ICCJ. Decizia nr. 7443/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7443/2013
Dosar nr. 482/32/2011
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC L.T. SRL, prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău şi Administraţia Finanţelor Publice Comăneşti, a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de restituire a sumei de 691.546 RON, în sensul emiterii deciziei de restituire şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 691.546 RON şi a dobânzii de 0,1% pe zi întârziere, calculată de la data expirării termenului de 45 de zile în care ar fi trebuit soluţionată cererea.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în perioada 22 februarie 2011 - 24 februarie 2011, s-a realizat un control fiscal ca urmare a înregistrării la pârâta Administraţia Finanţelor Publice Comăneşti a declaraţiei 200 privind taxa pe valoare adăugată cu sold negativ TVA şi cerere de rambursare.
La finalul inspecţiei a fost emis Raportul cu nr. F-BC 95 din 24 februarie 2011, precum şi decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-BC nr. 11 din 24 februarie 2011, nefiind emisă deci o decizie de restituire efectivă.
În baza acestor acte administrativ-fiscale, a formulat cerere de restituire pentru suma de 691.446 RON, întemeiată în drept atât pe art. 117 C. proc. fisc., cât şi pe Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1899/2004, privind procedura de restituire.
Cererea nu a fost soluţionată în termenul legal, motiv pentru care, la data de 10 mai 2011, a revenit cu cererea de restituire, solicitând totodată şi dobânzile cuvenite, în temeiul art. 124 C. proc. fisc.
Reclamanta a arătat că, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1899/2004, privind procedura de restituire, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare.
Nesoluţionarea cererii de restituire a sumelor stabilite prin actul de control fiscal constituie un fapt prejudiciabil pentru reclamantă al cărei pasiv stabilit în cadrul procedurii de faliment este net inferior sumelor ce trebuie încasate de la bugetul statului.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău a depus concluzii scrise, prin care a solicitat instanţei respingerea cererii ca rămasă fără obiect.
Prin Sentinţa civilă nr. 175 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC L.T. SRL - prin lichidator judiciar S.Q. SPRL în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Naţională de Administrare Fiscală Bacău şi Administraţia Finanţelor Publice Moineşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut că, în materia restituirii TVA, nu sunt incidente prevederile O ANAF nr. 1899/2004, aşa cum a susţinut reclamanta prin cererea sa, ci sunt incidente prevederile cu caracter special ale O ANAF nr. 263/2010, act normativ care prevede în mod concret procedura de rambursare a TVA.
Prima instanţă a observat că în prima etapă de rambursare a TVA, dacă nu există diferenţe între suma solicitată şi cea rezultată în urma inspecţiei fiscale se emite decizie de nemodificare a bazei de impunere, emiterea unei astfel de decizii constituind deci o primă etapă în soluţionarea cererii de rambursare TVA.
Dreptul părţii la suma de bani rambursată se naşte însă la data emiterii deciziei de rambursare, iar nu la data emiterii deciziei de nemodificare, întrucât dacă ar fi aşa ar însemna ca statul să fie debitor în însăşi temeiul acestei decizii de nemodificare (act executoriu prin definiţie), astfel că cererea adresată instanţei ar urma să fie respinsă ca fiind lipsită de interes, din moment ce există deja un titlu executoriu împotriva statului.
Referitor la textul de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de rambursare, Curtea a apreciat că acesta nu poate sta la baza rambursării de TVA, întrucât raţiunea ajustării bazei de impozitare în cazul prevăzut la art. 138 lit. d) din C. fisc. este aceea că, în această ipoteză, constatându-se irevocabil că o anumită creanţă a plătitorului de TVA nu mai poate fi încasată din cauza falimentului debitorului său, nu mai există raţiunea pretinderii acesteia de către stat de la plătitor, pentru că ar însemna să se pretindă acest TVA, deşi nu a fost colectat şi nu mai poate fi colectat, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa plătitorului de TVA.
Prin art. 138 lit. d) din C. fisc. se reaşează în fapt situaţia plătitorului de TVA în care acesta, din cauza falimentului debitorului său, s-a comportat faţă de creanţa pierdută ca un consumator, astfel că raţiunea neutralităţii TVA faţă de acesta, anume faptul că aceasta va fi recuperată mai devreme sau mai târziu de la consumatorul final, marfa sau serviciul fiind numai în tranzit la plătitorul de TVA, a dispărut şi este normal în această situaţie ca statul să nu mai pretindă TVA-ul colectat de la plătitorul de TVA, din moment ce acesta s-a comportat ca şi consumator final, pierderea creanţei având efecte personale şi neafectând într-un alt fel decât cel arătat relaţiile sale fiscale în ce priveşte înscrierea sa ca plătitor de TVA.
Instanţa de fond a reţinut că textele de lege care permit rambursarea TVA fac vorbire de TVA deductibilă sau colectată, iar nu de TVA ce nu mai poate fi recuperată, aşa că orice ipoteză care nu este prevăzută strict de lege ca reprezentând bază pentru a cere rambursarea TVA nu poate fi primită, cererea reclamantei fiind deci neîntemeiată.
Faţă de suma de 691.757 RON, reclamanta s-a comportat ca un consumator final, astfel că TVA-ul colectat nu mai poate fi pretins (în acest sens prevăzând art. 138 lit. d) din C. fisc. ajustarea bazei de impozitare), însă nu poate fi pretins la rambursare, atâta timp cât acesta nu a fost colectat şi este sigur că nu va mai fi colectat, motive pentru care această sumă va fi suportată în totalitate de reclamantă, ca destinatar final al produselor (serviciilor).
