, la pct. 1 – 10.
Condiţia de admisibilitate comună se referă la obiectul revizuirii, respectiv la hotărârile care se pot ataca pe această cale: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.
Astfel, se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti numai dacă este vorba despre o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel, o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel sau o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs, hotărâre prin care evocă fondul.
Evocarea fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii.
O hotărâre a instanţei de recurs evocă fondul şi atunci când se rejudecă pricina în fond după casarea cu reţinere, conform art. 312 alin. (4) C. proc. civ., sau când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi şi care au fost determinante în pronunţarea soluţiei.
Prin urmare, nu pot forma obiectul revizuirii, întrucât nu evocă fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul.
Înalta Curte constată că, în speţă, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respins recursul declarat de SC T.T. SRL, ca nefondat, hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor expres şi limitativ prevăzute de textul Codului de procedură civilă.
Hotărârea a cărei revizuire se cere nu evocă fondul, nefiind pronunţată după casarea cu reţinere ori pe baza unor înscrisuri noi administrate în recurs şi care să fi fost determinante în pronunţarea soluţiei, astfel că cerinţele art. 322 C. proc. civ., nu sunt îndeplinite.
Înalta Curte, î n raport cu cele reţinute mai sus, apreciază că nu se mai impune analiza condiţiilor specifice motivului de revizuire invocat în cauză, pct. 2 al articolului 322 C. proc. civ.
Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele arătate, în raport cu dispoziţiile art. 322 cu referire la art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de SC T.T. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6680/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 6632/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
