ICCJ. Decizia nr. 7535/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7535/2013
Dosar nr. 2737/2/2011
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2614 din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.T., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară), având ca obiect anularea Ordonanţei nr. 43 din 1 februarie 2011, prin care s-a dispus sancţionarea sa cu avertisment în calitate de administrator al O., precum şi a Deciziei nr. 222 din 7 martie 2011, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva ordonanţei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea sa, reclamantul a solicitat anularea Ordonanţei nr. 43 din 1 februarie 2011 şi a Deciziei nr. 222/2011, prin care i s-a respins contestaţia împotriva acestei ordonanţe.
Prin Ordonanţa nr. 43/2011, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dispus sancţionarea cu avertisment a reclamantului în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al O. S.A. întrucât nu a răspuns în concret la solicitările CNVM din mai multe adrese cu privire la motivul pentru care nu a subscris la majorarea capitatului social al S.C. C. S.A.
S-a arătat că reclamantul putea şi trebuia să prevină săvârşirea faptei.
Au fost reţinute dispoziţiile art. 2 alin. (5) lit. d), art. 271, 272 lit. a), art. 273 alin. (1) lit. a), art. 275 alin. (1) şi art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.
În esenţă, reclamantul a susţinut că atâta timp cât nu s-a reţinut o răspundere în sarcina societăţii nu se putea aplica o sancţiune administratorilor acestora faţa de dispoziţiile art. 277 din Legea nr. 297/2004.
Instanţa nu poate reţine această susţinere a reclamantului deoarece acesta a adăugat în textul legal sintagma "şi" înainte de "persoanelor fizice", schimbând astfel sensul textului.
Chiar şi aşa textul invocat de reclamant se interpreta în sensul că pot fi aplicate sancţiuni şi persoanelor fizice nu numai celor juridice, neexistând nici o obligaţie de aplicare a unei sancţiuni mai întâi persoanei juridice.
De asemenea se reţine ca pârâta nu a invocat prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 5 din aceeaşi lege care se refera la entităţile reglementate ci prevederile art. 2 alin. (5) lit. d) care dispun ca pârâta poate să solicite în cadrul operaţiunii de supraveghere informaţii şi documente emitenţilor de valori mobiliare.
Apoi reclamantul a susţinut că în decizia de soluţionare a contestaţiei a fost adăugat în mod nepermis un temei juridic nou.
Nu se poate reţine nici această susţinere, deoarece acest temei este invocat pentru a răspunde reclamantului la contestaţia sa în care susţine că nu poarta răspunderea faptei reţinute în sarcina sa.
De aceea pe lângă acest text a fost invocat şi art. 44 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul CNVM nr. 15/2004.
Reclamantul nu face nicio afirmaţie cu privire la acest text din regulamentul CNVM tocmai pentru faptul că acest text implica obligativitatea ca, în cadrul SAI, consiliul de administraţie şi, implicit, reclamantul este responsabil pentru elaborarea strategiilor investiţionale pentru fiecare entitate administrată, iar deciziile luate de direcţia distinctă cu analiza oportunităţilor investiţionale şi plasarea activelor trebuie să fie în conformitate cu strategia indicată de consiliul de administraţie.
Nici susţinerea reclamantului că administratorii răspund doar faţă de societate nu poate fi reţinută deoarece din întreaga reglementare a Legii nr. 31/1990 reiese că administratorii reprezintă societatea în relaţiile cu terţii deoarece actele sunt semnate de aceştia, acesta fiind şi motivul pentru care sunt indicaţi în mod expres şi înscrişi la Oficiul Registrului Comerţului şi se depun şi semnăturile acestora.
De altfel din cuprinsul contestaţiei reclamantului la ordonanţă, contestaţie adresată pârâtei, reiese că reclamantul a indicat că avea în competenţă aprobarea investiţiilor directe în calitate de director general adjunct, împreună cu directorul general.