Pe de altă parte, prima instanţă a observat că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu permite instanţei de contencios administrativ decât să oblige autoritatea publică la emiterea unui act (în speţă decizia de rambursare), însă nu poate obliga direct pârâtele la plata sumei de bani, datorită specificităţii raporturilor de putere dintre executiv şi puterea judecătorească, instanţele de contencios având competenţa de a acţiona direct numai în ipoteza anulării actului administrativ atacat, putând anula actul ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau să elibereze un act şi să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC L.T. SRL, prin lichidator judiciar S.Q. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că hotărârea instanţei de fond este criticabilă, conţinând aspecte contradictorii în sensul că deşi s-a reţinut că acţiunea ar fi lipsită de interes, instanţa a respins cererea ca nefondată.
Instanţa de fond a analizat cu superficialitate cererea care nu viza obţinerea unui titlu de creanţă ci obligarea pârâţilor de a soluţiona cererea de restituire a sumelor din Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 11 din 24 februarie 2011.
Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a analizat cererea din perspectiva art. 138 lit. d) din Codul fiscal deşi temeiul invocat de aceasta prin acţiune a fost Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.
Prin cererea formulată de recurenta-reclamantă prin care a fost învestită instanţa de contencios administrativ şi fiscal s-a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de restituire a sumei de 691.546 RON în sensul emiterii deciziei de restituire, respectiv obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 691.546 RON şi a dobânzii de 0,1% pe zi de întârziere, calculată de la data expirării termenului de 45 de zile în care ar fi trebuit soluţionată cererea.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 şi Legea nr. 554/2004.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs formulate, instanţa de control judiciar constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, obiectul acţiunii formulate de aceasta fiind examinat în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, iar hotărârea pronunţată îndeplinind condiţiile impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Analizând cererea reclamantei prin raportare la dispoziţiile O ANAF nr. 263/2010 care reglementează procedura de restituire a TVA, instanţa de fond a reţinut în mod corect că emiterea deciziei de nemodificare a bazei de impunere reprezintă doar o primă etapă în soluţionarea cererii de rambursare şi că dreptul părţii la suma de bani se naşte doar la data emiterii deciziei de rambursare iar nu la data emiterii deciziei de nemodificare a bazei de impunere care reprezintă doar un act premergător ca şi raportul de inspecţie fiscală, în vederea emiterii deciziei de rambursare.
Criticile recurentei, potrivit cărora sentinţa atacată ar cuprinde aspecte contradictorii sunt nefondate, întrucât astfel cum rezultă din considerentele hotărârii, judecătorul fondului a analizat momentul naşterii dreptului părţii la rambursarea TVA, reţinând că dreptul la rambursare se naşte la data emiterii deciziei de rambursare şi nu la data emiterii deciziei de nemodificare.
În raport cu acest moment, instanţa de fond a apreciat că în situaţia în care dreptul la rambursare ar lua naştere la data emiterii deciziei de nemodificare a bazei de impunere iar statul ar deveni debitor în însăşi temeiul acestei decizii, o astfel de cerere adresată instanţei ar urma să fie apreciată ca fiind lipsită de interes din moment ce există deja un titlu executoriu împotriva statului.
Din această perspectivă nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi reţinut în considerente că acţiunea reclamantei este lipsită de interes şi ar fi respins-o în final ca fiind nefondată astfel cum în mod eronat a susţinut recurenta.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei potrivit cărora instanţa de fond a respins cererea datorită unor împrejurări străine cauzei, invocând în acest sens analizarea cererii deduse judecăţii din perspectiva dispoziţiilor art. 138 lit. d) din C. fisc. deşi temeiul cererii formulate îl constituia Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Astfel cum rezultă din examinarea sentinţei atacate instanţa de fond a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva dispoziţiilor legii contenciosului administrativ cât şi a dispoziţiilor codului fiscal respectiv a prevederilor art. 138 lit. d) care au stat la baza emiterii deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-BC 111 din 24 februarie 2010 - decizie invocată de recurenta-intimată drept temei al cererii de rambursare TVA în sumă de 691.546 RON.
Analizarea cererii formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 138 lit. d) de către instanţa de fond se impunea întrucât aceasta urma să aprecieze dacă refuzul autorităţii pârâte de a emite decizia de rambursare este sau nu justificat.
Instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut netemeinicia cererii formulate de recurenta-reclamantă întrucât astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, refuzul autorităţii pârâte de a emite decizia de rambursare a sumei reprezentând TVA în valoare de 691.546 RON în baza Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-BC 111 din 24 februarie 2010 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-BC 95 din 24 februarie 2011 nu poate fi considerat nu refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond de respingere a cererii formulată de reclamantă privind obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de restituire este legală şi temeinică întrucât astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, prin Decizia de reverificare nr. 18280 din 26 august 2011 şi Raportul de inspecţie fiscală F-BC 492 din 16 septembrie 2011 autoritatea pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a dispus reverificarea perioadei 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi reanalizând cererile iniţiale formulate de reclamantă, a desfiinţat actele încheiate iniţial de organele fiscale, acte în baza cărora a formulat cererea de restituire.
Cum verificarea acestor acte nu a constituit obiectul judecăţii prezentei cauze, acestea aflându-se în procedură de contestare administrativă, în mod corect instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea acestora, constatând că cererea reclamantei privind emiterea deciziei de restituire este neîntemeiată având în vedere că refuzul autorităţii pârâte în raport de actele emise nu este nejustificat.
Astfel fiind, reţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC L.T. SRL. prin lichidator judiciar S.Q. SPRL împotriva Sentinţei nr. 175 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5662/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5607/2013. Contencios → |
|---|
