ICCJ. Decizia nr. 7493/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7493/2013
Dosar nr. 7230/2/2011
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.C. SA - Bacău a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.S.C.U.P. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.R.S.C.U.P.”), solicitând:
- anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011 emisă de A.N.R.S.C.U.P., prin care a fost respinsă cererea societăţii înregistrată la A.N.R.S.C.U.P. sub nr. A1. din 06 iulie 2011 privind revocarea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011 emis de preşedintele A.N.R.S.C.U.P.;
- anularea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011 emis de preşedintele A.N.R.S.C.U.P., înregistrat la societate sub nr. 1048 din 24 iunie 2011, prin care a fost respinsă eliberarea licenţei clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare în unitatea teritorială a municipiului Oneşti din judeţul Bacău;
- obligarea A.N.R.S.C.U.P. la emiterea ordinului de acordare a licenţei clasa 3 pentru furnizarea/prestarea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, în unitatea administrativ-teritorială a municipiului Oneşti, din judeţul Bacău;
- obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 03 martie 2011, a formulat, în temeiul art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, cerere pentru acordarea licenţei clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare în municipiul Oneşti.
Cererea de acordare a licenţei a fost înregistrată la A.N.R.S.C.U.P. sub nr. 1022988 din 04 martie 2011 şi a fost respinsă prin Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C.U.P. nr. 366 din 23 iunie 2011, pe considerentul că societatea nu îndeplineşte criteriul obligatoriu prevăzut de dispoziţiile art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007.
Reclamanta a prezentat un scurt istoric privind înfiinţarea societăţii, arătând că este succesoarea fostei Regii Autonome de Gospodărie Comunală şi Locativă Oneşti (R.A.G.C.L. Oneşti) având ca obiect principal de activitate captarea, tratarea şi distribuţia apei. R.A.G.C.L. Oneşti a fost reorganizată prin Hotărârea Consiliul Judeţean Bacău nr. 5/1995, patrimoniul acesteia fiind preluat de SC O. SA, iar, ulterior, această societate a fost privatizată şi apoi divizată, înfiinţându-se SC A.C. SA - Bacău, prin preluarea unei părţi din capitalul social.
Se susţine că SC A.C. SA - Bacău nu intră sub incidenţa prevederilor privind obligativitatea contractului de gestiune delegată, întrucât este succesoarea R.A.G.C.L. Oneşti, al cărei obiect principal de activitate era reprezentat de serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare, iar Legea nr. 326/2001 a fost publicată în M. Of. al României la data de 28 iunie 2001, ulterior privatizării SC O. SRL, până la momentul respectiv regimul serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare fiind reglementat de Legea nr. 4/1981, care nu făcea nicio distincţie între gestiunea directă şi delegată.
Totodată, se arată că SC A.C. SA - Bacău a obţinut licenţa solicitată în anii anteriori (2004-2010), chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/2006.
Reclamanta arată că delegarea gestiunii serviciului de apă şi de canalizare s-a realizat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Bacău nr. 5/1995, prin care s-a decis înfiinţarea SC O. SRL prin reorganizarea R.A.G.C.L. Oneşti, fiind incidente prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 51/2006.
