ICCJ. Decizia nr. 6798/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6798/2013
Dosar nr. 523/39/2012
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta N.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 5700 din 2 mai 2012 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Suceava - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la începutul lunii mai 1944 a fost strămutată împreună cu bunicul său N.Gh., cei 4 fraţi şi 2 verişori din comuna Drăgăneşti, judeţul Neamţ, în comuna Siminicea, judeţul Botoşani, deoarece înainta linia frontului, că ea însăşi cunoaşte multe alte persoane care s-au aflat în situaţia sa, cărora li s-a recunoscut dreptul de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv sora sa V.S. şi numitul M.Gh.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Suceava a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, menţinerea Hotărârii nr. 5700 din 2 mai 2012 a cărei emitentă este.
Prin Sentinţa nr. 245 din 3 septembrie 2012 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Suceava.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că obiectul prezentei acţiuni constă în anularea Hotărârii nr. 5700 din 2 mai 2012 a Casei Judeţene de Pensii Suceava, prin care s-a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000, reclamanta susţinând că, în anul 1944, cu ocazia înaintării frontului sovietic din cel de-al doilea război mondial, a fost evacuată împreună cu familia sa.
A apreciat instanţa de fond că, din probatoriul administrat în cauză, reclamanta a făcut doar dovada faptului că, în perioada sus-menţionată, ea şi familia ei au fost evacuaţi, însă nu a dovedit că această evacuare din localitatea de domiciliu în altă localitate a avut drept scop o persecuţie etnică, ci, dimpotrivă, scopul evacuării lor a fost acela de a fi protejaţi din calea frontului armatei sovietice care înainta pe teritoriul românesc, evacuarea realizându-se, după cum chiar reclamanta a arătat, înainte ca linia frontului să ajungă în localitatea natală, împrejurare atestată şi de declaraţia reclamantei.
S-a mai reţinut că din aceleaşi probe rezultă că reclamanta aparţine populaţiei majoritare româneşti şi atât localitatea de domiciliu, cât şi aceea în care aceasta s-a refugiat, se aflau pe teritoriul românesc, sub administraţia Statului Român, care nu ar fi putut să-şi persecute proprii cetăţeni din punct de vedere etnic, ci dimpotrivă a luat măsuri de ocrotire a acestora.
Instanţa a concluzionat că situaţia relevată nu atrage incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.M., solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii anularea Hotărârii nr. 570 din 2 mai 2012 şi recunoaşterea calităţii de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea cererii de recurs se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că în perioada mai - septembrie 1944 a fost strămutată împreună cu familia într-o altă localitate decât cea de domiciliu, datorită persecuţiilor etnice la care a fost supusă în perioada de referinţă.
Face trimitere în acest sens la declaraţia martorului M.Gh., care prin declaraţia sa confirmă împrejurările în care a avut loc strămutarea, dar şi la deciziile Casei Judeţene de Pensii emise în favoarea fraţilor ei şi a altor localnici.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata Casa Judeţeană de Pensii Suceava solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca temeinică şi legală. Se arată în cuprinsul întâmpinării că în mod temeinic şi legal, prima instanţă a constatat că mutarea reclamantei într-o altă localitate decât cea de domiciliul nu a fost rezultatul persecuţiilor etnice invocate de către aceasta, la baza evacuării din localitatea de domiciliu au stat acţiunile întreprinse de Guvern în aceea perioadă pentru protejarea populaţiei din calea Frontului Armatei Sovietice. Aceste aspecte sunt recunoscute de către reclamantă prin declaraţia dată în faţa instanţei.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Prin cererea adresată Comisiei Judeţene de Pensii Suceava reclamanta a solicitat recunoaşterea calităţii de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat de împrejurarea că ea împreună cu familia a fost strămutată într-o altă localitate decât cea de domiciliu datorită persecuţiilor etnice.
Prin Hotărârea nr. 5700 din 2 mai 2012 s-a respins cererea reclamantei pe considerentul că probele depuse la dosar nu au fost în măsură să demonstreze acte care pot fi încadrate ca fiind persecuţii etnice.
Împotriva acestei hotărâri, a fost formulată contestaţie respinsă prin Sentinţa civilă nr. 245 din 8 septembrie 2012 reţinându-se în considerentele hotărârii că reclamanta nu a făcut dovada faptului că în perioada mai - septembrie 1944 a fost evacuată din localitatea de domiciliu pe motive etnice. Se face trimitere la declaraţia reclamantei în care aceasta recunoaşte că evacuarea s-a datorat acţiunilor armate de pe frontul sovietic, măsura evacuării fiind una de protecţie a populaţiei faţă de conflictele armate desfăşurate în zonă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliu în altă localitate din motive etnice.
Prin aceste dispoziţii legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobată prin H.G. nr. 127/2002 dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din Ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În speţă, prima instanţă a respins acţiunea cu motivarea că prin probele administrate în cauză, reclamanta nu a făcut dovada faptului că în perioada de referinţă au fost evacuată pe motive etnice, fără însă să motiveze înlăturarea probelor administrate în cauză respectiv declaraţiile martorului M.Gh., în conţinutul căreia sunt descrise condiţiile în care reclamanta împreună cu familia a fost evacuată, Decizia nr. 256440 din 24 februarie 2012 a Casei Judeţeană de Pensii Neamţ emisă în favoarea numitei V.S. sora reclamantei, deciziile emise în favoarea numiţilor M.Gh. şi M.C. evacuaţi din aceeaşi localitate şi în aceleaşi condiţii.
Se constată aşadar, că sunt fondate criticile recurentei, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cauzei, instanţa de fond procedând la respingerea acţiunii fără a analiza probatoriul administrat în cauză şi să motiveze înlăturarea celor administrate de reclamantă în susţinerea acţiunii, analiză ce se impunea a fi făcută în condiţiile în care reclamanta a susţinut că alte persoane aflate în situaţii similare beneficiază de drepturile recunoscute de Legea nr. 189/2000.
Această verificare se impunea tocmai pentru a se evita instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice. Toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de aceleaşi drepturi. Stabilirea faptului că o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute, în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti, cărei îi revine sarcina, ca în raport de probele administrate în cauză, să stabilească în mod neechivoc în ce măsură persoana solicitantă se încadrează sau nu într-una din situaţiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
Pe de altă parte dispoziţiile cuprinse în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În această privinţă, se impune o concluzie importantă şi anume aceea că instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce sa cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi. Sub acest aspect prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au caracter imperativ iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii.
În speţă, aşa cum s-a arătat instanţa nu a procedat la o analiză a susţinerilor reclamantei în sensul că persoane aflate în situaţii identice printre care fraţii ei beneficiază de drepturile solicitate prin acţiune, în susţinerea acestor pretenţii depunând la dosar mai multe probe înlăturate de instanţă fără o motivare pertinentă.
În atare situaţie, se apreciază că în speţă, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa încălcând obligaţia imperativă prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de motivarea hotărârii situaţie în care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) din acelaşi cod va dispune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond care va proceda la analizarea probelor depuse la dosar de către reclamantă dar şi a condiţiilor în care ceilalţi fraţi ai reclamantei au obţinut drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, evitându-se în acest fel instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii similare.
Criticile care au fost încadrate de recurentă în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi avute în vedere de instanţă odată cu soluţionarea cauzei în rejudecare, după casare cu trimite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva Sentinţei nr. 245 din 3 septembrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6795/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6819/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
