ICCJ. Decizia nr. 7278/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7278/2013
Dosar nr. 1303/33/2011
Şedinţa publică de la 14 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.V. şi P.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Judeţului Cluj, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea Deciziei de impunere nr. 32285 din 24 ianuarie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 32284 din 24 ianuarie 2011 şi anularea acestor acte administrative fiscale, întrucât nu datorează sumele stabilite cu titlu de T.V.A. cu ocazia inspecţiei fiscale efectuate.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au invocat următoarele:
- încălcarea art. 101 C. proc. fisc., referitor la transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală anterior începerii inspecţiei fiscale;
- încălcarea art. 104 alin. (1) C. proc. fisc. în ce priveşte durata efectuării inspecţiei fiscale (depăşirea duratei de 3 luni);
- încălcarea art. 98 alin. (3) C. proc. fisc. referitor la perioada supusă controlului;
- încălcarea principiului neretroactivităţii legii (alin. (2)1 al art. 127 din Codul fiscal);
- încălcarea art. 141 alin. (2) lit. f) C. proc. fisc. privind scutirea de la plata taxei;
- încălcarea O.U.G. nr. 200/2008, H.G. nr. 1618/2008 referitoare la aplicarea unei cote de TVA de 5% - începând cu 01 ianuarie 2009;
- calculul T.V.A., a dobânzilor penalizatoare şi al penalităţilor este eronat:
- încălcarea prevederilor art. 140 C. proc. fisc. şi cele ale H.G. nr. 44/2004 referitoare la normele metodologice de aplicare ale codului fiscal.
1.2. Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială formulată de către reclamanţi, procedura suspendării executării unui act administrativ fiind reglementată de prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la anularea deciziilor de impunere, pârâta a invocat inadmisibilitatea acţiunii ce rezulta din faptul că reclamanţii s-au adresat direct instanţei de judecată şi nu au exercitat calea administrativă de atac a contestației împotriva deciziilor de impunere, conform art. 205 şi următoarele C. proc. fisc.
1.3. Ulterior, reclamanţii au precizat acţiunea, solicitând anularea Deciziei nr. 115 din 21 martie 2011 şi Deciziei nr. 116 din 21 martie 2011, arătând că nu mai susţin cererea de suspendare a efectelor acestor acte administrative, iar temeiul de drept al acestora îl constituie Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
1.4. Prin completarea la întâmpinare, pârâta a invocat inadmisibilitatea acţiunii privind anularea deciziilor de impunere. A arătat că, din actele dosarului, rezultă că reclamanţii au formulat contestaţie conform art. 205 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003, republicată şi modificată, împotriva Deciziilor de impunere nr. 32284 şi nr. 32285 din 29 noiembrie 2011, contestaţii care au fost respinse prin Deciziile nr. 115 şi nr. 116 din 21 martie 2011, emise de către pârâtă. Or, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, obiectul acțiunii îl poate constitui anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi nu actul administrativ asupra căruia s-a pronunțat prin decizie organul soluționare a contestației, respectiv deciziile de impunere.
Totodată, autoritatea pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că Deciziile nr. 115 şi nr. 116 din 21 martie 2011 emise de pârâtă, prin care au fost soluţionate contestaţiile reclamanţilor formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. 32284 şi nr. 32285 din 24 ianuarie 2011, au fost comunicate reclamanţilor la data de 29 martie 2011, respectiv 30 martie 2011, iar de la data primirii acestor decizii şi până la data de 25 noiembrie 2011 când s-a depus la dosar precizarea de acţiune prin care se solicită anularea Deciziilor nr. 115 şi nr. 116 din 21 martie 2011, fără a se indica, de altfel, motivele, au trecut mai mult de 6 luni, fiind încălcate astfel prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
1.5. Excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii invocate de pârâtă, prin întâmpinare şi completare la întâmpinare, au fost respinse motivat prin Încheierile de şedinţă de la termenele din 14 octombrie 2011 şi 16 decembrie 2011.
1.6. Prin Încheierea din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin completarea la întâmpinare, reţinând că prezentul demers juridic a fost transmis prin poştă şi se are în vedere data depunerii corespondenţei la oficiul poştal, respectiv 26 septembrie 2011, în raport cu data expedierii, termenul de 6 luni nu s-a împlinit.