Pârâta A.N.R.S.C.U.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a adresei A.N.R.S.C.U.P. nr. A1. din 27 iulie 2011 de răspuns la plângerea prealabilă, arătând că aceasta nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Cu privire la capătul de cerere vizând anularea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011 emis de preşedintele A.N.R.S.C.U.P., pârâta susţine că este legal, întrucât societatea nu îndeplineşte criteriul obligatoriu pentru acordarea licenţei prevăzut de art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv nu există un contract de delegare a serviciului şi a bunurilor ce aparţin domeniului public al municipiului Oneşti, încheiat între SC A.C. SA şi autoritatea administraţiei publice locale. Pârâta a invocat dispoziţiile art. 30 alin. (4), (5) şi (6) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, precum şi ale art. 20 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2006 şi a arătat că reclamanta a recunoscut, prin adresa înregistrată la A.N.R.S.C.U.P. sub nr. A2. din 22 martie 2010, că nici până în prezent nu a obţinut contract de delegare a gestiunii.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1038 din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere referitor la anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011 emisă de pârâta A.N.R.S.C.U.P. şi a respins, în rest, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA - Bacău.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere referitor la anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011, instanţa a reţinut că, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adresa de răspuns la plângerea prealabilă nu produce efecte juridice faţă de reclamantă, singurul act producător de efecte juridice fiind Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C.U.P. nr. 366 din 23 iunie 2011, prin care a fost respinsă solicitarea societăţii de eliberare a licenţei clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi canalizare, în unitatea administrativ-teritorială a municipiului Oneşti din judeţul Bacău.
Referitor la capătul de cerere privind anularea Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C.U.P. nr. 366 din 23 iunie 2011, Curtea de Apel a reţinut că motivul respingerii cererii de acordare a licenţei constă în faptul că reclamanta nu îndeplineşte criteriul obligatoriu pentru acordarea licenţei menţionat de dispoziţiile art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv existenţa, în termen de valabilitate, a unui contract de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale din unitatea administrativ teritorială pentru care se solicită licenţă, în speţă Consiliul Local al municipiului Oneşti din judeţul Bacău.
Curtea de Apel a reţinut împrejurarea că reclamanta nu a negat faptul că nu a încheiat cu Consiliul Local al municipiului Oneşti un astfel de contract de delegare de gestiune.
Faţă de susţinerile reclamantei în sensul că delegarea gestiunii serviciului de apă şi de canalizare s-a realizat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Bacău nr. 5/1995, instanţa a reţinut că, din analiza coroborată a prevederilor art. 30 alin. (4), (5) şi (6) şi art. 39 din Legea nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2006, societăţile comerciale pot desfăşura această activitate numai în modalitatea gestiunii delegate, în baza contractului de delegare a gestiunii serviciului încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale şi în baza licenţei eliberate de A.N.R.S.C.
Faţă de susţinerile reclamantei privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007 şi cele referitoare la faptul că noţiunile de „gestiune directă” şi „gestiune delegată” au fost introduse prin Legea nr. 326/2001, intrată în vigoare ulterior adoptării Hotărârii Consiliului Judeţean Bacău nr. 5/1995, respectiv încheierii contractului de privatizare, Curtea de Apel a reţinut că nu sunt relevante, întrucât ordinul de acordare a licenţei, ca act administrativ, trebuie emis în temeiul şi limitele stabilite de legislaţia în vigoare la data emiterii sale. Or, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006 şi ale Legii nr. 241/2006, societăţile comerciale pot desfăşura această activitate numai în modalitatea gestiunii delegate, în baza contractului de delegare a gestiunii serviciului încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale şi în baza licenţei eliberate de A.N.R.S.C.U.P.
Chiar dacă s-ar admite faptul că prin Hotărârea nr. 5 din 24 februarie 1995, Consiliul Judeţean Bacău a dispus în mod unilateral delegarea gestiunii serviciului de utilitate publică de alimentare cu apă şi de canalizare către SC O. SRL, a cărei succesoare cu titlu universal este reclamanta, trebuie avut în vedere faptul că, la adoptarea acestei hotărâri era în vigoare o altă lege - Legea nr. 4/1981 şi că, ulterior, au survenit o serie de modificări legislative ce impun unele cerinţe obligatorii pentru prestarea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, prevăzând şi faptul că societăţile comerciale pot desfăşura această activitate numai în modalitatea gestiunii delegate, fiind aşadar exclusă modalitatea gestiunii directe.
