ICCJ. Decizia nr. 6767/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6767/2013
Dosar nr. 1178/44/2010
Şedinţa publică de la 17 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, anularea Deciziei nr. 183 din 28 iunie 2010, a Deciziei de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, a constatărilor corespunzătoare din Raportul de inspecţie fiscală nr. 7285 din 03 mai 2010 şi a celor din procesul - verbal din 16 aprilie 2010.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie suma de 792.879 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit, precum şi obligaţii accesorii acestora, plus dobânda legală în sumă de 64.223 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că începând cu data de 26 februarie 2010 a fost supusă unui control efectuat de către autoritatea pârâtă, control ce s-a finalizat prin încheierea Procesului-verbal intermediar la data de 16 aprilie 2010, prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.
Prin Decizia de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina reclamantei în sumă totală de 792.879 lei, sumă achitată de la data de 24 iunie 2010.
Contestaţia administrată împotriva celor de reţinute de pârâtă a fost respinsă, ca nefondată.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 41 din 25 ianuarie 2012, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, Decizia nr. 183 din 28 iunie 2010, Decizia de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, constatările din Raportul de inspecţie fiscală nr. 7285 din 03 mai 2010 şi constatările din procesul-verbal din 16 aprilie 2010.
Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele achitate de aceasta, reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit, precum şi obligaţiile accesorii aferente rezultate prin constatarea ca fiind nedeductibile a plăţilor făcute de către reclamantă către SC H.C. SRL, SC M. SRL şi SC M.C. SRL, plus dobânda legală, calculată până la data efectuării integrale a plăţii.
Totodată, a obligat reclamanta să achite expertului P.G. diferenţa onorariului pentru expertiză în sumă de 2.400 lei şi suma de 4.000 lei către consilierul expert P.C., a obligat pârâta să achite expertului P.G. diferenţa onorariului pentru expertiză în sumă de 600 lei şi suma de 3.600 lei consilierului expert G.V., respingând cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Susţinerea pârâtei din decizia de impunere, potrivit căreia deducerea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 136.296 lei şi TVA aferentă nu au fost în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2009, este întemeiată, întrucât prin O.U.G. nr. 34/2009 au fost introduse o serie de limitări specifice dreptului de deducere a cheltuielilor cu combustibilul şi TVA aferentă, în sensul că sfera de aplicare a acestor dispoziţii se referă la vehicule destinate exclusiv transportului rutier de persoane, cu o greutate maximă care să nu depăşească 3500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune, de pasageri, inclus fiind şi scaunul şoferului.
Cum reclamanta a apelat la o societate specializată în transportul de persoane la şi de la locul de muncă, respectiv S.C. Alesio Tour SRL Galaţi, cheltuiala cu combustibilul în sumă de 136.296 lei şi TVA aferentă în sumă de 20.636 lei sunt cheltuieli nedeductibile, susţinerile consilierului expert P.C. cu privire la acest aspect fiind înlăturate.
Cu privire la cele reţinute de pârâtă, prin decizia contestată, în sensul că TVA aferentă facturilor de prestări servicii emise de SC H.T. SRL Galaţi nu întruneşte condiţiile de deductibilitate cerute de art. 145 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 571/2003, întrucât cheltuielile de management nu s-au dovedit a fi în folosul operaţiunilor taxabile desfăşurate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că nu sunt întemeiate, deşi expertul P.G. a fost de acord cu susţinerile pârâtei.
Prima instanţă a reţinut, din actele depuse la dosar, că între reclamantă şi SC H.T. SRL Galaţi a fost încheiat contractul de consultanţă cu termen de valabilitate până la data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor comerciale L. şi L.A., înregistrarea brevetului de invenţie precum şi găsirea şi identificarea căilor de implementare a mărcilor comerciale L. şi L.A., precum şi extinderea utilizării produselor brevetate şi în alte sectoare.
Respectându-şi obligaţiile contractuale, SC H.C. SRL a înregistrat, în numele reclamantei, la data de 9 decembrie 2003, la O.S.I.M. marca L., iar la data de 16 decembrie 2004 marca L.A.
Aceeaşi societate la data de 30 decembrie 2005 a înregistrat produsul „Agregat din zgură de oţelărie, procedeu şi instalaţie de obţinere”.
Pentru promovarea produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligenţe în vederea valorificării acestora pe piaţa internă, încheind în acest sens acte adiţionale la contractul iniţial încheiat în anul 2003, a căror perioade de valabilitate se extind până în anul 2007.
