ICCJ. Decizia nr. 7488/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7488/2013
Dosar nr. 4197/2/2012
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 mai 2012, reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2 şi A.N.A.F., a solicitat anularea următoarelor acte administrativ-fiscale:
- Decizia nr. 71 din 15 februarie 2012, privind soluţionarea contestaţiei formulate şi înregistrată la A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. S1. din 18 noiembrie 2011, împotriva Deciziei de Impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. R1. din 25 octombrie 2011;
- Decizia de Impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual sau într-o formă de asociere şi Raportul de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. R1. din 25 octombrie 2011, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate.
Totodată, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 în ceea ce priveşte suma de 2.832.275 RON, reprezentând majorări de întârziere, până la data soluţionării irevocabile a acţiunii în contencios administrativ.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, faţă de soluţia pronunţată în cuprinsul deciziei nr. 195 din 17 mai 2011 de către Direcţia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F., s-a efectuat o nouă inspecţie fiscală parţială în perioada 07.06.2011-18.10.2011. Concluziile celui de-al doilea control fiscal au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011 („Raportul de inspecţie”- anexa nr. 5), document în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. R1. din 25 octombrie 2011 (Decizia de impunere- Anexa nr. 6), privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere.
Prin decizia de impunere, a arătat reclamantul, a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată şi 2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.
În urma celui de-al doilea control fiscal, ţinând cont de aspectele reţinute în decizia nr. 185 din 17 mai 2011 de soluţionare a primei contestaţii prealabile, inspectorii fiscali au analizat întregul material probator şi au apreciat că nu există motive pentru a se dispune obligarea sa la plata TVA aferentă vânzării imobilului din Bucureşti, str. D.L., sector 2, motivat de faptul că aceasta era scutită, în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., întrucât imobilul fusese înstrăinat la mai mult de un an de la data recepţiei (deci nu se înstrăinase o construcţie nouă), iar lucrările efectuate ulterior nu reprezentau peste 50% din valoarea de piaţă.
Pe cale de consecinţă, obligaţia fiscală suplimentară menţionată în decizia de impunere este constituită doar din taxa pe valoare adăugată şi majorările aferente rezultate din tranzacţiile cu terenurile situate în extravilanul comunei B.D., ce au făcut obiectul Contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 19 decembrie 2008 („Contractul”- anexa 7).
Prin decizia nr. 71 din 15 februarie 2012 („Decizia de soluţionare a contestaţiei”- anexa 10), Direcţia de soluţionare a contestaţiilor a dispus respingerea contestaţiei prealabile ca neîntemeiată.
Reclamantul a susţinut că obligaţia fiscală suplimentară constând în T.V.A. şi majorări de întârziere a fost stabilită în mod eronat de autoritatea fiscală în sarcina sa, deoarece prin Contractul de vânzare-cumpărare V1. din 19 decembrie 2008 a înstrăinat terenuri arabile, situate în extravilanul localităţii B.D., care la data efectuării tranzacţiilor nu îndeplineau condiţiile pentru a fi calificate ca „terenuri construibile”.
Pe cale de consecinţă, tranzacţia s-a încadrat în ipoteza prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) teza I, dispoziţie legală care stabileşte că vânzarea unor terenuri neconstruibile este scutită de plata taxei pe valoare adăugată.
Totodată, reclamantul a susţinut că vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul său (dintre 3 tranzacţii efectuate în anul 2008) nu poate fi încadrată în categoria „exploatării de bunuri cu caracter de continuitate”. Vânzarea acestor imobile din patrimoniul personal nu a avut ca şi cauză juridică obţinerea unor venituri cu caracter de continuitate, ci a fost motivată de considerente personal, care au impus reîntoarcerea familiei în Statele Unite ale Americii.
Operaţiunile imobiliare desfăşurate se referă la anii 2004-2008, deci la perioada de dinainte de introducerea alin. (2) al art. 127 din C. fisc. şi a pct. 3 alin. (4) din Normele de aplicare a art. 127, nefiind efectuate în scopul exploatării ulterioare şi obţinerii de venituri.
Reclamantul a susţinut că, în modalitatea în care autoritatea fiscală a înţeles să interpreteze dispoziţiile art. 127 C. fisc., se realizează practic o adăugare la lege prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în temeiul prevederilor din Normele Metodologice adoptate prin H.G. 44/2004 şi a altor situaţii juridice care nu au fost avute în vedere în ipoteza reglementată de C. fisc. în forma existentă la data efectuării tranzacţiei imobiliare.