Or, aşa cum actul administrativ constând în Hotărârea Consiliului Judeţean Bacău nr. 5 din 24 februarie 1995 a fost emis în conformitate cu legislaţia în vigoare la data respectivă, actele administrative emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 51/2006 şi a Legii nr. 241/2006, prin urmare şi licenţa solicitată de reclamantă, trebuie să respecte exigenţa conformităţii cu aceste acte normative în vigoare.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut şi faptul că, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată între reclamantă şi pârâtă, reclamanta recunoaşte faptul că cerinţa încheierii contractului de delegare a gestiunii este obligatorie pentru obţinerea licenţei, întrucât afirmă că a solicitat în mai multe rânduri delegarea gestiunii serviciului şi concesiunea, şi că, până în prezent, nu a obţinut contractul de delegare gestiune, fiind în procedura prealabilă cu Consiliul local Oneşti - adresa nr. A2. din 22 martie 2010.
Necesitatea existenţei unui contract de delegare a gestiunii rezultă şi din faptul că, potrivit H.G. nr. 1347/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău, infrastructura de apă şi de canalizare se află în proprietatea municipiului Oneşti.
Cu referire la licenţele obţinute anterior de reclamantă, instanţa a reţinut că acestea au fost emise în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată, în concret, cu prevederile Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C.U.P. nr. 140/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licenţelor şi a autorizaţiilor în sectorul serviciilor publice de gospodărire comunală, condiţiile de suspendare, de retragere sau de modificare a acestora, care nu prevedea cerinţa obligatorie constând în existenţa contractului de delegare de gestiune, act normativ abrogat ulterior prin H.G. nr. 745/2007.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei referitoare la faptul că anterior, prin Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C.U.P. nr. 410 din 26 octombrie 2009, i-a fost acordată licenţa pentru serviciul de apă şi canalizare, instanţa a reţinut că licenţa respectivă a fost valabilă numai în cazul licitaţiilor organizate de către autorităţile administraţiei publice locale responsabile, în condiţiile stabilite de Legea nr. 51/2006 şi de Legea nr. 241/2006 şi nu a conferit reclamantei dreptul de a presta serviciul în municipiul Oneşti, licenţa fiind valabilă doar 12 luni, situaţie în care nu este necesar contractul de delegare de gestiune.
În concluzie, raportat la dispoziţiile Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 241/2006 şi ale art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, întrucât, din probatoriul administrat rezultă că reclamanta nu îndeplineşte cerinţa obligatorie constând în existenţa în termen de valabilitate a contractului de delegare a gestiunii încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale, Curtea de Apel a constatat că, în mod legal şi temeinic, pârâta, prin ordinul contestat a respins solicitarea reclamantei de acordare a licenţei pentru prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare în municipiul Oneşti.
Pe cale de consecinţă, aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu referitor la obligarea pârâtei la emiterea ordinului de acordare a licenţei.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 1038 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A.C. SA - Bacău, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
3.1. În mod eronat prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011 emise de A.N.R.S.C.
Recurenta a apreciat că răspunsul la plângerea prealabilă emis de autoritatea publică poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ întrucât, din modalitatea de redactare a textului art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că poate face obiectul acţiunii în contencios administrativ nu numai actul administrativ, tipic sau asimilat, ci şi răspunsul emis de autoritatea publică în soluţionarea plângerii prealabile. Acest răspuns face corp comun cu actul administrativ, este accesoriu acestuia, sens în care, în mod evident, poate fi supus cenzurii instanţei de judecată.
3.2. În mod greşit, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011 şi a Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011, precum şi obligarea A.N.R.S.C la emiterea ordinului de acordare a licenţei pentru furnizarea/prestarea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, hotărârea fiind pronunţată cu „încălcarea sau aplicarea greşită a legii” (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că SC A.C. SA este operator în sensul Legii nr. 51/2006 şi al Legii nr. 241/2006, că în această calitate a furnizat către A.N.R.S.C toate documentele solicitate în vederea eliberării licenţei, însă cererea i-a fost respinsă, motivat de faptul că Societatea nu ar îndeplini criteriul obligatoriu pentru acordarea licenţei menţionat de art. 47 lit. c) din Regulamentul privind acordarea licenţelor, aprobat prin H.G. nr. 745/2007.
