ICCJ. Decizia nr. 7247/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7247/2013
Dosar nr. 19853/325/2012
Şedinţa publică de la 14 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea din 17 octombrie 2012, formulată în Dosarul nr. 19853/325/2012 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect anularea Procesului-verbal de contravenţie seria ISCTR nr. 0050800 întocmit în data de 5 iulie 2012, reclamanta SC E. SRL a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 4 pct. 57.2 din H.G. nr. 69/2012 prin raportare la Regulamentele CE nr. 1071/2009, nr. 1072/2009 şi nr. 107/2009 coroborate cu art. 148 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţii în baza cărora a fost sancţionată contravenţional.
În motivarea excepţiei de nelegalitate reclamanta a susţinut în esenţă că, reglementarea contravenţiei şi implicit, fapta pentru care a fost sancţionată nu are nicio legătură cu regulamentele europene la care face trimitere şi în consecinţă, încalcă domeniul de aplicare al acestora în sensul jurisprudenţei CJUE, astfel că dispoziţia naţională trebuie înlăturată ca fiind contrară normelor comunitare, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Autoarea excepţiei a mai susţinut că, potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza 50/76 - Amsterdam Bulb, un stat membru poate stabili sancţiuni privind încălcarea Regulamentelor europene, în măsura în care astfel de sancţiuni nu sunt prevăzute în aceste regulamente, însă nu pot stabili sancţiuni pentru conduite care nu au nicio legătură cu acestea.
Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, Judecătoria Timişoara, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate invocate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a dispus sesizarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca instanţă competentă şi suspendarea judecăţii cauzei de fond până la soluţionarea excepţiei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 25 octombrie 2012, instanţa dispunând citarea Guvernului României ca emitent al actului administrativ ce formează obiectul excepţiei de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, alături de pârâta Inspectoratul de Stat pentru Control în Transportul Rutier - Inspectoratul Teritorial Regiunea 5, Timişoara.
Pentru termenul din 18 martie 2013, Guvernul României a formulat întâmpinare solicitând respingerea excepţiei de nelegalitate, motivând legalitatea dispoziţiilor H.G. nr. 69/2012 din perspectiva legislaţiei interne conexe şi a Regulamentelor comunitare pe care actul normativ se întemeiază.
Ministerul Transporturilor a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, pe care instanţa a declarat-o admisibilă în principiu la termenul din 18 martie 2013.
Prin Sentinţa nr. 258 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC E. SRL judeţul Arad, în Dosarul nr. 19853/325/2012 al Judecătoriei Timişoara, în contradictoriu cu pârâtele ISCTR - Inspectoratul Teritorial Regiunea nr. 5, Timişoara şi Guvernul României, având ca obiect art. 4, pct. 57.2 din H.G. nr. 69/2012 şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Transporturilor în interesul Guvernului României.
Curtea a reţinut că H.G. nr. 69/2012 a fost adoptată pentru a stabili încălcările contravenţionale decurgând din Regulamentele (CE) nr. 1.071/2M)9,) nr. 1.072/2009 şi nr. 1.073/2009 …”.
A mai observat Curtea că, fapta contravenţională prevăzută de art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, constând în neasigurarea existenţei la bordul vehiculului a legitimaţiei de serviciu valabile care atestă angajarea conducătorului auto în cadrul operatorului de transport, constituie una din încălcările cu caracter contravenţional preconizate prin aplicarea O.G. nr. 27/2011, privind transporturile rutiere ca act normativ intern şi nu prin aplicarea celor 3 Regulamente europene, mai precis, a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform cărora: „În cazul efectuării transportului rutier naţional contra cost, operatorii de transport rutier români utilizează autovehicule conduse de cetăţeni români, de cetăţeni ai Uniunii Europene sau de cetăţeni ai statelor din afara Uniunii Europene cu drept de muncă în România, angajaţi ai acestora, titulari ai unui certificat de competenţă profesională obţinut în condiţiile prevăzute de reglementările naţionale şi ale Uniunii Europene”.
Concluzionând faţă de argumentele de drept expuse, reglementarea cuprinsă în art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, este dată în aplicarea şi organizarea executării actelor normative interne cu forţă juridică superioară în baza cărora a fost emisă, inclusiv a art. 108 alin. (2) din Constituţia României, nefiind relevată vreo neconcordantă nici din punctul de vedere al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care nu interzice în nici un fel legiferarea aplicării normelor naţionale .alături de cele europene precum cazul de faţă.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 258 din 29 aprilie 2013, pronunţată de instanţa de fond, a declarat recurs reclamanta SC E. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
S-a solicitat de către recurentă casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, susţinându-se, în esenţă, că prima instanţă deşi avea competenţa stabilită prin Legea nr. 554/2004, nu a cercetat fondul excepţiei de nelegalitate, ci a statuat greşit că nu se poate pronunţa pe chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii prin raportare la actul ce face obiectul litigiului, acesta fiind atributul instanţei învestită cu soluţionarea fondului cauzei, deşi aplicarea principiului ierarhiei normelor juridice presupune tocmai interpretarea şi aplicarea legilor în discuţie.