Prin urmare nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului referitoare la netemeinicia actelor contestate pe motiv că nu ar fi avut atribuţii de reprezentare a societăţii.
Mai mult, chiar reclamantul a depus un extras din reglementările interne ale S.O., dar a subliniat numai atribuţiile directorului general în privinţa reprezentării societăţii, însă la lit. e), aceleaşi atribuţii le are şi directorul general adjunct, ori chiar în contestaţie reclamantul a invocat că deţinea aceasta funcţie în conformitate cu o hotărâre a Consiliului de Administraţie din 2009.
Chiar dacă nu toate adresele s-au referit la acest aspect, din adresa pârâtei de la fila 84 din dosar şi răspunsul semnat de către reclamant de la filele 85 - 87 reiese clar că nu s-a răspuns la adresa pârâtei cu privire la oferirea de explicaţii la condiţiile şi cauzele care au determinat diminuarea participării S.O. la S.C. C.C. S.A.
Practic, adresa de răspuns nu face decât să arate cum a fost diminuata participarea şi nicidecum oferirea unei explicaţii pentru care s-a ajuns la aceasta situaţie.
În virtutea atribuţiilor sale reclamantul trebuia să facă verificări în cadrul societăţii pentru a răspunde la întrebările pârâtei.
De asemenea nu are nicio relevanţă faptul că într-un raport s-au consemnat răspunsuri date de către o anumita persoană din cadrul societăţii.
Nu se pot reţine nici susţinerile reclamantului din notele scrise că fapta nu constituie contravenţie, că nu ar fi săvârşita cu vinovăţie, că s-ar fi răspuns la solicitările CNVM, ori că subiectul activ al faptei ar fi persoana juridică, faţă de cele reţinute în precedent.
Potrivit art. 2 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 297/2004 pârâta avea dreptul să solicite informaţii ceea ce înseamnă obligaţia corelativă a reclamantului în calitate de membru al consiliului de administraţie şi director general adjunct să răspundă solicitării.
Prin neemiterea unui răspuns s-au încălcat prevederile legii mai sus indicate.
Faptul ca au fost furnizate anumite răspunsuri care nu răspund practic solicitării pârâtei nu poate fi reţinut ca motiv să se constate că fapta nu a fost săvârşită.
De asemenea vinovăţia poate îmbrăca şi forma culpei, iar faptul că reclamantul nu cunoştea răspunsul nu îl exonerează pe acesta de răspundere având îndatorirea ca, în calitate de membru al consiliului de administraţie, să cerceteze situaţia, pentru a putea răspunde la solicitările pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În expunerea motivelor, se arată că hotărârea nu conţine temeiurile de drept, este motivată cu precădere pe o interpretare factuală.
În privinţa criticilor de nelegalitate a ordonanţei, actul administrativ individual cu regim sancţionator supus analizei, se arată că textul de lege indicat în ordonanţă (art. 272 alin. (1) lit. a)) nu poate constitui temei legal pentru sancţionare, întrucât nu individualizează în mod concret faptele contravenţionale la care se referă aşa cum o fac alineatele ce urmează şi nici nu poate transforma Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în "legiuitor ad-hoc". Dacă orice încălcare a Legii nr. 297/2004 sau regulamentelor CNVM fără circumstanţiere ar putea fi considerate de CNVM drept fapte contravenţionale ar transforma acest organism administrativ în legiuitor, deşi nu este enumerată la art. 1 din Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, printre organe ale puterii de stat cu atribuţii în domeniul contravenţional.
Sintagma "stabilită şi sancţionată ca atare prin lege", implică existenţa unei norme de drept pozitiv care să descrie fapta ca atare, într-o manieră suficient de explicită astfel încât orice subiect de drept căruia i se adresează să o poată identifica pentru a se conforma în mod voluntar şi pentru a evita să suporte sancţiuni contravenţionale.