Contrar celor afirmate de A.N.R.S.C şi reţinute de prima instanţă, recurenta a susţinut că nu este sub incidenţa prevederilor referitoare la obligativitatea contractului de gestiune delegată, întrucât:
(i) SC A.C. SA este succesoarea cu titlu universal a SC O. SA, societate înfiinţată prin reorganizarea R.A.G.C.L Oneşti, al cărui obiect principal de activitate era reprezentat de serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare;
(ii) anterior, potrivit dispoziţiilor HG nr. 597/1992, R.A.G.C.L era sub autoritatea Consiliului Judeţean Bacău;
(iii) prin Hotărârea nr. 5/1995, Consiliul Judeţean Bacău a dispus, în mod unilateral, delegarea gestiunii serviciului de utilitate publică de alimentare cu apă şi de canalizare către firma nou înfiinţată, SC O. SA;
(iv) reglementarea gestiunii serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare, în gestiune directă şi gestiune delegată a avut loc prin Legea nr. 326/2001, ulterior privatizării SC O. SA;
(v) până la momentul apariţiei Legii nr. 326/2001, regimul serviciului alimentare cu apă şi de canalizare era reglementat de Legea nr. 4/1981, care nu făcea nicio distincţie între formele gestiunii, respectiv gestiune directă şi delegată;
(vi) SC A.C. SA a obţinut licenţa solicitată în anii anteriori (2004-2010), chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/2006.
Recurenta a apreciat că, urmare a transmisiunii universale, a preluat automat drepturile şi obligaţiile SC O. SA, care, la rândul său, le-a preluat de la R.A.G.C.L.L Oneşti, inclusiv beneficiul delegării unilaterale a gestiunii serviciului de utilitate publică de alimentare cu apă şi de canalizare (în virtutea teoriei drepturilor câştigate, în acord cu legislaţia în vigoare la acel moment). În consecinţă, în cazul de faţă, sunt inaplicabile dispoziţiile ulterioare cuprinse în Legea nr. 51/2006 şi Legea nr. 241/2006, care prevăd necesitatea încheierii contractului de delegare a gestiunii.
Invocarea de către prima instanţă a inexistenţei unui „contract de delegare de gestiune a serviciului şi a bunurilor” a fost considerată de recurentă ca fiind nelegală şi prin raportare la faptul că SC A.C. SA are dreptul de administrare asupra bunurilor în cauză, respectiv asupra instalaţiilor şi echipamentelor componente ale sistemului de alimentare cu apă şi de canalizare din municipiul Oneşti.
În acest sens, recurenta a precizat că este succesoarea R.A.G.C.L Oneşti, că printre bunurile aflate în patrimoniul acestei societăţii se aflau la data înfiinţării ei, infrastructura tehnico-edilitară, respectiv instalaţiile şi echipamentele componente ale sistemului de alimentare cu apă şi de canalizare, aşa cum reiese din situaţia capitalului social al R.A.G.C.L la data de 31 decembrie 1994.
Conform dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a R.A.G.C.L, precum şi a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său”, iar M. Of. al României nr. 2022 din 27 noiembrie 2001 cuprinde lista bunurilor transmise către SC A.C. SA, prin divizare, printre care se află şi infrastructura tehnico-edilitară a municipiului Oneşti.
