ICCJ. Decizia nr. 7031/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7031/2013
Dosar nr. 6272/2/2012
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta B.C.C., judecător în cadrul Tribunalului Arad, a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Arad, M.J. şi C.N.C.D., plângere împotriva Hotărârii nr. 53756 din 10 iulie 2012 prin care M.J. a respins contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 1778/C/2012 al M.J.
Prin sentinţa civilă nr. 4778 din 5 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 reclamanta a fost trecută în clasa de salarizare 105, corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 15-20 de ani, stabilindu-i-se, începând cu data de 01 ianuarie 2012 următoarele drepturi salariale:
- o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 7.435 lei;
- un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.089 lei;
- un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 951 lei.
S-a mai reţinut că reclamanta a susţinut că îndeplineşte condiţiile legale pentru trecerea în tranşa de vechime în funcţie de 15-20 ani, şi că ordinul este emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 283/2011, fiind discriminată în raport de magistraţii care au îndeplinit, până la data de 31 decembrie 2010, aceleaşi condiţii de vechime în funcţie şi care au o indemnizaţie mai mare.
Reclamanta a mai arătat că sporurile stabilite prin ordin sunt la acelaşi nivel cu cele pe care le-a avut anterior, înainte de trecerea în noua tranşă de vechime în funcţie şi în muncă, fără a se avea în vedere noua indemnizaţie de încadrare brută lunară.
În conformitate cu prevederile pct. III. A. din Ordinul comun M.M.F.P.S. şi M.F.P. nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: „Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradaţie superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulţit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".
În raport de prevederile Legii nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010, ale O.U.G. nr. 80/2010, precum şi în raport de normele metodologice menţionate, rezultă că Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 a fost emis cu respectarea prevederilor legale conţinute de actele normative cu forţă juridică superioară, fiind respectat principiul ierarhiei actelor normative.
Este adevărat că între drepturile salariale stabilite pentru reclamantă şi drepturile salariale stabilite pentru un judecător care a împlinit aceeaşi tranşă de vechime în funcţie până la 31 decembrie 2010, există o diferenţă, fapt necontestat de pârât.
Se observă însă că, în condiţiile în care modalitatea în care au fost determinate drepturile salariale ale reclamantei prin ordinul atacat este în conformitate cu prevederile legale aplicabile, diferenţele între cuantumul indemnizaţiilor nu sunt generate de actul administrativ a cărui modificare se solicită, ci chiar de prevederile legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul reclamantei la trecerea într-o altă tranşă de vechime.
Prin urmare, din moment ce diferenţa între indemnizaţia stabilită pentru reclamantă în anul 2012 şi indemnizaţia stabilită pentru un judecător cu aceeaşi vechime în muncă şi în magistratură în anul 2010 nu rezultă din faptul că Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din legeinstanţa de fond nu a reţinut nelegalitatea ordinului respectiv.
În ceea ce priveşte inegalitatea de tratament, Curtea de Apel a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că principiul egalităţii presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice. Or, în cauza de faţă, deşi situaţia reclamantei este identică din punct de vedere al muncii prestate, vechimii în muncă şi vechimii în funcţie cu o parte din colegii săi, drepturile salariale ale acestora în funcţie de o altă încadrare în clasa de salarizare şi gradaţie s-au născut sub imperiul unor reglementări normative diferite, astfel încât nu se poate trage concluzia că au fost supuşi unei discriminări, de vreme ce acest drept trebuie privit şi analizat prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment.
Instanţa de fond a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica de nelegalitate constând în faptul că ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, întrucât art. 6 exclude aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, având în vedere că cele două articole reglementează situaţii diferite şi că, în condiţiile în care art. 6 reglementează în mod expres şi neechivoc noile procente ale tranşelor de vechime în anul 2012, dispoziţia de principiu de la art. 2 este, evident, inaplicabilă, aceasta referindu-se la personalul nou încadrat în funcţie.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că sporurile stabilite prin ordinul atacat sunt la acelaşi nivel cu cele pe care reclamanta le-a avut înainte de trecerea în noua tranşă de vechime în funcţie, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 283/2011, pentru anul 2012 se menţine cuantumul sporurilor la acelaşi nivel cu cel prevăzut pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta B.C.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată nu este legală, deoarece ea nu a avut în vedere decât opinia unitar stabilită de pârâtul de ordinul al 2-lea - M.J., nefiind cercetată în nici un fel aplicarea dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 prin raportare exact la dispoziţiile art. 5 din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.
