ICCJ. Decizia nr. 6989/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6989/2013
Dosar nr. 910/42/2011
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată iniţial la Tribunalului Prahova, sub nr. 2697/105/2011, reclamanţii Comuna I. prin Primar, Consiliul Local al comunei I. şi Primăria comunei I. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova au solicitat anularea deciziei nr. 35/2010 a Camerei de Conturi a judeţului Prahova, respectiv a măsurilor dispuse la punctele B2, C1-C3, D1-D9 şi D11-D13, precum şi anularea hotărârilor înscrise în încheierea din 09 martie 2011 a Camerei de Conturi a judeţului Prahova prin care a fost respinsă contestaţia împotriva măsurilor dispuse la punctele B2, C1-C3, D1-D9 şi D11-D13.
Au considerat reclamantele că atât masurile dispuse la pct. B2, C1-C3, D1-D9, D11-D13 din decizia nr. 35/2010, cât şi încheierea din 09 martie 2011 sunt nelegale şi netemeinice.
Referitor la pct. B, măsura de suspendare a încasării taxei de habitat au considerat-o ilegală şi stabilită printr-o abordare superficială a cadrului legal în materia serviciilor publice comunitare în cauză - serviciul de salubrizare al localităţii, întrucât la nivel naţional operează această taxă în mai multe judeţe, fiind o alternativă a contractului direct cu operatorul de salubritate licenţiat A.N.R.S.C. şi a menţinerii echilibrului contractual între prestaţie şi plată.
S-a arătat că din punct de vedere juridic, atât dispoziţia primarului nr. 89/2009, cât şi dispoziţia nr. 68/2010 nu au fost sancţionate la controlul legalităţii de către Instituţia Prefectului care coordonează activitatea comisiei judeţene de fond funciar şi a comisiilor locale de fond funciar, iar comisia a avut o activitate continuă, justificabilă şi verificabilă.
În ceea ce priveşte acordarea sporului de 50% pentru manager de proiect s-a arătat că s-a ţinut cont de faptul că activitatea inspectorului de specialitate presupune atribuţii specifice şi responsabilitate, astfel că se contestă decizia de blocare a fondurilor cu privire la acordarea acestui spor.
De asemenea, referitor la acordarea sporului de 55% directorului Centrului cultural comuna I. în calitate de manager s-a arătat că prin H.C.L. nr. 13 din 13 iulie 2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a căminului cultural s-a aprobat practic reorganizarea instituţiei de cultură cu personalitate juridică de drept public - ordonator secundar de credite.
Referitor la pct. D-D.1 Cheltuieli angajate şi plătite eronat sub formă de drepturi salariale ca urmare a încadrării eronate a salariaţilor, valoarea estimată fiind de 2.556 RON, s-a susţinut că încadrările făcute în perioada 01 octombrie 2008 - 01 ianuarie 2010 au avut la baza Legea salarizării personalului din sectorul bugetar, respectiv acordarea creşterilor salariale care pe parcursul unui an fiscal ţin strict de normele legislative.
Totodată s-a arătat că drepturile salariale cuprinse în contractul/acord colectiv de muncă din 25 mai 2006 şi actele adiţionale la contract, aprobat prin H.C.L. au fost înregistrate la Direcţia de Muncă şi Incluziune Socială Prahova şi la sediul primăriei, la fel şi drepturile acordate la ieşirea la pensie a primarului în suma de 5.079 RON.
Au fost apreciate legale şi sporurile acordate comisiilor de fond funciar pentru anul 2009, având în vedere activitatea continuă, neîntreruptă, justificabilă şi verificabilă a membrilor comisiei de fond funciar, sporul de 55% estimat pentru anul 2009 la suma de 8.031 RON acordat directorului Centrului cultural comuna I. în calitate de manager.
Cu privire la subvenţia acordată către SC R.S. SA Otopeni, operator de servicii comunitare pentru salubritate, s-a arătat că instituirea taxei de habitat s-a iniţiat şi s-a aprobat în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare, şi anume Legea nr. 101/2006.
De asemenea, s-a susţinut că prin Legea nr. 215/2001, republicată, privind administraţia publică locală, autonomă, consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte asupra asigurării serviciilor publice de interes local privind serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială, contestând încadrarea sumei de 7.800 RON ca prejudiciu determinat de abateri de la legalitate şi dispunerea măsurii de recuperare, având in vedere susţinerile de mai sus şi cadrul legal invocat.