1.7. Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 82 din 3 februarie 2012, a admis acţiunea precizată formulată de către reclamanţi şi, în consecinţă, a anulat Deciziile nr. 115 din 21 martie 2011 şi nr. 116 din 21 martie 2011 emise de pârâtă şi Deciziile de impunere nr. 32284 şi nr. 32285 din 24 ianuarie 2011 emise de pârâtă.
1.8. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 32284 din 29 noiembrie 2010 s-a stabilit obligaţia de plată a în sarcina reclamantului P.V. pentru suma de 719.279 lei, din care suma de 434.139 lei cu titlu de T.V.A. aferentă perioadei 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009, suma de 220.019 lei majorări şi suma de 65.121 lei penalităţi, aferente perioadei 25 ianuarie 2008 - 23 noiembrie 2010.
Prin Decizia de impunere nr. 32285 din 29 noiembrie 2010, s-a stabilit obligaţia de plată în sarcina reclamantei P.L. pentru suma de 719.279 lei, din care suma de 434.139 lei cu titlu de TVA aferenta perioadei 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009, suma de 220.019 lei majorări şi suma de 65.121 lei penalităţi, aferente perioadei 25 ianuarie 2008 - 23 noiembrie 2010.
Reclamanţii au contestat aceste acte administrative fiscale, iar prin Deciziile nr. 115 din 21 martie 2011 şi nr. 116 din 21 martie 2011 au fost respinse contestaţiile formulate de reclamanţi.
Referitor la încălcarea art. 101 C. proc. fisc., prima instanţă a reţinut că acest text de lege prevede că, înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
În speţă, potrivit Raportului de inspecție fiscală nr. 32284 din 29 noiembrie 2010 şi Raportului de inspecție fiscală nr. 32285 din 29 noiembrie 2010 avizul de inspecţie fiscală emis la 25 august 2010 a fost trimis prin poşta cu confirmare de primire la data de 08 octombrie 2010 şi a fost primit de către reclamanţi în 13 octombrie 2010, iar inspecţia fiscală a început la data de 15 noiembrie 2010 şi s-a finalizat la data de 29 noiembrie 2010.
Aşa fiind, prima instanţă a primit susţinerile reclamanţilor referitoare la împrejurarea că nu există norme legale care să permită organului de control să efectueze adrese şi să solicite înscrisuri în afara perioadei supuse controlului sau inspecţiei fiscale.
În cauză, până la momentul emiterii avizului de inspecţie (25 august 2010) au fost solicitate contractele autentice de la birourile notariale (adresa nr. 12522 din 31 martie 2010 şi adresa nr. 12516 din 31 martie 2010), iar la data de 31 martie 2010, când se poate aprecia că în fapt inspecţia se derula (solicitarea de informaţii de la terţi), reclamanţii nu erau supuşi niciunei forme de control sau inspecţie, procedându-se astfel în mod nelegal la efectuarea inspecţiei fiscale şi ulterior la emiterea deciziei de impunere.
Or, toate măsurile indicate de art. 94 alin. (3) lit. a)-k) se realizează în cursul inspecţiei fiscale şi nu anterior acesteia, din această perspectivă prima instanţă a reţinut nulitatea celor două rapoarte de inspecţie fiscală (nr. 32284 şi nr. 32285 din 29 noiembrie 2010).
Cât priveşte încălcarea principiului neretroactivităţii legii - respectiv a art. 127 alin. (2)1 din C. fisc., prima instanţă a avut în vedere perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.
A reţinut astfel că numai începând cu 01 ianuarie 2010 şi numai pentru raporturile de drept fiscal născute sub noua lege persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, reglementării date de art. 127 alin. (2)1 din C. fisc. neputându-i-se da eficienţă pentru situaţii născute anterior intrării în vigoare a normei legale, pentru că în acest fel norma ar avea caracter retroactiv.
Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009, care prevede la art. 127 alin. (21) (introdus la 01 ianuarie 2010 în Codul fiscal) că „Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme,” persoanele fizice nu erau impozabile pentru perioada dinainte de 01 ianuarie 2010, pentru că până la acea dată nu erau prevăzute norme metodologice de punere în aplicare a legii.