În cauză, pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2 a formulat întâmpinare.
Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa civilă nr. 5571 din 05 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2 şi A.N.A.F. şi a anulat decizia nr. 71 din 15 februarie 2012 de soluţionare a contestaţiei, decizia de impunere nr. I1. din 15 noiembrie 2011 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, p rin decizia nr. 195 din 17 mai 2011, emisă de D.G.F.P.M.B., s-a dispus reverificarea perioadei fiscale 2004 - 2008, pentru dl. A.N., având ca obiect analizarea taxei pe valoare adăugată aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate şi, faţă de soluţia pronunţată prin decizia nr. 195/2011, s-a efectuat o nouă inspecţie fiscală parţială, concluziile acestui control fiscal fiind consemnate în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. R1. din 25 octombrie 2011, document in temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. D1. din 25 octombrie 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere. Prin aceasta decizie de impunere, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.254.741 RON, reprezentând TVA şi 2.832.275 RON reprezentând majorări de întârziere aferent TVA.
Curtea a constatat că decizia de impunere atacată stabileşte o obligaţie suplimentară constituită doar din taxa pe valoarea adăugată şi majorările aferente rezultate din tranzacţiile cu terenuri situate în comuna B.D., ce au făcut obiectul contractului nr. V1. din 19 decembrie 2008, iar petentul a plătit principalul în sumă de 3.254.741 RON, pentru a evita acumularea şi a altor penalităţi.
Curtea a apreciat că în discuţie sunt aspecte de drept fiscal, anume dacă terenurile vândute în comuna B.D. erau construibile sau neconstruibile la data de 19 decembrie 2008 (exceptarea de la taxa pe valoarea adăugată depinzând de acest aspect), dacă trebuia utilizată legislaţia de urbanism, cea cadastrală sau date contractuale/extracontractuale pentru a stabili categoria de folosinţă a terenurilor înstrăinate, dacă petentul era persoană impozabilă sau nu şi dacă sunt incidente texte europene sau jurisprudenţă europeană privind lipsa caracterului economic al operaţiunilor desfăşurate de petent.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 de B.N.P. I.V., obiectul vânzării l-a constituit nuda proprietate a unor terenuri intravilane şi terenuri intravilane curţi construcţii.
După data de 22 decembrie 2008, documentul oficial care dovedeşte categoria de folosinţă a unui teren este certificatul de urbanism, conform H.G. nr. 1618/2008, însă tranzacţia nr. V1. din 19 decembrie 2008 este încheiată anterior.
Curtea a constatat că practica fiscului înainte de 22 decembrie 2008 era să folosească informaţii din contracte şi din datele furnizate de oficiile de cadastru. În speţă, autorităţile fiscale au folosit datele de la oficiile de cadastru (care le-au confirmat prin corespondenţă categoria de teren construibil), iar petentul a apelat la legislaţia de urbanism, Legea nr. 350/2001, pentru a atesta caracterul neconstruibil al terenurilor.
Instanţa de fond a apreciat că apărătorul petentului are dreptate când afirmă că regimul juridic al terenului nu poate fi stabilit de părţi prin contract, dar Curtea a adăugat că nici prin act adiţional.
Prima instanţă a analizat dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 31 lit. a) din Legea nr. 350/2001 (aplicabilă la data semnării contractului) şi a constatat că regimul juridic al terenurilor înstrăinate a rezultat din adresa Primăriei B.D. nr. A1. din 02 august 2011 (anexa 12), terenurile fiind în extravilan, neconstruibile, aspect confirmat şi de certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009 (anexa 13). Terenurile au fost trecute în intravilan prin H.C.L. B.V. nr. 60 din 21 octombrie 2009.
Cu privire la calitatea de persoană impozabilă, Curtea a constatat că un indiciu al activităţii economice cu caracter de continuitate îl reprezintă faptul că domiciliul petentului a fost iniţial la aceeaşi locaţie cu SC A.C. SRL, antreprenorul cu care încheia contracte de antrepriză, după cumpărarea unui teren (str. G-ral P., ulterior în str. D.L., sector 1) şi aspectul că petentul era unul din cei doi asociaţi ai firmei de construcţii.