Prima instanţă a apreciat astfel că măsura de neacordare a dreptului de deducere a cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, în sumă de 829.980 lei şi a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 157.698 lei, pentru serviciile efectuate şi facturate de SC H.C. SRL, este nelegală, din evidenţele contabile ale reclamantei rezultând că după brevetarea celor două produse prin consultanţa asigurată de SC H.C. SRL volumul vânzărilor a crescut de 14,97 ori.
Referitor la facturile de prestări servicii emise de SC M. SRL, prima instanţă a reţinut faptul că, pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor, reclamanta a încheiat contracte de prestări de servicii cu SC M. SRL, societate care efectua lucrări de întreţinere preventivă de natură electrică, electromecanică şi A.M.C. la utilajele şi echipamentele din dotare.
Contrar susţinerilor expertului P.G., au fost puse la dispoziţia experţilor contractele de prestări de servicii şi faţă de evidenţa acestor contracte, prima instanţă a apreciat că reclamanta s-a conformat dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Codul fiscal, în sensul că a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate şi executate în baza unor contracte, fiind dovedită şi necesitatea efectuării acestor cheltuieli.
Prima instanţă a reţinut că susţinerile organelor fiscale şi concluziile raportului de expertiză întocmit de P.G., din care rezultă că în perioada ianuarie - decembrie 2007 reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fiscale emise de SC M.C. SRL, fără a aplica măsuri de simplificare, sunt contrazise de situaţia de fapt prezentată de consilierul expert P.C., care a arătat că lucrările de construcţii montaj efectuate de SC M.C. SRL sunt supuse normelor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal, însă organele de control au interpretat în mod eronat prevederile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Efectele taxării inverse constau în faptul că TVA-ul nu se mai evidenţiază în factură, nu se încasează de furnizor şi nu se deduce de la cumpărător, iar furnizorul nu mai plăteşte această taxă la bugetul de stat.
Din actele contabile verificate de experţi, rezultă că furnizorul a facturat taxa către beneficiar pe care a încasat-o şi a achitat-o către bugetul de stat, iar beneficiarul respectiv DSU România, aşa cum au stabilit organele de control este obligat să achite încă o dată această taxă ceea ce echivalează cu o dublă impozitare.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu are obligaţia de a plăti TVA-ul stabilită suplimentar în sumă de 35.756 lei şi nici majorările de întârziere în sumă de 31.786 lei.
Totodată, a reţinut că nu sunt deductibile cheltuielile cu combustibilul în sumă de 136.296 lei şi TVA aferentă în sumă de 20.636 lei, toate celelalte cheltuieli efectuate fiind deductibile.
Prima instanţă a apreciat că se impune obligarea pârâtei să-i restituie reclamantei sumele reţinute în actul de control, având în vedere că acestea au fost achitate de reclamantă, la suma restituită urmând să fie calculată şi dobânda legală, până la efectuarea integrală a plăţii.
De asemenea, a reţinut că se impune obligarea părţilor să achite în totalitate onorariile pentru experţi.
Cu privire la cererea privind plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a apreciat că este nedovedită.
3 . Calea de atac exercitată
Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi împotriva Sentinţei nr. 41 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
3.1. În ceea ce priveşte cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de servicii în baza facturilor emise de SC H.C. SRL şi taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 157.698 lei se arată, contrar a ceea ce a reţinut prima instanţă că, înregistrarea unei mărci la O.S.I.M. se realizează strict pentru protejarea acesteia, nu garantează sau determină volumul vânzărilor, ci conferă titularului un drept exclusiv de utilizare a denumirii produselor.
Mai mult, mărcile produselor deja existau, ele urmând să fie înregistrate, astfel încât nu rezultă necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care sunt încheiate contracte conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) C. fisc.
Instanţa de fond s-a limitat să constate că serviciul de înregistrare la O.S.I.M. s-a realizat la 9 decembrie 2003 şi 16 decembrie 2004, reţinând cu totul superficial îndeplinirea obligaţiilor contractuale, fără să verifice menţiunile din Decizia nr. 183/2010 şi din procesul-verbal nr. X/2010 de verificare încuviinţată la SC H.C. SRL, menţiuni de natură să justifice nedeductibilitatea cheltuielilor respective.
Astfel, pentru anii 2005 - 2007, societatea nu a prezentat contracte de prestări servicii, cu toate că a înregistrat cheltuieli în sumă de 326.409 lei, facturate în 2005, 346.084 lei facturate în 2006 şi 157.487 lei pentru ianuarie-iunie 2007.