În privinţa tranzacţiilor imobiliare până la 01 ianuarie 2010, prima instanţă a reţinut că erau tranzacţii civile impozitate special conform art. 771 C. fisc., articol introdus prin art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005, până la introducerea acestui articol, pentru tranzacţiile imobiliare, nu se percepeau impozite, ci taxe de timbru de autentificare încasate conform art. 9 din Legea nr. 146/1997, care desemnau caracterul civil al acestor tranzacţii.
Prima instanţă a avut în vedere că în baza art. 83 alin. (3) lit. g) C. fisc., vânzătorul nu se încadrează la categoria persoanelor obligate să depună declaraţii fiscale. Încadrarea şi răspunderea fiscală pentru tranzacţiile imobiliare din patrimoniul personal făcute la birourile notariale este reglementată de art. 771 alin (6) C. fisc., unde nu există aceste obligaţii pentru persoana fizică, ci în sarcina notarului public.
Potrivit art. 87 C. proc. fisc., decizia de impunere trebuie să includă baza de impunere, dar cum persoana fizică nu are obligaţia să depună declaraţii de venit la tranzacţiile imobiliare, baza de impunere nu poate fi determinată legal. Neexistând prevedere legală pentru o bază de impunere cerută legal nu se poate face nici calculul legal al T.V.A., în cazul unei reclasificări, prin urmare greşit s-a reţinut obligaţia de plata a creanţei fiscale.
Aşa fiind, impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, prevăzut de art. 771 C. fisc., este aplicat unei tranzacţii încadrate de Codul civil şi este declarat de notari, înainte de autentificarea actului, aceştia având obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor pe venit, persoana fizica fiind un beneficiar de venituri şi nu o persoană impozabilă - contribuabil.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi-a stabilit dreptul fiscal de control în mod nelegal, pentru că persoana fizică care tranzacționează imobile este contribuabil, dar nu este subiect fiscal cu privire la impozitul pe venit (notarul public este conform declaraţiei 208) şi nu poate fi legal încadrată ca subiect fiscal într-un cadru legal, care să permită A.N.A.F. un control fiscal al T.V.A., fără o reîncadrare din tranzacţie impozitată în baza art. 771 C. fisc., nepurtătoare de T.V.A., în tranzacţie impozitată în baza art. 46 C. fisc., care poate fi purtătoare de TVA, motivul de nulitate invocat fiind corect.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestor soluţii a formulat recurs D.G.F.P. a judeţului Cluj, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. - 1865, formulând, în esenţă, următoarele critici:
- în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor invocate, autoritatea recurentă susţine că instanţa de fond a dat soluţii nelegale, interpretând în mod greşit actele şi lucrările din dosar, precum şi dispoziţiile legale incidente, art. 218 C. proc. fisc.;
- potrivit art. 218 C. proc. fisc., poate fi atacată în faţa instanţei de contencios doar decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, or reclamanţii, prin acţiunea depusă au solicitat, iniţial, anularea deciziilor de impunere fiscală, fără să ceară anularea deciziilor de soluţionare a contestaţiilor fiscale, acţiunea fiind inadmisibilă;
- reclamanţii şi-au completat acţiunea la data de 25 noiembrie 2011, când au cerut şi anularea deciziilor de soluţionare a contestaţiilor fiscale, dar cererea lor este tardivă, în raport cu data când le fuseseră comunicate deciziile respective;
- în ceea ce priveşte fondul cauzei, autoritatea fiscală recurentă a susţinut că în perioada supusă inspecţiei fiscale, reclamanţii au efectuat peste 100 de tranzacţii imobiliare, ceea ce probează desfăşurarea unei activităţi economice şi obţinerea unor venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc., astfel încât datorează T.V.A. în temeiul art. 152 şi art. 153 C. fisc.
În concluzie,, autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului formulat împotriva soluţiilor date în cauză de instanţa de fond.
2.2. Reclamanţii au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că soluţiile date de instanţa de fond sunt legale şi temeinice.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de autoritatea pârâtă, intimaţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de fond a dat soluţii legale deoarece „script”-ul denumit „precizare la acţiune” are valoarea unei cereri de îndreptare a unei erori materiale, ei înţelegând, încă de la cererea iniţială de învestire a instanţei, să atace atât deciziile de impunere, cât şi deciziile de soluţionare a contestaţiilor pe care le-a formulat.