Din activitatea petentului de-a lungul timpului, a reţinut judecătorul fondului, apare faptul că acesta cumpăra terenuri in zone de extravilan (comuna B.V.) pentru a le ceda ulterior nuda proprietate, păstrând uzufructul, iar terenurile erau trecute în intravilan prin hotărâri de consiliul local, în vedere edificării de imobile; sau acesta cumpăra terenuri în locaţii cu potenţial în intravilanul Bucureştiului (cartierul P.R., str. D.L.), obţinea autorizaţii de construire, încheia contracte de antrepriză cu SC A.C. SRL, în care era asociat, edifica clădiri de birouri şi apoi le înstrăina (P.R., str. D.L.), o afacere profitabilă in perioada anterioară anului 2010.
Curtea a constatat că petentul a reuşit să găsească excepţii sau scutiri legale şi să nu plătească TVA pe aceste tranzacţii cu caracter economic, însă a apreciat că scutirea obţinută din punct de vedere fiscal nu afectează caracterul economic al tranzacţiilor desfăşurate de acesta.
Curtea de Apel a conchis că este evident că doar privind in ansamblu rezultă că petentul realiza afaceri imobiliare de genul celor enumerate, cu fonduri de care dispunea din S.U.A. şi nu vindea civil imobile, cu motivarea că se întoarce acasă în S.U.A., însă cauza prezentă vizează doar terenurile din B.V. şi cu privire la acestea, petentul are dreptate, terenurile erau in extravilan, conform Legii nr. 350/2001, adresei Primăriei şi certificatului de urbanism emis ulterior, fiind o eroare a părţilor contractuale menţiunea de “intravilan”.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că jurisprudenţa europeană invocată nu este aplicabilă, pentru că aceste tranzacţii nu aveau un caracter ocazional şi nici nu erau o simplă exercitare a dreptului de proprietate, deoarece aceste tranzacţii, aşa cum s-a arătat, făceau parte din operaţiuni economice mai largi ale petentului şi ale asociaţilor firmei SC A.C. SRL.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În expunerea motivelor se arată că organele de inspecţie fiscală au constatat că persoana fizică A.N. a obţinut venituri cu caracter de continuitate, desfăşurând activităţi economice şi devenind persoană impozabilă din persepctiva TVA, a depăşit plafonul de scutire de TVA, în luna ianuarie 2006, având astfel obligaţia să se înregistreze ca plătitor de TVA începând cu data de 01 martie 2006; totodată, organele de inspecţie fiscală au constatat că din totalul tranzacţiilor imobiliare efectuate de persoana fizică A.N., acesta avea obligaţia să colecteze în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările şi completările ulterioare, TVA aferentă terenurilor construibile vândute în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. V1. din data 19 decembrie 2008.
Organul fiscal apreciază că, faptul că terenul respectiv este înscris în CF cu destinaţia de teren intravilan este suficient pentru a justifica necesitatea aplicării TVA asupra tranzacţiei.
În mod greşit judecătorul fondului a reţinut că stabilirea regimului juridic al terenurilor, se face numai prin Legea nr. 350/2001 şi nu a luat în considerare dispoziţiile legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 republicată cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) în vigoare la data efectuării operaţiunilor, evidenţa tehnică economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării se realizează prin sistemul de cadastru general, respectiv prin acest sistem se realizează descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi în planuri cadastrale, stocarea datelor pe suporturi informatice, identificarea şi înregistrarea tuturor proprietarilor şi a altor deţinători legali de imobile în vederea înscrierii în CF cu caracter definitiv, precum şi furnizarea datelor necesare sistemului de impozitare şi taxe pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de organele abilitate.
Se invocă în acest sens şi un punct de vedere al Direcţiei legislaţiei în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanţelor Publice exprimat prin adresa nr. A2. din 18 august 2010 potrivit căreia „anterior datei de 28 decembrie 2008, în vederea încadrării terenurilor la momentul vânzării în categoria celor construibile sau de altă natură, trebuie avute în vedere documentele întocmite pentru înscrierea în CF”.
Autorităţile recurente mai susţin că hotărârea este netemeinică deoarece, informaţiile furnizate de extrasele de carte funciară au fost preluate din înscrierile cărţilor funciare ale fiecărei parcele de teren tranzacţionate în cauză, extrasele fiind certificate pentru exactitatea acestora iar, în situaţia în care acestea nu corespundeau cu situaţia reală, se putea solicita în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, modificarea sau rectificarea înscrierilor din CF.
Se face în continuare o descriere a modalităţii de înscriere în CF a menţiunilor privind terenul şi categoria de folosinţă, cu trimitere la prevederile art. 39 alin. (4) şi alin. (6) din Ordinul Agenţiei Naţionale de Publicitate Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi la cele cuprinse la pct. 8.1.1, pct. 8.1.2 şi pct. 9.3 din Anexa nr. 1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general dar şi la Ordinul Ministrului Administraţiei Publice nr. 534/2001 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general cu modificările şi completările ulterioare, unde sunt prevăzute criteriile de clasificare şi identificare a categoriilor de folosinţă a terenurilor şi a construcţiilor dar şi modalitatea de identificare a categoriilor de folosinţă.