Addendumu-urile din 1 ianuarie 2004 şi 1 ianuarie 2006 nu prelungesc valabilitatea contractului din 2003, fiind modificat doar preţul contractului, precizându-se că restul clauzelor rămân nemodificate.
Prestatorul nu a prezentat documente justificative ale prestării serviciilor în afara facturilor şi a contractului iniţial, fără număr din 25 martie 2003, valabil până la 31 decembrie 2003; prestatorul nu are personal calificat în realizarea serviciilor consultanţă.
Din nota explicativă solicitată directorului reclamantei, David Viorel, asociat la prestatorul SC H.C. SRL, rezultă că deşi cheltuielile respective erau substanţiale, nu s-a răspuns la întrebarea cine a prestat serviciile de consultanţă şi care sunt documentele care atestă prestarea efectivă a lor.
Ulterior inspecţiei şi luării notei explicative, au fost transmise o serie de rapoarte de management neînregistrate şi fără dată certă, fiind evident întocmite în timpul şi ca urmare a controlului, dar care nu au elemente de conţinut ce pot fi verificate şi coroborate cu alte probe, nu conţin date financiare cu privire la efectele politicii de marketing desfăşurat în beneficiul reclamantei, nu constituie o justificare efectivă a serviciilor.
Pentru perioada 2006-2007, reclamanta a pretins că prestatorul ar fi identificat o serie de clienţi, însă din verificările efectuate a rezultat că aceştia nu erau clienţi noi, existând deja relaţii comerciale anterioare.
Addendum-ul din 1 ianuarie 2006 a fost semnat pentru ambele părţi de aceeaşi persoană, R.R. (reprezentantul ambelor părţi), iar addendum-ul din 1 ianuarie 2004 este semnat pentru prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte (societatea reclamantă), V.D., ceea ce demonstrează o dată în plus că actele au fost întocmite pro causa, pentru justificarea cheltuielilor.
Nici în ceea ce priveşte TVA, instanţa nu a motivat de ce consideră că serviciile facturate de SC H.C. SRL, ar fi fost în folosul operaţiunilor desfăşurate de reclamantă, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.
3.2. Cu privire la prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL, instanţa de fond a reţinut doar că au fost puse la dispoziţia experţilor patru contracte de servicii şi faţă de evidenţa contractelor […] s-a făcut dovada că au fost efectiv prestate şi executate în baza unor contracte, fiind dovedită şi necesitatea efectuării acestor cheltuieli.
Prima instanţă nu a analizat constatarea organelor de inspecţie referitor la faptul că facturile nu prezintă detalii privind prestările de servicii efectuate, unitatea de măsură şi cantitatea, numărul de ore lucrate, nu s-au prezentat situaţii de lucrări sau rapoarte de lucru privind tipurile de lucrările efectuate.
De asemenea, nu s-a ţinut seama de faptul că la controlul încrucişat efectuat la SC M. SRL în urma căruia s-a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2010, administratorul a declarat prin nota explicativă faptul că nu a întocmit situaţii de lucrări sau devize pentru serviciile prestate.
Reclamanta nu a justificat prestarea efectivă a serviciilor, precum şi necesitatea acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii.
Deşi instanţa de fond a reţinut că reclamanta s-a conformat dispoziţiilor legale în materie, nu s-a ţinut seama de Decizia nr. V/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia, pentru a avea drept de deducere este obligatorie şi deţinerea de facturi completate, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 C. fisc.
3.3. Cu privire la neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003, instanţa de fond a preluat integral susţinerile consilierului expert al reclamantei, reţinând, pe de o parte, care sunt efectele taxării inverse susţinerii concrete, dar contrazicându-se, pe de altă parte, atunci când susţine că reclamanta a fost obligată la o dublă impozitare prin colectarea de TVA.
Instanţa de fond nu a motivat în niciun fel de ce nu pot fi reţinute susţinerile organului fiscal şi ale celorlalţi doi experţi.
Din motivarea primei instanţe nu se înţelege dacă reclamanta trebuia sau nu să aplice măsurile simplificate, câtă vreme reţine că situaţia de fapt constatată prin raportul de expertiză, respectiv că reclamanta a înregistrat facturi fiscale fără a aplica măsurile simplificate, nu este reală.
Prima instanţă a reţinut greşit situaţia de fapt şi de drept, a ignorat dispoziţiile imperative ale art. 160 C. fisc.