Dar, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că cererea respectivă ar constitui o precizare de acţiune, excepţia de prescripţie este neîntemeiată, deoarece şi în acest caz instanţa rămâne învestită cu acţiunea iniţială, aşa cum a fost precizată, iar nu cu două acte procesuale distincte: acţiunea iniţială şi, separat, precizarea de acţiune.
În ceea ce priveşte soluţia dată fondului cauzei, intimații-reclamanți au susţinut că instanţa a realizat o interpretare judicioasă a dispoziţiilor legale reţinând în mod corect că nu a existat temei legal pentru stabilirea obligaţiilor fiscale de plată a T.V.A. pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate la notar în perioada 2008-2009.
2.3. Intimaţii au depus şi Concluzii scrise prin care, în esenţă, au reluat argumentele pentru care consideră soluţia instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţiile date de instanţa de fond excepţiilor invocate de autoritatea fiscală pârâtă, instanţa de recurs reţine că sunt întemeiate.
În cauză, este necontestat că în urma inspecţiei fiscale (Raport nr. 32285 din 29 noiembrie 2010 şi Raport nr. 32284 din 29 noiembrie 2010, f. 38-70 dosar Curte de apel), au fost emise Decizia de impunere nr. 32285 din 29 noiembrie 2010 pentru P.L. şi Decizia de impunere nr. 32284 din 29 noiembrie 2010 pentru P.V., prin care au fost stabilite obligaţii fiscale bugetare în sumă de 719.279 lei de fiecare, T.V.A. şi accesorii.
Împotriva celor două decizii de impunere, intimaţii-reclamanţi au formulat contestaţii fiscale care au fost respinse prin Decizia nr. 115 din 21 martie 2011 şi, respectiv, Decizia nr. 116 din 21 martie 2011, care au fost comunicate acestora la data de 29 martie 2011 şi, respectiv, 30 martie 2011 (fila 124-147, dosar Curte de apel).
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, reclamanţii au investit instanţa de fond prin cererea iniţială depusă la poştă la data de 26 septembrie 2011, cu cereri de anulare şi, respectiv, suspendare a deciziilor de impunere, pe cale de ordonanţă preşedinţială, invocând ca temei prevederile art. 581 C. proc. civ. - 1865.
Prin întâmpinarea depusă la data de 7 octombrie 2011, autoritatea fiscală a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate, susţinând că în ceea ce priveşte suspendarea celor două decizii de impunere există o procedură specială, potrivit art. 215 C. proc. fisc. şi art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, procedura reglementată la art. 581 C. proc. civ. - 1865, fiind astfel inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cererea de anulare a celor două decizii de impunere, autoritatea fiscală a susţinut că o astfel de cerere este inadmisibilă, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. prevăzând în mod expres că pot fi atacate în faţa instanţei doar deciziile de soluţionare a contestaţiilor fiscale formulate împotriva deciziilor de impunere.
Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2011, intimaţii-reclamanţi au precizat/ modificat temeiul juridic al cererilor formulate, renunţând la art. 581 C. proc. civ. şi invocând prevederile art. 8 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 215 C. proc. fisc.
Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 2011 de care s-a luat act prin Încheierea din data de 25 noiembrie 2011, reclamanţii au renunţat la cererea de suspendare a deciziilor de impunere şi separat, au cerut anularea Deciziei nr. 115 din 21 martie 2011 şi, respectiv, a Deciziei nr. 116 din 21 martie 2011, prin care le-au fost respinse ca neîntemeiate contestaţiile formulate împotriva celor două decizii de impunere.
La data de 15 decembrie 2011, autoritatea fiscală a înregistrat şi depus la dosar o completare la întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererile de anulare a Deciziei nr. 115/2011 şi, respectiv, Decizia nr. 116/2011, în raport cu data când au fost formulate aceste cereri - 25 noiembrie 2011 şi cu datele de comunicare a celor două decizii - 29 martie 2011 şi, respectiv, 30 martie 2011.