Un ultim argument invocat de autorităţile recurente, se referă la calificarea drept „persoană impozabilă” din perspectiva TVA a pârâtului intimat, potrivit art. 126 şi urm. C. fisc., ca urmare a faptului că ar fi desfăşurat o activitate economică prin obţinerea de venituri cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare.
Pârâtul prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca temeinică şi legală.
În susţinerea acestei poziţii procesuale a arătat că terenul care a făcut obiectul tranzacţiei, materializată prin contractul de vânzare autentificat sub nr. V1. din data de 19 decembrie 2008 şi supus analizei inspectorilor fiscali era la data vânzării teren neconstruibil şi se afla în situaţia de excepţie de la plata de TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Categoria de folosinţă a terenului rezultă, pe de o parte, din adresa autorităţii publice locale care este singura competentă să emită certificatul de urbanism dar şi un punct de vedere avizat despre situaţia juridică a terenului din această perspectivă, în baza documentaţiilor de urbanism existente la acel moment, iar pe de altă parte din certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009, depus ca Anexă nr. 13 la cererea introductivă şi H.C.L. nr. 60 din 21 octombrie 2009, Anexa nr. 14 la cererea introductivă, prin care terenurile înstrăinate în baza contractului V1. din 19 decembrie 2008 fuseseră introduse în intravilan în luna octombrie a anului 2009.
Consideră că dispoziţiile legale care stabilesc regimul economic al terenului cu privire la categoria de teren construibil este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi evocă drept relevante dispoziţiile art. 25 alin. (1) care reglementează competenţa autorităţii locale în coordonarea activităţii de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale, dispoziţiile art. 29 care definesc certificatul de urbanism ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autorităţile administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare potrivit legii”, dispoziţiile art. 33 alin. (1) potrivit cărora certificatul de urbanism se emite de aceleaşi autorităţii ale administraţiei publice locale care, potrivit competenţelor stabilite de legislaţia în vigoare, emit autorizaţiile de construire.
De altfel, prin adoptarea H.G. nr. 1618/2008 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, publicată în M. Of. nr. 865 din 22 decembrie 2008, s-a stabilit că certificatul de urbanism este documentul oficial care dovedeşte categoria de folosinţă a unui teren.
Această completare a normelor metodologice de aplicare a art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. prin introducerea alin. (6) de la pct. 378 nu reprezintă aşa cum susţin recurentele o schimbare a regimului juridic prevăzut de C. fisc. în vigoare la data de 22 decembrie 2008, deoarece nu s-a modificat legea şi printr-un act cu forţă juridică inferioară (H.G.) nu se pot aduce modificări unei legi organice (C. fisc.). Cu aceste completări s-a stabilit în mod neechivoc că regimul juridic a unui teren se demonstrează în baza documentelor de urbanism evidenţiate de autorităţi prin emiterea certificatelor de urbanism.
Dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară invocată de autorităţile recurente, nu sunt incidente în cauză şi nu prezintă relevanţă deoarece prin cadastrul general se organizează şi se păstrează evidenţa tehnică economică şi juridică a tuturor imobilelor în sistemul de carte funciară, asigurând exclusiv publicitatea imobiliară.
Examinând sentinţa recurată, în raport de motivele invocate, şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Starea de fapt recunoscută de ambele părţi vizează operaţiunea de vânzare materializată prin contractul autentificat sub nr. V1. din data 19 decembrie 2008 prin care reclamantul A.N., înstrăinează nuda proprietate asupra terenurilor situate în comuna B.D. judeţul Giurgiu în suprafaţă totală de 912.175,50 mp.
Reclamantul nu contestă împrejurarea că este persoană impozabilă, dar invocă faptul că terenurile care au făcut obiectul tranzacţiei supusă analizei inspectorilor fiscali erau situate în extravilan şi aveau statut de teren neconstruibil la data încheierii contractului de vânzare.
Apreciază pe baza menţiunilor din certificatul de urbanism că se află în situaţia de exceptare de la plata TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Organul fiscal susţine faptul că terenurile respective sunt intravilane iar împrejurarea că sunt înscrise în CF cu destinaţia de „teren intravilan” este suficientă pentru a justifica necesitatea aplicării cotei de TVA asupra tranzacţiei.