Se susţine şi că aplicarea prioritară a dreptului european poate fi realizată prin mecanismul excepţiei de nelegalitate.
În altă ordine, se solicită modificarea în tot a sentinţei şi constatarea nelegalităţii art. 4 pct. 57.2 din H.G. nr. 69/2012 prin raportare la Regulamentele CE nr. 1071, 1072 şi 1073/2009, coroborate cu art. 48 alin. (2) din Constituţie, aceste regulamente având, în temeiul art. 288 parag. 1 şi 2 din TFUE, aplicabilitate directă, generală şi imediată în dreptul intern al statelor.
Astfel, reluând argumentele expuse la fond, se arată că dispoziţiile art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, care incriminează fapta contravenţională de a conduce fără legitimaţie de transport valabilă a conducătorului auto, contravin regulamentelor europene menţionate şi trebuie considerate nelegale şi lipsite de aplicare, invocând şi jurisprudenţa CJUE.
Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentinţa recurată ca fiind legală şi temeinică şi combătând criticile formulate.
În esenţă, se menţionează că autoarea excepţiei de nelegalitate nu probează existenţa unei presupuse nelegalităţi a dispoziţiilor art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, ci se limitează la a susţine că fapta reglementată drept contravenţie în cuprinsul acestor dispoziţii şi, de altfel, toate celelalte contravenţii incriminate de H.G. nr. 69/2012 nu au nicio legătură cu prevederile celor 3 Regulamente.
Ministerul Transporturilor a formulat în cauză note scrise prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, apreciază că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta-recurentă în cauza având ca obiect plângerea contravenţională, a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, prin raportare la Regulamentele CE nr. 1071, 1072 şi 1073/2009, precum şi la dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie.
În esenţă, recurenta-reclamantă susţine nelegalitatea dispoziţiilor art. 4 pct. 57.2. din H.G. nr. 69/2012, care statuează că fapta de a efectua transportul rutier fără legitimaţia de serviciu valabilă a conducătorului auto, din care să reiasă că este angajat al operatorului de transport, constituie contravenţie, arătând că acestea contravin regulamentelor menţionate, pe de o parte pentru că stabilesc prevederi prin care se sancţionează încălcări ale regulamentelor europene care nu sunt menţionate în cuprinsul acestora, iar pe de altă parte, că sancţiunile privesc conduite care nu au legătură cu domeniul de aplicare al acestora.
Însă, argumentele şi aserţiunile recurentei-reclamante nu pot reforma soluţia primei instanţe în sensul solicitat în cuprinsul recursului formulat.
Dispoziţiile art. 85 din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere prevăd: „(1) Încălcările prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1071/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1072/2009 şi ale Regulamentului (CE) nr. 1073/2009, ale prezentei ordonanţe, precum şi ale normelor de aplicare a acesteia, atrag răspunderea civilă, administrativă, penală şi contravenţională, în condiţiile legii. (2) Încălcările prevăzute la alin. (1) cu caracter contravenţional şi sancţiunile aplicabile în cazul constatării acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.
H.G. nr. 69/2012 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată şi în aplicarea art. 85 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi nu în aplicarea regulamentelor în discuţie pentru a se lua în examinare concordanţa cu acestea.
Astfel, prin adoptarea H.G. nr. 69/2012 şi stabilirea în cuprinsul acesteia a faptelor care reprezintă încălcări foarte grave/grave/minore, după caz, ale prevederilor Regulamentelor nr. 1071, 1072 şi 1073/2009 şi ale O.G. nr. 27/2011 care constituie contravenţii şi respectiv sancţiunile aplicabile acestora, Guvernul României nu a încălcat competenţa legală stabilită de dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011, astfel că nu poate fi antrenată/ reţinută nelegalitatea dispoziţiilor art. 4 pct. 57.2 din H.G. nr. 69/2012.
Pe de altă parte, nu pot fi reţinute aserţiunile recurentei-reclamante legate de nelegalitatea acestor dispoziţii, cât timp dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011, în aplicarea cărora a fost emisă/adoptată H.G. nr. 69/2012, nu sunt afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate constatat potrivit dispoziţiilor legale.
Cunoscut este faptul că excepţia de nelegalitate presupune verificarea concordanţei actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea/aplicarea cărora a fost emis, potrivit principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Instanţa de fond, a cercetat excepţia de nelegalitate din această perspectivă şi nu a constatat vreo neconcordanţă în sensul menţionat, astfel că în mod corect a respins excepţia de nelegalitate ca nefondată.
De altfel, nici în primă instanţă şi nici în recurs, recurenta-reclamantă nu a dovedit nelegalitatea dispoziţiilor ce formează obiectul excepţiei de nelegalitate în sensul menţionat anterior.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, solicitările recurentei-reclamante, astfel cum au fost argumentate, sunt nefondate, excepţia de nelegalitate invocată fiind analizată de instanţa de fond şi în mod corect a fost respinsă, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, ca respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC E. SRL împotriva Sentinţei nr. 258 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7236/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5700/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