Prin Încheierea din 16 decembrie 2011, instanţa de fond, luând act de depunerea Deciziei nr. 115/2011 şi a Deciziei nr. 116/2011, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a deciziilor de impunere.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa cererilor de anulare a Deciziei nr. 115/2011 şi, respectiv, Decizia nr. 116/2011, instanţa de fond s-a pronunţat prin Încheierea din 27 ianuarie 2012, respingând-o cu motivarea că acţiunea a fost formulată la data de 26 septembrie 2011 şi, în raport cu data comunicării celor două decizii, termenul de 6 luni nu se împlinise.
În raport cu actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine că prin cererea iniţială, înregistrată la data de 27 septembrie 2011, reclamanţii au solicitat, exclusiv, anularea şi suspendarea celor două decizii de impunere: nr. 32284 şi nr. 32285, în temeiul art. 581 C. proc. civ. - 185, fără să facă nicio referire la deciziile nr. 115 şi nr. 116, care reprezintă acte administrative autonome, cu regim juridic distinct/ diferit de regimul juridic al celorlalte două decizii, deciziile de impunere.
Din acest motiv, cererea depusă la dosar la data de 25 noiembrie 2011 nu poate avea nici regimul pretins de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare şi concluziile scrise, acela de cerere de îndreptare a unor erori materiale, dar nici regimul juridic al unei cereri de precizare al cererii introductive.
Este de necontestat că prin cererea depusă la data de 25 noiembrie 2011, intimaţii-reclamanţi au solicitat „anularea Deciziilor nr. 115 din 21 martie 2011 şi nr. 116 din 21 martie 2011 emise de pârâtă, decizii prin care aceasta a respins ca neîntemeiate contestațiile formulate…”, ceea ce nu poate fi considerată a fi „o precizare” a cererii iniţiale, prin care s-a solicitat anularea altor acte administrative fiscale, deciziile de impunere fiscală.
Deci, cu alte cuvinte, fiind vorba de acte juridice autonome, cu efecte juridice distincte şi cu regimuri juridice diferite, cererile de anulare a acestor acte administrative fiscale au regimuri juridice distincte, astfel că temeinicia/ netemeinicia excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind anularea Deciziei nr. 115 şi, respectiv, a Deciziei nr. 16 se va aprecia exclusiv în raport cu cererea formulată pentru anularea acestora.
Or, aşa cum s-a arătat, cererea de anulare a Deciziei nr. 115 şi respectiv, a Deciziei nr. 116 a fost depusă/ înregistrată la instanţa la data de 25 noiembrie 2011, când termenul de 6 luni, prevăzut la art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. şi la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fusese depăşit, în raport cu data când cele două decizii fuseseră comunicate intimaţilor-reclamanţi, 29 martie 2011 şi respectiv, 30 martie 2011.
Astfel fiind, soluţia de respingere a excepţiei de prescripţie a acţiunii privind anularea Deciziei nr. 115 şi Deciziei nr. 116, a fost adoptată în mod nelegal şi netemeinic, urmând ca recursul să fie admis pentru acest motiv.
Pe cale de consecinţă, cererea de anulare a Deciziilor de impunere nr. 32284 şi nr. 32285, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., recursul fiind întemeiat şi pentru acest motiv.
În concluzie, recursul va fi admis, soluţia instanţei de fond va fi casată şi, rejudecând, instanţa de recurs va respinge ca inadmisibilă acţiunea în ceea ce priveşte anularea Deciziei de impunere nr. 32284 din 24 ianuarie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 32285 din 24 ianuarie 2011 şi va respinge ca tardivă acţiunea în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 115 din 21 martie 2011 şi a Deciziei nr. 116 din 21 martie 2011.
Astfel fiind, analizarea celorlalte critici ale recursului, privind soluţia dată pe fondul cauzei, a devenit superfluă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Cluj, în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, împotriva Încheierii din 27 ianuarie 2012 şi Sentinţei nr. 82 din 3 februarie 2012 ale Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârile recurate.
Respinge ca inadmisibilă acţiunea privind anularea Deciziei de impunere nr. 32284 din 24 ianuarie 2011 şi a Deciziei nr. 32285 din 24 ianuarie 2011.
Respinge ca tardivă acţiunea privind anularea Deciziilor nr. 115 din 21 martie 2011 şi nr. 116 din 21 martie 2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7272/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 7279/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