Pe de altă parte, descrierea faptei în maniera "nu a răspuns concret la solicitările CNVM" şi adverbul "concret" implică un nivel ridicat de arbitrariu şi incertitudine, căci nimeni nu ar putea aprecia ce nivel de conformare pretinde CNVM pentru ca o faptă să nu fie calificată drept contravenţie.
Un alt motiv de nelegalitate invocat, se referă la modul de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la stabilirea subiectului activ al contravenţiei, stabilirea eventualelor răspunderi subsidiare şi aplicarea sancţiunii de natură contravenţională.
În acest sens, se arată că CNVM a indicat dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 31/1990 ca temei al răspunderii membrilor consiliului de administraţie. Aceste dispoziţii reglementează raporturile de drept comercial dintre administrator şi societate, precum şi răspunderea acestora faţă de societate. Calitatea de administrator în sensul Legii nr. 31/1990 nu conduce automat la răspunderea de natură contravenţională, dacă nu sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de legislaţia contravenţională.
Dincolo de aceasta, răspunderea contravenţională este o răspundere pentru o faptă proprie şi nicidecum o răspundere colegială, vinovăţia pentru săvârşirea unei fapte de natură contravenţională, trebuie să fie stabilită în mod individual în raport de circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi de conduita făptuitorului.
Sancţiunea contravenţională a fost aplicată de CNVM doar în considerarea calităţii de membru în Consiliul de administraţie organ colegial şi nu în considerarea vinovăţiei ca element al răspunderii contravenţionale.
Toate aceste susţineri sunt reluate atunci când sunt aduse critici împotriva hotărârii recurate, instanţa de control judiciar urmând să le aibă în vedere la soluţionarea recursului.
Analizând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrările dosarului, a motivelor de recurs invocate şi din oficiu prin prisma normelor şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform ordonanţei CNVM nr. 43/2011, recurentul, în calitate de membru al Consiliului de administraţie S.O. a fost sancţionat cu avertisment. Sancţiunea a fost aplicată pentru încălcarea prevederilor art. 2 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, fiind considerat vinovat de nerespectarea obligaţiei de a prezenta comisiei informaţii cu privire la motivul pentru care societatea nu a subscris la majorarea capitalului social al S.C. C. S.A.
Au fost invocate în drept prevederile art. 2 alin. (5) lit. d), art. 272 lit. a), art. 273 lit. a), art. 275 alin. (1) şi art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (5) lit. d) din lege, în vigoare la data aplicării sancţiunii, reglementează posibilitatea comisiei să solicite informaţii şi documente emitenţilor ale căror valori mobiliare fac obiectul unor oferte publice sau au fost admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau tranzacţionate într-un sistem alternativ de tranzacţionare, corelativ cu obligaţia emitenţilor de a se conforma în sensul prezentării informaţiilor şi documentelor solicitate. De aceea, refuzul de a prezenta datele, informaţiile şi documentele solicitate este considerată o încălcare a legislaţiei specifice pieţei de capital abaterea fiind calificată contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 272 lit. a) pct. 16 lit. g) din Legea nr. 297/2004.
Prin urmare, nu se poate susţine că fapta reţinută în actul de sancţionare nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 297/2004 şi enumerate în Titlul X - "Răspunderi şi sancţiuni".
Criticile vizând modul de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la stabilirea subiectului activ al contravenţiei, stabilirea eventualelor răspunderi subsidiare şi aplicarea sancţiunii de natură contravenţională sunt de asemenea nefondate.
Corespunde adevărului că actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi, iar faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor, însă în speţă, baza legală a emiterii actului individual administrativ de sancţionare cu avertisment a reclamantului o constituie dispoziţiile art. 277 din Legea nr. 297/2004. Potrivit acestui text de lege în vigoare la data emiterii actului, "C.N.V.M. poate aplica sancţiunii persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere, ori exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de prezenta lege, le este imputabilă respectiva contravenţie pentru că, deşi puteau şi trebuiau să prevină săvârşirea ei, nu au făcut-o".