Afirmaţia că reclamanta a fost obligată la o dublă impozitare este arbitrară şi eronată, fie numai pentru simplul fapt că reclamanta a plătit taxa către furnizor şi nu la bugetul de stat.
Plata către furnizor a taxei a determinat exercitarea nelegală de către reclamantă a dreptului de deducere a TVA, ceea ce implicit dă dreptul la rambursare, toate aceste consecinţe fiind anulate prin aplicarea taxării inverse de către inspectorii fiscali şi colectarea legală a TVA.
Faptul că organul fiscal nu a menţionat în mod explicit obligaţia reclamantei la stornarea taxei deductibile prin contul de furnizori, efectuarea înregistrării contabile 4426=4427 şi înregistrarea în decontul de TVA întocmit de la finele perioadei fiscale în care controlul a fost finalizat, la rândurile de regularizare, potrivit pct. 82 alin. (10) din normele metodologice, nu înseamnă că taxarea inversă nu a fost realizată de organele fiscale.
Ca urmare a acestei măsuri, reclamanta are deschisă calea de a-şi recupera de la furnizor suma reprezentând taxa plătită eronat.
3.4. Cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la efectuarea plăţii integrale, instanţa de fond nu a motivat în niciun fel soluţia.
3.5. În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la achitarea diferenţei de onorariu către expertul P.G. şi a onorariului către consilierul expert P.C., instanţa şi-a depăşit limitele investirii.
Nu s-a pus în discuţia părţilor majorarea onorariilor şi s-a făcut dovada achitării unui onorariu în sumă totală de 2.400 lei, pentru care s-a solicitat obligarea reclamantei la plată, cerere faţă de care instanţa nu s-a pronunţat.
4. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC D.R. SRL.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4.1. Cu privire la problema cheltuielilor în sumă totală de 829.980 lei, reprezentând prestări servicii şi TVA în sumă de 157.698 lei aferente relaţiei contractuale cu SC H.C. SRL.
În opinia intimatei, pentru ca o cheltuială să fie deductibilă este obligatorie justificarea necesităţii prestării şi existenţa unui contract şi nu se pot adăuga condiţii şi/ sau lărgi sfera de acţiune, prin acte de putere inferioară, fie ele cu caracter normativ sau emise în timpul unui control fiscal.
Argumentele autorităţii fiscale tind să facă tocmai acest lucru, deoarece s-a solicitat existenţa unor documente pe care Codul fiscal nu le prevede.
Necesitatea prestării serviciilor este dovedită, iar contractele şi actele adiţionale nu pot fi contestate, atâta vreme cât ele nu au fost desfiinţate de instanţa de judecată.
Mai mult, nu pot fi contestate nici rapoartele de management prezentate, deoarece nu s-a făcut proba contrară şi nu există o acţiune de înscriere în fals.
4.2. Cu privire la problema cheltuielilor reprezentând c/ valoarea prestări de servicii şi TVA, aferente relaţiei contractuale cu SC M. SRL.
Intimata-reclamantă susţine existenţa unui contract şi necesitatea prestării serviciilor şi nelegalitatea adăugării unor noi condiţii pentru deductibilitate.
Neîndeplinirea unor condiţii formale nu trebuie să pună sub semnul întrebării exercitarea dreptului de deducere a TVA, conform deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie în cazul Ecotrade Spa C-95/07.
4.3. În ceea ce priveşte măsurile de simplificare, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă principiului de drept fiscal european, conform căruia se ia în considerare cu prioritate starea de fapt fiscal constatată şi observând că, prin actul fiscal atacat se naşte o dublă impunere asupra unei singure operaţiuni, a anulat actul.
Bugetul de stat nu a fost prejudiciat, deoarece entitatea care a prestat serviciile a colectat TVA aferentă facturilor emise şi a virat-o la bugetul de stat.
Raţiunea măsurilor de simplificare este aceea că TVA înscrisă în facturile fiscale nu se plăteşte de către cumpărător (reclamantă) şi, pe cale de consecinţă, nu se mai colectează de către vânzător, deci nu mai există obligaţia vânzătorului de a vira la bugetul de stat TVA în cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi - instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de atac extraordinare exercitate
1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
1.1. Cu privire la cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de servicii în baza facturilor emise de SC H.C. SRL şi TVA aferente în sumă de 157.698 lei.
Judecătorul fondului a apreciat că încheierea contractului de consultanţă cu termen de valabilitate până la data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor comerciale L. şi L.A., înregistrarea brevetului de invenţie, identificarea căilor de implementare a mărcilor şi extinderea utilizării produselor brevetate în alte sectoare este suficientă pentru a se aprecia pozitiv asupra dreptului de deducere a cheltuielilor cu serviciile de consultanţă.