Reclamanta mai susţine că prima instanţă a reţinut în mod eronat faptul că nu i s-a adus nici o atingere în sensul discriminării, ignorând în totalitate dispoziţiile Directivei nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, reţinând în mod eronat că nu s-au schimbat condiţiile de încadrare, în condiţiile în care legea de salarizare invocată prevede faptul modificării salariului în cazul promovării într-o transă superioară de vechime.
Astfel, în anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Textul consacră legislativ, inclusiv în cadrul noii legislaţii a salarizării, principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală.
Prima instanţă nu a analizat dispoziţiile legale şi nici termenul de similitudine menţionat deşi aceasta înseamnă că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin (1) şi (3) din aceeaşi lege, similitudinea menţionată nu se mai păstrează, indemnizaţia calculată fiind diferită de cea de care beneficiază colegii care au îndeplinit aceleaşi cerinţe anterior datei de 1 ianuarie 2011.
Legea prevede că indemnizaţia acordată va fi egală cu cea a colegilor care au împlinit aceleaşi condiţii de vechime în funcţie.
O altă interpretare, tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un scop legitim, a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate şi necesare.
Recurenta mai susţine că prima instanţă nu a făcut nici o comparaţie între munca depusă efectiv şi munca pe care o desfăşoară colegii cu aceleaşi condiţii de încadrare, diferit încadraţi, ci, pentru a justifica nediscriminarea, a făcut comparaţie între munca depusă anterior îndeplinirii noilor condiţii şi a celor de după acest moment, deşi discriminarea nu se raportează la propria persoană, ci la persoanele care, având aceleaşi condiţii de vechime în funcţie au venituri mai mari decât ale sale.
În ceea ce priveşte înţelesul pe care prima instanţă şi ordonatorul de credite îl dă în concret art. 6 din Legea nr. 284/2010 („în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare”), textul de care se prevalează pentru a exclude incidenţa art. 2, se impune a se observa că este unul lipsit de raţiune juridică, fie aceasta şi din perspectiva crizei economice (ce apare drept cauză legitimă de reducere a drepturilor băneşti în deciziile Curţii Constituţionale referitoare la această materie, fără a aboli, însă, complet, noţiunea de echitate), câtă vreme în aplicarea sa ajunge la concluzii contrare voinţei legiuitorului, clar exprimate în acelaşi act normativ, în acord cu analiza de constituţionalitate.
Or, în cauză este de remarcat că, potrivit interpretării ordonatorului de credite, a primei instanţe, se impune ca salariaţii care au îndeplinit o anumită vechime ce îi îndreptăţeşte la o suma mai mare în cursul anului 2011, să fie supuşi unei restrângeri mai severe a drepturilor lor în comparaţie cu colegii aflaţi în aceeaşi situaţie profesională, în virtutea unui reper aleatoriu, data de 31 decembrie 2010.
Este adevărat că prin Legea nr. 283/2011 de aprobare O.U.G. nr. 80 din 8 septembrie 2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare în domeniul bugetar s-a prevăzut că pentru anul 2012 se menţine cuantumul sporurilor la acelaşi nivel sau cel ce se acorda personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Însă, sintagma „aceleaşi condiţii" vizează nu doar păstrarea condiţiilor privitoare la locul şi a felului muncii, ci şi cele referitoare la cariera şi situaţia profesională, inclusiv prin comparaţie cu colegii care anterior au îndeplinit aceleaşi condiţii, respectiv trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie sau în muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea cuantumului sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor sau a sporurilor stabilite anticipat, în sumă fixă, în cazul în care nu au intervenit de modificări în situaţiile mai sus arătate.
Recurenta mai precizează că îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de vechime în funcţie ca şi în luna decembrie 2011, indemnizaţia de încadrare brută lunară crescând faţă de această lună, ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime.