În concluzie, pentru motivele evidenţiate, în temeiul art. 299 şi urm.C. proc. civ., art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 1038 din 15 februarie 2012, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
4. Apărările formulate de intimata A.N.R.S.C.U.P.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 1038 din 15 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca legală şi temeinică, invocând în special de următoarele argumente:
4.1. În mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere privind anularea adresei A.N.R.S.C. nr. A1. din 27 iulie 2011, întrucât răspunsul la plângerea prealabilă, prin conţinutul său, nu corespunde definiţiei legale a actului administrativ supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ;
4.2. Reclamanta SC A.C. SA Oneşti nu îndeplineşte criteriul obligatoriu de acordare a licenţei menţionat la art. 47 lit. c) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv nu există un contract de delegare a serviciului şi a bunurilor ce aparţin domeniului public al municipiului Oneşti, încheiat între SC A.C. SA şi autoritatea administraţiei publice locale.
Susţinerea reclamantei conform căreia nu ar mai avea nevoie de contract de delegare, întrucât este proprietara de bunuri publice specifice sistemului de alimentare cu apă şi de canalizare, este eronată, motivat de faptul că infrastructura de apă şi de canalizare se află în proprietatea municipiului Oneşti, potrivit H.G. nr. 134/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău, pct. 152-157.
Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 410 din 26 octombrie 2009, prin care i s-a acordat reclamantei licenţă clasa 3 pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare din aria administrativă a municipiului Oneşti, nu a acordat permisiunea reclamantei de a presta serviciul în municipiul Oneşti, ci de a participa la licitaţiile organizate de autorităţile administraţiei publice locale, fiind valabilă doar 12 luni de la eliberare.
5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art. 305 C. proc. civ., la cererea recurentei SC A.C. SA.
La data de 19 noiembrie 2013, recurenta a formulat cerere de suspendare a judecăţii prezentei cauze, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1994/110/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bacău.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În motivarea acestei cereri, recurenta a arătat că Dosarul nr. 1994/110/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bacău are ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.C. SA, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Oneşti şi Primarul municipiului Oneşti, prin care s-a solicitat obligarea acestora la încheierea contractelor de concesiune pentru terenurile aferente staţiei de tratare a apei C., staţiei de epurare a apei J. şi atelierului de întreţinere şi reparaţii a reţelei de apă şi canalizare situat în Oneşti, str. C., judeţul Bacău.
A apreciat recurenta că soluţia care va fi pronunţată asupra recursului de faţă depinde în mod direct şi de existenţa dreptului SC A.C. SA privind încheierea contractului de concesiune asupra terenurilor anterior menţionate, drept care face obiectul judecăţii în Dosarul nr. 1994/110/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bacău.
Intimata a solicitat, prin concluziile scrise, respingerea cererii de suspendare a judecăţii, având în vedere, pe de o parte, caracterul facultativ al acestei măsuri, iar, pe de altă parte, faptul că Dosarul nr. 1994/110/2011 se referă la concesionarea terenurilor şi nu la concesionarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare.
6. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de suspendare a judecăţii formulată de recurenta-reclamantă SC A.C. SA.
Textul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reglementează unul dintre cazurile suspendării legale facultative şi se referă la chestiunile prealabile, care pot avea o influenţă hotărâtoare asupra dreptului dedus în justiţie.
Faptul că între reclamanta SC A.C. SA şi autorităţile administraţiei publice locale ale municipiului Oneşti există un litigiu cu privire la concesionarea terenurilor aferente infrastructurii de apă şi canalizare nu justifică suspendarea judecăţii prezentei cauze întrucât, constatarea existenţei/inexistenţei unui refuz nejustificat de eliberare a licenţei pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare, refuz exprimat prin emiterea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011, nu poate fi influenţată de viitoarele drepturi ce ar rezulta dintr-o eventuală soluţie de admitere a cererii de concesiune a terenurilor aferente infrastructurii tehnico-edilitare.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel că urmează să dispună respingerea cererii de suspendare a judecăţii formulată de recurenta-reclamantă SC A.C. SA
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Acţiunea în contencios administrativ supusă judecăţii are ca obiect:
(i) anularea adresei nr. A1. din 27 iulie 2011, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011 emis de preşedintele A.N.R.S.C.U.P.;
(ii) anularea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011;
(iii) obligarea autorităţii pârâte la emiterea licenţei clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare în municipiul Oneşti.