Judecătorul fondului, prin sentinţa recurată a reţinut în privinţa calităţii reclamantului de persoană impozabilă, că acesta a realizat mai multe operaţiuni imobiliare constând în vânzări de terenuri şi construcţii altele decât cele utilizate în scopuri personale.
A devenit în acest fel persoană impozabilă, dar operaţiunile cuprinse în contractul de vânzare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 2008 sunt scutite de TVA conform art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. deoarece au ca obiect terenuri extravilane, regimul lor juridic fiind stabilit prin certificatul de urbanism eliberat în condiţiile Legii nr. 350/2001.
În acest fel, criticile formulate de către autorităţile recurente, care se referă la calificarea drept persoană impozabilă din perspectiva TVA, a reclamantului potrivit art. 126 şi urm. C. fisc., ca urmare a faptului că ar fi desfăşurat o „activitate economică” prin obţinerea de venituri cu caracter de continuitate din vânzarea unor bunuri imobiliare, sunt lipsite de interes.
Conflictul juridic dedus judecăţii presupune aşadar, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Potrivit acestui text legal: „următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: „livrarea de construcţii sau părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite precum şi oricăror altor terenuri. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi din construcţii noi sau de terenuri construibile.
În sensul prezentului articol se definesc următoarele:
1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat prin care se pot executa construcţii conform legislaţiei în vigoare”.
Aşadar, teza a II-a a acestui text defineşte în mod expres noţiunea de tern construibil. Caracteristica principală a acestuia este aceea că pe el se pot executa construcţii conform legislaţiei în vigoare.
Utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii sunt reglementate în plan naţional prin Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism republicată, Legea nr. 50/1991, şi C. civ.
Legea nr. 350/2001, prin dispoziţiile cuprinse în art. 25 alin. (1) reglementează competenţa autorităţii locale în coordonarea activităţii de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale astfel (1) „Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau oraşului.
(2) Consiliul local cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism”.
Dispoziţiile art. 29 definesc certificatul de urbanism ca fiind „actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autorităţile administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare potrivit legii”; iar în cele cuprinse în art. 31 stabilesc elementele pe care le cuprinde acest act, printre acestea regăsindu-se şi cele vizând regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea imobilului - teren şi/sau construcţiile aferente - în intravilan sau extravilan;
Regulamentul general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, stabileşte în aplicarea legii, regulile de ocupare a terenurilor şi de amplasare a construcţiilor dar şi a amenajărilor aferente acestora.
Astfel, conform art. 1 pct. 3 din Regulament „planurile de amenajare a teritoriului sau după caz planurile urbanistice şi regulamentele locale de urbanism cuprind normele obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor”, controlul aplicării regulamentului revenindu-i compartimentului de specialitate din cadrul autorităţii locale.
Pe de altă parte Legea nr. 50/1991 în Anexa II „Definirea unor termeni de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii”, explică sfera noţiunii de teren intravilan al unei localităţi prin: „terenul care constituie o localitate se determină prin planul urbanistic general (P.U.G.) şi cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel cu sau fără construcţii organizate şi delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol, sau având o altă destinaţie înlăuntrul căruia este permisă realizarea de construcţii în condiţiile legii”.
Toate aceste dispoziţii legale conduc la concluzia că regimul juridic al terenului „construibil sau neconstruibil” rezultă din documentele de urbanism întocmite de autorităţile locale în limitele competenţei recunoscute de lege.
Dispoziţiile Legii nr. 7/1996, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, invocate de autorităţile recurente nu sunt incidente în cauză şi nu prezintă relevanţă deoarece prin cadastrul general se organizează şi se păstrează evidenţa tehnică economică şi juridică a tuturor imobilelor iar sistemul de carte funciară asigură publicitatea imobiliară.
În speţă, reclamantul prin actele emise de autorităţile locale respectiv certificatul de urbanism nr. U1. din 21 decembrie 2009, adresa nr. A1. din 2 august 2008 emisă de Primăria B.D., HCL 60 din 21 octombrie 2009, a făcut dovada că terenurile respective aveau statut de teren neconstruibil la data încheierii convenţiei de vânzare, astfel că se afla în situaţia de excepţie de la plata TVA reglementată de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Pentru toate aceste considerentele, recursurile urmează să fie respinse, ca nefondate, în condiţiile prevăzute de art. 312 alin. (1), art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de A.N.A.F. şi de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti (succesoare a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti) în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2, împotriva sentinţei civile nr. 5571 din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7487/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7491/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
