ICCJ. Decizia nr. 6817/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6817/2013
Dosar nr. 10498/2/2011
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Statul Român prin M.F.P., Guvernul României şi Preşedintele României, obligarea acestora, în solidar, să ia măsuri urgente administrative operative pentru prevenirea erorilor judiciare flagrante prin decongestionarea instanţelor de judecată şi eliberarea din funcţia de magistrat a persoanelor necorespunzătoare; aprobarea, de către C.S.M. şi Preşedintele României, a retragerii din magistratură a judecătorului care a pronunţat sentinţa civilă nr. 21349 din data de 28 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 9448/212/2011 al Judecătoriei Constanţa, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 180.046 RON reprezentând contravaloarea celor 4 camere edificate de F.C la brutăria din comuna Chirnogeni, judeţul Constanţa, retrocedată de justiţie către autorii lui I.V., pârâţi în dosarul susmenţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 2282 din 30 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta F.C. ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că cererea reclamantei nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit ca s-a adresat in prealabil pârâţilor în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 7 din legea contenciosului administrativ, necesară atât în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ, cât şi atunci când se solicită emiterea unui act de autoritate.
Împotriva sentinţei civile nr. 2282 din 30 martie 2012 a formulat recurs reclamanta F.C., solicitând modificarea acesteia şi admiterea cererii sale, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, s-a susţinut că sentinţa pronunţată de instanţa de fond apără Guvernul României de răspunderea care îi revine pentru iniţierea unei legislaţii incoerente, instabile, neclare, confuze şi incomplete, inclusiv pentru eliminarea căii de atac a recursului extraordinar în anulare, iar Ministerul Justiţiei şi Guvernul României nu efectuează operaţiunile administrative care ar asigura protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei, păgubită prin sentinţa civilă nr. 21349 din 28 noiembrie 2011 cu suma de 180.046 lei.
Recurenta a mai susţinut că hotărârea instanţei de fond nu motivează respingerea acţiunii faţă de pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României, că s-a adresat acestora solicitând înlăturarea din rândul magistraţilor a judecătorilor care pronunţă hotărâri vădit nelegale, cu încălcarea legii, măsură pe care pârâţii sunt pe deplin competenţi a o dispune.
A mai arătat că acţiunea sa este admisibilă prin prisma faptului că justiţiabilul achită taxa de timbru, precum şi alte taxe şi impozite la bugetul de stat, din care se achită cheltuielile pentru funcţionarea justiţiei, având, astfel, dreptul la un proces echitabil şi la o hotărâre pronunţată în spiritul şi litera legii, sens în care autorităţile competente sunt obligate a dispune măsurile administrative care se impun.
A criticat considerentele instanţei de fond privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, arătând că s-a adresat acestora, anterior învestirii instanţei de judecată, primind răspuns doar de la intimatul C.S.M.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de susţinerile recurentei şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, se constată că reclamanta-recurentă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care solicita, în esenţă, obligarea unor autorităţi publice la luarea unor măsuri privind funcţionarea instanţelor de judecată, excluderea din magistratură a unui judecător şi plata unei sume cu care recurenta ar fi fost prejudiciată în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti apreciată de aceasta ca nelegală.
Art. 1 alin. (1) din Lega nr. 554/2004 arată că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar art. 8 prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”
La rândul său, actul administrativ este definit de acelaşi act normativ, în art. 2 alin. (1) lit. c), ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
Acest ansamblu de dispoziţii conturează şi delimitează cu claritate limitele contenciosului administrativ, în sensul obiectului cererii cu care poate fi învestită instanţa de judecată.
Or, capetele de cerere cu care recurenta-reclamantă s-a adresat instanţei de contencios administrativ nu pot fi încadrate în nici una din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile legale sus-citate, chiar dacă aceasta invocă, în demersul său de a justifica admisibilitatea cererii, faptul că solicită luarea unor măsuri, calificate ca administrative, care ar avea ca efect protejarea drepturilor şi intereselor sale legitime, acest aspect nefiind relevant per se, ci numai în contextul întrunirii tuturor condiţiilor avute în vedere de dispoziţiile art. 8 raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Este evident, din această perspectivă, faptul că cererea recurentei-reclamante excede cadrului stabilit de legea contenciosului administrativ, astfel încât în mod justificat a fost apreciată, în întregime, ca inadmisibilă, de către prima instanţă.
Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru reformarea hotărârii instanţei de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva Sentinţei civile nr. 2282 din 30 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6815/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6955/2013. Contencios → |
|---|