S-a contestat, de asemenea, şi măsura de recuperare a sumei de 101.487,46 RON calculată şi încadrată pentru investiţia „Amenajare parc de agrement sat S.” sumele calculate fiind recuperate.
În cauză, Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a ridicat excepţia lipsei de competenţă materială a Tribunalului Prahova solicitând pe cale de excepţie, declinarea competenţei la instanţa competentă material, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca netemeinică, şi pe cale de consecinţă menţinerea măsurilor dispuse prin decizia nr. 35/2010 a Camerei de Conturi a judeţului Prahova, precum şi a încheierii din 09 martie 2011.
Prin sentinţa nr. 742 din 06 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Prahova şi s-a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei având ca obiect Legea nr. 94/1992 formulată de reclamanţii Comuna I. prin Primar, Consiliul Local al comunei I., Primăria comunei I. prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că prin hotărârea nr. 130 din 04 noiembrie 2010 - Plenul Curţii de Conturi a aprobat Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 228 din acest regulament, competenţa materială de soluţionare a unor cauze cu obiect contestaţie împotriva încheierii Curţii de Conturi a României, revin în competenţa de soluţionare a Curţii de Apel Ploieşti.
În consecinţă, conform art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
La Curtea de Apel Ploieşti, cauza a fost înregistrată sub nr. 910/42/2011.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 100 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată potrivit Legii nr. 94/1992 de reclamanţii Comuna I. prin Primar şi Consiliul Local al comunei I. în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României, şi Camera de Conturi Prahova, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat că în mod corect s-a reţinut de către comisie că sporul de dificultate nu poate fi acordat după depăşirea termenului legal prev. de Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii şi O.U.G. nr. 136/2006, întrucât acordarea acestui spor şi după 20 ani de la intrarea în vigoare a legii fondului funciar nu încurajează procesul de aplicare a acestei legi, iar activitatea sporadică desfăşurată în ultimii ani în acest domeniu nu îndreptăţeşte la primirea sporului de dificultate.
Referitor la pct. D3 din decizia contestată prin care s-a dispus stabilirea întinderii şi recuperarea prejudiciului creat prin acordarea de drepturi salariale în baza unor clauze nelegale cuprinse în contractul colectiv de muncă sau cu privire la drepturi acordate cu ocazia ieşirii la pensie a primarului, Curtea a reţinut că s usţinerile reclamantei în sensul că acordul colectiv de muncă şi clauzele contractuale sunt perfect legale întrucât nu contravin niciunui text de lege, sunt nefondate.
Ca urmare, s-a reţinut că, prin prisma dispoziţiilor din C. fisc. care reglementează veniturile din salarii sau asimilate acestora, primele, indemnizaţiile şi sporurile acordate funcţionarilor publici şi personal contractual la nivelul autorităţii publice administrate se încadrează în această categorie, astfel că în mod corect Comisia a apreciat că s-au nesocotit dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.
Aceste dispoziţii nu disting între categoria personalului contractual şi cea a funcţionarilor publici, rezultând astfel că interdicţia negocierii şi acordării acestor ajutoare este aplicabilă în cazul ambelor categorii, fără vreo distincţie, conform principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Referitor la pct. B2 din decizia nr. 35/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova, menţinută prin încheierea din 09 martie 2011, au fost apreciate ca nefondate susţinerile contestatoarei, întrucât adoptarea hotărârii consiliului local s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale care instituie obligaţia solicitării unui raport de specialitate al compartimentului de resort, precum şi a disp. art. 282 din Legea nr. 571/2003 - C. fisc., art. 16 şi 30 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.
Raportat la aceste texte de lege, pentru serviciul public de salubritate atribuit direct prin contract de delegare de gestiune operatorului SC R.S. SA, nu se pot institui taxe prin bugetul local, acestea fiind destinate acoperirii cheltuielilor serviciilor publice locale.
În ceea ce priveşte acordarea sporului de 50% pentru manager proiect inspectorului C.L., Curtea a reţinut că încadrarea viza funcţia de consilier manager, căreia îi corespunde poziţia 1 din Anexa II c din O.U.G. nr. 24/2000 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 10/2007, având cerinţe profesionale de studii superioare şi formarea profesională în domeniul managementului de proiect în finanţarea internaţională, or pregătirea profesională a acesteia nu include efectuarea de studii postuniversitare specializată pe management de proiecte urmată de o certificare a instituţiilor de învăţământ abilitate.
