ICCJ. Decizia nr. 6669/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6669/2013
Dosar nr. 413/33/2012
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 31 august 2010, reclamantul D.I. a chemat în judecată pârâta C.J.P. Maramureş, contestând refuzul pârâtei de a-i recunoaşte drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că solicitarea formulată nu a fost dovedită, deşi a depus înscrisuri din care rezultă că a fost persecutat din motive etnice.
Prin sentinţa nr. 2.758 din data de 06 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 7556/2/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 21 martie 2012, sub nr. 413/33/2012.
2. Sentința Curții de apel
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentința nr. 308 din 20 aprilie 2012, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, prima instanță a constatat că este neîntemeiată deoarece nu subzistă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Deşi litigiu de faţă se desfăşoară între aceleaşi părţi care au figurat şi în dosarul nr. 3824/100/2007 al Curţii de Apel Cluj şi are aceeaşi cauză, respectiv în ambele procese reclamantul tinde la valorificarea drepturilor recunoscute prin Legea nr. 189/2000, obiectul celor două acţiuni diferă.
În dosarul nr. 3824/100/2007 al Curţii de Apel Cluj reclamantul a solicitat anularea adresei nr. 16584 din 02 mai 2007 emisă de C.J.P. Maramureş, în timp ce în prezenta cauză se solicită anularea adresei nr. 96751 din 27 august 2008 emisă de către aceeaşi instituţie
Nici excepţia tardivităţii acţiunii nu poate fi primită deoarece pârâta nu a făcut dovada datei comunicării adresei nr. 96751 din 27 august 2008 astfel că termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu au început să curgă.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autorităţile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinţilor săi de refugiaţi pe motive etnice pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Răspunsul dat de C.N.S.A.S. atestă faptul că părinţii reclamantului I.M. şi D.T. nu figurează în evidenţele create de către fosta Securitate şi nu oferă nici un indiciu privitor la o eventuală strămutare sau stabilire forţată a domiciliului părinţilor reclamantului în localitatea Piteşti.
Simpla împrejurare că reclamantul deţine înscrisuri doveditoare că s-a născut în localitatea Sighet în data de 14 noiembrie 1937 şi că părinţii săi locuiau la data respectivă în Sighet, str. Ferestrăului, nr. 17, coroborată cu faptul că în perioada 06 septembrie 1940 – 06 martie 1945 tatăl său, D.T., a ocupat funcţia de mecanic la D.C.F. Piteşti nu este de natură a conduce la concluzia că această mutare de domiciliu din Sighet în Piteşti a fost determinată de persecuţii din motive etnice ca urmare a regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.
În concluzie, prima instanță a reținut că niciun înscris depus la dosarul cauzei nu confirmă că reclamantul s-ar fi aflat în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 în una din situaţiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
3. Recursul declarat de reclamant
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul D.I., neîncadrat în drept, solicitând admiterea recursului.
În memoriul de recurs, redactat într-un mod confuz, recurentul reiterează situaţia de fapt a familiei refugiate, în contextul evenimentelor petrecute în perioada 1942 – 1944, arătând, în esență, că a făcut dovada cu înscrisuri autentice că în perioada de referință a fost persecutat din motive etnice, făcând trimitere în acest sens la probatoriul administrat la instanța de fond.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă C.J.P. Maramureş a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
După cum rezultă din partea introductivă a considerentelor, recurentul – reclamant D.I. a contestat refuzul pârâtei de a-i recunoaşte drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.
Prima instanță a respins acțiunea reținând că niciun înscris aflat la dosarul cauzei nu confirmă faptul că reclamantul, în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, s-a aflat în una din situaţiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Concluziile primei instanţe sunt corecte, ele fiind împărtăşite şi de instanţa de control judiciar.
Reevaluând ansamblul probator administrat la prima instanţă, Înalta Curte reţine că în speţă reiese cu evidenţă neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.
Criticile recurentului sub aspectul dovedirii acestei condiţii nu pot fi primite, deoarece în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță în mod corect a ajuns la concluzia că niciun înscris nu confirmă faptul că acesta s-ar fi aflat în ipoteza normei prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.
Este adevărat că recurentul a făcut demersuri la autorităţile abilitate pentru a obţine documente care să ateste refugiul părinţilor, însă actele eliberate în acest sens nu oferă indicii cu privire la o eventuală stabilire forțată a domiciliului acestora, după cum bine a remarcat judecătorul fondului.
Adeverinţa eliberată de C.N.C.F. București confirmă doar că tatăl recurentului a lucrat la depoul C.F.R. Pitești în perioada 1942-1944, însă nu poate constitui în niciun caz o dovadă a refugiului.
Simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existenţa unor acte de persecuţie etnică, nu poate fi considerată refugiu în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.
Având în vedere că în faza procesuală a recursului nu au fost aduse elemente probatorii noi care să conducă la o altă situaţie de fapt, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.I. împotriva sentinței nr. 308 din 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6790/2013. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 6673/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