S-a mai reţinut că pentru promovarea produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligenţe în vederea valorificării acestora pe piaţa internă, încheind în acest sens acte adiţionale la contractul iniţial încheiat în anul 2003 şi extinzând perioada de valabilitate până în anul 2007.
S-a mai arătat că, după brevetarea celor două produse, volumul vânzărilor a crescut de 14,97 ori.
Potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Conform art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., nu sunt cheltuieli deductibile cheltuielile cu serviciile de consultanţă pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu sunt încheiate contracte.
De asemenea, dispoziţiile art. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificată şi completată, prevăd că pentru deducerea cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, trebuie ca serviciile să fie efectiv prestate şi să se dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate şi să fie executate în baza unui contract.
La rândul său, contractul încheiat va cuprinde date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului.
Prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare.
Normele metodologice au fost emise în aplicarea prevederilor Codului fiscal şi nu există până în prezent nicio hotărâre judecătorească care să fi anulat aceste dispoziţii sau să fi constatat nelegalitatea.
Prin urmare, judecătorul cauzei este obligat să le aplice, în sensul de a analiza dacă cheltuielile legate de consultanţă sunt necesare în scopul desfăşurării activităţii proprii sunt efectiv prestate în temeiul unui contract încheiat între părţi.
Prima instanţă a analizat numai condiţia existenţei unui contract, în urma căruia, toate celelalte condiţii sunt considerate a fi îndeplinite, fără să fie necesară şi dovedirea acestora.
Or, din actele depuse la dosar, nu rezultă că s-a prelungit contractul încheiat în anul 2003; nu au fost prezentate documentele justificative ale prestării serviciilor.
Mai mult, inexistenţa serviciilor prestate este dedusă şi din împrejurarea că directorul societăţii reclamante este asociat la SC H.C. SRL şi că această societate nu dispune de personal specializat în scopul înregistrărilor celor două mărci care erau cunoscute deja pe piaţă.
Nu se cunoaşte cine a prestat serviciile, iar clienţii pretinşi a fi identificaţi în anii 2006 -2007 erau deja clienţii reclamantei.
Actele prezentate ulterior inspecţiei fiscale, (rapoarte de management), sunt neînregistrate şi nu au dată certă.
Actele adiţionale la contractul iniţial sunt semnate pentru ambele părţi de aceeaşi persoană sau pentru prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte.
Faţă de acestea, în mod corect, organul fiscal a înlăturat înscrisurile şi nu le-a considerat că îndeplinesc prevederile incidente din Codul fiscal şi Normele metodologice.
Motivul de recurs este întrunit, instanţa de fond a aplicat în mod greşit legea, stabilind ca elemente doveditoare împrejurări ce nu influenţează procesul deductibilităţii cheltuielilor şi TVA aferentă.
1.2. Cu privire la prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL.
Instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta a încheiat contracte de prestări de servicii cu SC M. SRL şi că astfel reclamanta s-a conformat dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) C. fisc., în sensul că s-a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate şi executate în baza unor contracte, fiind dovedită şi necesitatea efectuării acestor cheltuieli.
Instanţa nu a ţinut seama de concluziile expertului desemnat, P.G. şi a apreciat că simpla încheiere a contractelor echivalează cu dovedirea condiţiilor impuse de legea pentru deductibilitatea cheltuielilor.
Fără a reitera argumentele anterioare, Înalta Curte constată că simpla încheiere a unor contracte de prestări servicii nu conduce automat la deductibilitatea cheltuielilor.
Reclamanta are obligaţia dovedirii condiţiilor necesităţii şi efectivităţii serviciilor prestate, iar judecătorul are la rândul său datoria legală de a aplica dispoziţiile incidente.
Din înscrisurile prezentate, reiese împrejurarea inexistenţei situaţiilor de lucrări/ rapoarte de lucru, cu privire la serviciile prestate. Nu se cunoaşte care anume serviciu s-a prestat, orele lucrate, unitatea de măsură şi cantitatea.
S-a demonstrat că la controlul încrucişat efectuat la SC M. SRL, administratorul societăţii a recunoscut că nu s-au întocmit situaţii de lucrări sau devize pentru serviciile prestate, de unde rezultă că rapoartele de lucru prezentate ulterior, sunt întocmite pro causa.