Referitor la acordarea sporului de 55% salariatul D.I., director al Centrului cultural al comunei I., în calitate de manager, Curtea a reţinut că prin H.C.L. nr. 27/2008 acest aşezământ a fost eronat definit ca aşezământ cultural care funcţionează în baza Legii nr. 292/2003, întrucât la data adoptării acestei hotărâri, această lege era abrogată prin O.U.G. nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea activităţii, aşezămintelor culturale, astfel că D.I. nu putea fi numit director al unei structuri fără personalitate publică şi nu putea beneficia de prev. art. 14 din O.U.G. nr. 118/2006, după cum nu putea avea calitatea de manager în condiţiile O.U.G. nr. 189/2008, pentru o structură care nu îndeplineşte cerinţele art. 1 şi 2 din acelaşi act normativ.
Au fost apreciate întemeiate şi concluziile din decizia contestată prin care s-a dispus stabilirea întinderii şi recuperarea prejudiciului creat prin cheltuieli angajate şi plătite eronat sub formă de drepturi salariale ca urmare a încadrării eronate a salariaţilor, precum şi acordarea sporului de 20% pentru persoanele care au absolvit studii superioare
De asemenea, s-a constatat că în cazul a 4 persoane beneficiare de indemnizaţie de însoţire nu erau întrunite cerinţele legale de acordare, respectiv disp. art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Referitor la pct. D12 din decizia contestată prin care s-a dispus stabilirea întinderii şi recuperarea prejudiciului creat prin plăţi nelegale în cadrul obiectivelor de investiţii pentru care s-au calculat dobânzi şi majorări de întârziere în situaţia în care acestea au reprezentat sume alocate de la bugetul de stat, Curtea a reţinut că s-au prezentat la plată facturi însoţite de devize de lucrări cu preţuri unitare mai mari pe unitate produs faţă de facturile de aprovizionare a acestora, precum şi decontarea tarifelor orare de manoperă pentru lucrarea de plantat flori la o valoare mai mare decât cea prevăzută de indicatorul de normative deviz pentru lucrări terasament elaborat de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi că s-au efectuat plăţi mai mari pe unitate de măsură faţă de devizul ofertă la data licitaţiei.
Referitor la pct. D13 din decizia contestată prin care s-a dispus stabilirea instituirii şi recuperarea prejudiciului creat prin plăţi nelegale de 13.600 RON, reprezentând daune şi cheltuieli de judecată în sarcina primarului, s-a arătat in considerente că actul contestat este întemeiat şi sub acest aspect faţă de disp. art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar conform cărora dacă instanţa admite plângerea primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabile de instanţă.
3. Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantele Primăria comunei I., Comuna I. şi Consiliul Local al comunei I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat raportul de expertiză contabilă efectuat, fără a motiva, reţinând doar constatările Curţii de Conturi.
S-a mai susţinut că sporul de dificultate aplicat membrilor Comisiei locale I. de aplicare a legilor fondului funciar a fost aplicat legal in raport de art. II din Legea nr. 263/2006.
Totodată, s-a arătat că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar Curtea de Conturi nu are competenţa a constata nulitatea absolută a prevederilor acestuia.
Invocându-se concluziile raportului de expertiză contabilă s-a susţinut legalitatea instituirii taxei de habitat, a acordării sporurilor de 50% şi respectiv de 20%, precum şi a sumelor acordate persoanelor fizice aflate sub incidenţa Legii nr. 17/2000 privind ocrotirea persoanelor vârstnice.
De asemenea s-a mai invocat necompetenţa Curţii de Conturi de a constata nelegalitatea încheierii unui contract de achiziţie publică.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra măsurii privind pretinsa plată nelegală a sumei de 18.340 RON pentru salariatul care a încasat în anul 2009 taxa de habitat, precum şi asupra legalităţii şi temeiniciei acţiunii formulată de Primăria comunei I.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
4. Considerentele și soluția instanței de recurs
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie plângerea formulată împotriva încheierii din 09 martie 2011 a Curţii de Conturi prin care s-a respins contestaţia împotriva măsurilor dispuse prin decizia nr. 35/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin decizia nr. 4522 din 04 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Cum în cauză, contestaţia împotriva deciziei nr. 35/2010 emisă de Camera de Conturi Prahova a fost respinsă integral prin încheierea din 09 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa teritorială revine aceleiaşi instanţe.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (61), art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Această soluţie face de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Primăria comunei I., Comuna I. şi Consiliul Local al comunei I. împotriva sentinţei nr. 100 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6981/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 699/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