Cum sporurile se calculează, potrivit art. 4 alin. (1) din anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010, procentual din indemnizaţia de încadrare, se apreciază că, majorarea acestora ca o consecinţă a majorării indemnizaţiei brute de încadrare, nu încalcă prevederile Legii nr. 283/2011.
Nu se poate afirma că prevederea de la art. 4 alin. (4) referitoare la înscrierea sumelor reprezentând sporurile prevăzute la alin (3) în carnetele de muncă sub forma unei valori nominale ar avea drept efect menţinerea exclusiv a acestei valori nominale, fără a mai fi aplicabil principiul de calcul al acestor sporuri prin aplicarea procentului prevăzut de lege la indemnizaţia bruta de încadrare lunară.
În drept recurenta invocă p revederile privitoare la egalitatea de şanse şi de gen, revenirea şi combaterea discriminării, respectiv art. 5, art. 6 şi art. 159 alin. (3) C. muncii.
De asemenea, recurenta mai invocă cauza Driha contra României Hotărârea din 21 februarie 2008, în care C.E.D.O., a constatat, în sensul art. 14 din Convenţie, existenţa discriminării între reclamant şi alte persoane, care aparţineau aceleiaşi categorii profesionale, iar în prezenta cauză, invocă discriminarea dintre ea şi persoane, care aparţin aceleiaşi categorii profesionale, care se află în situaţii comparabile, aşa cum s-a menţionat anterior.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect a reţinut în cadrul considerentelor sentinţei argumente care ţin de reîncadrarea magistraţilor, fiind în strânsă legătură cu trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie şi cu acordarea majorării indemnizaţiei de încadrare, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010 care reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie începând cu anul 2011.
Nu pot fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile exprese ale Legii nr. 284/2010 şi nr. 285/2010, instanţele de judecată neputând cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.
De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a contestat modul tehnic de stabilire a drepturilor salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul aplicării corecte a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situaţie de pretinsă discriminare faţă de alte persoane având aceeaşi vechime în muncă şi funcţie.
Instanţa de judecată nu este în măsură ea însăşi să instituie o normă juridică sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative sub imperiul cărora recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de acestea pentru a-i fi aplicabile, acte în raport cu care acesta se consideră discriminată.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, avansarea personalului în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. În temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie, conform legii.
Potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, „Diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienţilor de ierarhizare aferenţi claselor de salarizare".
Dispoziţia art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 prevede că „Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010". La alin. (2) al art. 4 din acelaşi act normativ se prevede că „în anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pudice, denumită în continuare lege-cadru”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 ,,La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare"(...), ceea ce înseamnă că acei coeficienţi de ierarhizare stabiliţi de Legea nr. 330/2009 şi care nu au fost aplicaţi niciodată nu vor mai fi luaţi în considerare, Legea nr. 284/2010 stabilind un alt sistem de încadrare care însă de asemenea nu se va aplica în anul 2011, în sensul că nu se va ţine seama de coeficienţii de ierarhizare şi de valoarea de referinţă stabilite de acest din urmă act normativ, la determinarea cuantumul indemnizaţiilor care trebuie să fie plătite.
De altfel, în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, cap. IV din partea a II-a se stipulează că „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia. Or, în decembrie 2010, tranşele de vechime erau stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 cu adăugarea sporurilor şi majorărilor prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).
Prin urmare, începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariate corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcţie au fost stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 285/2010 şi ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, mai sus-invocate.
Printre modificările de esenţă aduse de noul sistem de salarizare se regăseşte schimbarea procentelor corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă/funcţie şi prin urmare, chiar dacă se ajunge la aceeaşi vechime în muncă şi funcţie, ne aflăm în situaţii diferite de reîncadrare.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia recurenta este discriminată, Înalta Curte constată că dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În cauză nu ne aflăm însă în prezenţa unei discriminări, deoarece recurenta-reclamantă se raportează la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor săi stabilite potrivit altei legi şi prin urmare, situaţia dedusă judecăţii excedează competenţelor stabilite prin O.G. nr. 137/2000 şi tuturor formelor de discriminare reglementate prin acest act normativ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.C.C. împotriva sentinţei civile nr. 4778 din 5 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7030/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6444/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