1.1. Asupra excepţiei inadmisibilităţi cererii având ca obiect anularea adresei de răspuns la plângerea prealabilă
Faţă de definiţia legală a actului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004], Înalta Curte apreciază, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că adresa nr. A1. din 27 iulie 2011 nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ.
Prin această adresă reclamanta a fost informată cu privire la refuzul de revocare a Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011, fiind reiterate raţiunile avute în vedere de emitentul ordinului la adoptarea acestuia.
Adresa de răspuns la plângerea prealabilă nu produce prin ea însăşi efecte juridice, în sensul de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice, şi nici nu a fost emisă în scopul organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
În mod corect prima instanţă a reţinut că singurul act producător de efecte juridice în sensul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 este Ordinul nr. 366 din 23 iunie 2011, astfel că este neîntemeiată critica recurentei privitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a adresei nr. A1. din 27 iulie 2011.
1.2. Referitor la refuzul de emitere a licenţei pentru furnizarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare.
În mod legal prima instanţă a reţinut că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă prin emiterea Ordinului nr. 366 din 23 iunie 2011 nu este un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii ordinului contestat, respectiv art. 30 alin. (4), (5) şi (6) şi art. 39 din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, precum şi art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, rezultă că societăţile comerciale pot desfăşura activităţi de prestare a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare numai în modalitatea gestiunii delegate, în baza contractului de delegare a serviciului încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale şi în baza licenţei eliberate de A.N.R.S.C.
Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile recurentei, în calitatea sa de societate comercială, iar refuzul de eliberare a licenţei a fost unul legal, faţă de neîndeplinirea cerinţei obligatorii instituite de art. 47 lit. c) din Regulamentul privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv existenţa în termen de valabilitate a contractului de delegare a gestiunii, încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale.
Calitatea recurentei de succesor cu titlu universal al SC O. SA nu îi conferă dreptul la acordarea licenţei clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare în municipiul Oneşti, atât timp cât în sistemul normativ instituit de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 241/2006 şi H.G. nr. 745/2006, singura modalitate de prestare a serviciului, în cazul societăţilor comerciale, o constituie gestiunea delegată, iar situaţia SC O. SA era aceeaşi cu a reclamantei, în sensul că nici aceasta nu îşi desfăşura activitatea în modalitatea gestiunii delegate, pe baza unui contract de delegare a gestiuni valabil încheiat cu autorităţile administraţiei publice locale.
Faptul că, anterior, prin Ordinul A.N.R.S.C. nr. 410 din 26 octombrie 2009, reclamantei i-a fost acordată licenţa clasa 3 pentru serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare, în condiţiile Legii nr. 51/2006 şi Legii nr. 241/2006, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât această licenţă este valabilă numai în cazul licitaţiilor de delegare a serviciului organizate de autorităţile administraţiei publice locale şi numai o perioadă de 12 luni de la eliberare, conform menţiunilor exprese din anexa la Ordinul nr. 410/2010.
În plus, susţinerile recurentei, în sensul că infrastructura tehnico - edilitară specifică furnizării serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare se află în patrimoniul acesteia, sunt infirmate de prevederile H.G. nr. 1347/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău, pct. 152-156, din care rezultă că infrastructura de apă şi de canalizare se află în proprietatea municipiului Oneşti, respectiv: staţiile de captare şi pompare apă C.A., C., J., precum şi reţelele de transport ape pluviale şi apă potabilă.
Prin urmare, este neîntemeiat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele evidenţiate, în temeiul art. 20 alin. (1) din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.C. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., de recurenta-reclamantă SC A.C. SA - Bacău.
Respinge recursul declarat de SC A.C. SA - Bacău împotriva sentinţei civile nr. 1038 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7491/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 7496/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