Nu este obligatorie procedura înscrierii în fals pentru a se demonstra neveridicitatea unui înscris, astfel cum pretinde intimata-reclamantă.
Împotriva unui înscris depus la dosar cu valoare probatorie, se poate aduce proba contrarie, iar recunoaşterea administratorului SC M. SRL, în sensul că nu s-au întocmit rapoarte de lucru, etc., demonstrează că asemenea acte întocmite ulterior nu pot fi apreciate pozitiv.
În ceea ce priveşte TVA aferent acestor cheltuieli, se remarcă justeţea soluţiei de respingere a deductibilităţii deoarece cheltuiala nu îndeplineşte prevederile art. 21 alin. (4) C. fisc. şi art. 48 din Normele metodologice.
În speţă, nu se discută, în principal, neîndeplinirea unor condiţii formale la întocmirea facturilor care să conducă la respingerea cererii de deducere a TVA.
Respingerea cererii de deducere a TVA de către organul fiscal a fost subordonată refuzului de a fi considerate deductibile cheltuielile reclamantei cu serviciile sus-menţionate.
În subsidiar, s-a apreciat că TVA nu poate fi dedusă în situaţia în care documentele justificative nu conţin/ nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
Este adevărat că dreptul de deducere a TVA este un drept fundamental care stă la baza sistemului comun de TVA existent la nivelul Uniunii Europene, astfel cum a afirmat intimata-reclamantă.
În cauză, nu a fost încălcat principiul neutralităţii taxei şi nici jurisprudenţa C.E.J. CC-95/07 Ecotrade Spa, deoarece dreptul de deducere a TVA a fost refuzat pentru neîndeplinirea condiţiei ca achiziţiile pentru care se solicită deducerea taxei să fie aferentă operaţiunilor taxabile.
Neîndeplinirea unor condiţii de formă ale facturilor emise a fost amintită cu totul subsidiar şi nu este determinat pentru luarea deciziei de refuz de către organul fiscal, astfel încât nu este necesar a mai fi analizată.
1.3. Cu privire la neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) C. fisc.
Judecătorul fondului, preluând concluziile expertului-parte P.C., a apreciat că organele de control au interpretat în mod eronat prevederile legale şi că reclamanta trebuia să fie obligată să storneze TVA, să efectueze împrejurările contabile şi să regularizeze TVA în decontul de taxă la finalizarea controlului.
Reclamanta trebuia să solicite furnizorului plata TVA achitată şi nedatorată, iar furnizorul să corecteze în evidenţele sale aceste influenţe, în sens contrar ar urma să se solicite plata unei taxe duble.
Prevederile pct. 82 alin. (9) din norme contravin celor reţinute de prima instanţă, în sensul că, dimpotrivă, neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de lege va fi sancţionată de organele fiscale prin obligarea furnizorilor/ prestatorilor şi a beneficiarilor la rectificarea operaţiunilor şi aplicarea taxării inverse.
Reclamanta nu a fost obligată la o dublă impozitare pentru că TVA a fost achitată către furnizor şi nu către bugetul de stat.
1.4. În raport de cele sus-menţionate, reiese că obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este neîntemeiată, urmând a se admite acest motiv de recurs.
1.5. În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la suportarea onorariilor pentru experţi, se constată că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor suplimentarea plăţilor către aceştia.
Urmează ca plată să fie făcută de către partea care a pierdut procesul, respectiv de către reclamantă.
Se va reţine că recurenta-pârâtă a justificat numai achitarea a 1.200 lei cu titlu de onorariu experţi şi nu 2.400 lei, astfel cum a pretins prin motivele de recurs.
2. În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa sentinţa atacată şi se va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
În temeiul art. 201 şi urm. C. proc. civ., va fi obligată reclamanta să achite expertului P.G. suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză; expertului P.C., suma de 4.000 lei reprezentând onorariu pentru expertiză şi expertului G.V. suma de 3.200 lei reprezentând onorariu pentru expertiză.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga reclamanta la 1.200 lei cheltuieli de judecată către pârâtă (onorarii experţi).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi împotriva Sentinţei nr. 41 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge acţiunea formulată de reclamanta SC D.R. SRL, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanta să achite expertului P.G. suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză, expertului P.C. suma de 4.000 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză şi expertului G.V. suma de 3.200 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză.
Obligă reclamanta la plata sumei de 1.200 lei, către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6765/2013. Contencios. Anulare acte emise de... | ICCJ. Decizia nr. 6769/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