Se poate aşadar observa că sancţionarea persoanei fizice este prevăzută expres în acest text legal şi vizează persoanele care îndeplinesc funcţia de administratori, reprezentanţi legali sau exercitând de jure sau de facto funcţii de conducere, ori exercitând cu titlu profesional activităţi reglementate de prezenta lege.
Pornind însă de la acest text legal ce stabileşte categoria persoanelor fizice care pot fi făcute responsabile de comiterea unei contravenţii prevăzute de Legea nr. 297/2004 şi cărora CNVM le poate aplica o sancţiune, de la principiul personalităţii răspunderii contravenţionale, potrivit căruia răspunderea contravenţională nu se poate angaja decât în sarcina unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea contravenţională, şi având în vedere funcţia deţinută de reclamant în societate, de membru în consiliul de administraţie şi director adjunct instanţa de control judiciar, în raport de actele şi lucrările dosarului constată că în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contravenţionale împotriva reclamantului.
Prin actul administrativ contestat, în sarcina reclamantului s-a reţinut următoarele "nu a răspuns concret la solicitările CNVM formulate prin adresele DGS nr. 19326 din 14 octombrie 2010, nr. 19574 din 20 octombrie 2010, nr. 19783 din 26 octombrie 2010, nr. 22238 din 22 noiembrie 2010 şi nr. 23549 din 20 decembrie 2010, cu privire la motivul pentru care nu a subscris la majorarea capitalului social al S.C. C. S.A.
În perioada 1 octombrie 2010 - 31 decembrie 2010, ce corespunde cu intervalul de timp în care s-au solicitat din partea societăţii astfel de lămuriri, potrivit organigramei ce rezultă din actul depus la dosar, a extrasului din reglementările interioare şi a datelor înscrise la Oficiul Registrului Comerţului, conducerea administrativă a societăţii era asigurată de un director general aflat în funcţiune şi care avea printre atribuţii "angajarea şi reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii, verificarea şi semnarea dărilor de seamă, raportările pe linie economico-financiară precum şi cele solicitate de BVM şi/CNVM".
Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă, că în perioada de referinţă i-au fost delegate reclamantului atribuţii de conducere s-au alte competenţe care-l obligau să ia măsuri în vederea asigurării şi menţinerii unor standarde profesionale şi de conduită adecvată privind serviciile financiare s-au să prevină şi să propună soluţii de remediere a oricărei situaţii de încălcare a legilor şi reglementărilor pieţei de capital s-au a procedurilor interne ale societăţii.
În aceste condiţii, nu i se poate reţine reclamantului calitatea de subiect activ al contravenţiei prevăzute în actul administrativ contestat.
Mai trebuie precizat că Societatea de Investiţii Financiare "O." S.A., la solicitările de informaţii ale CNVM a răspuns cu adresele nr. 19326 din 14 octombrie 2010, nr. 19574 din 20 octombrie 2010, nr. 19783 din 26 octombrie 2010 şi nr. 23549 din 20 decembrie 2010. În descrierea faptei contravenţionale în cuprinsul actului administrativ nu sunt identificate neajunsurile acestor răspunsuri, situaţie în care nu poate fi stabilită existenţa laturii obiective a contravenţiei prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 15 lit. g) din Legea nr. 297/2004.
Angajarea răspunderii contravenţionale presupune existenţa unei fapte ilicite constând într-o acţiune sau inacţiune, persoana în cauză să săvârşească fapta cu vinovăţie şi să existe o legătură cauzală între faptă şi consecinţele antisociale.
În speţă, nu s-a demonstrat întrunirea cumulativă a acestor elemente pentru a se stabili existenţa unei răspunderii juridice împotriva reclamantului şi care să atragă sancţionarea lui.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de control judiciar, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va admite recursul, va casa hotărârea primei instanţe şi în rejudecare va admite acţiunea şi va dispune anularea Ordonanţei nr. 43 din 1 februarie 2011 şi a Deciziei nr. 222 din 7 martie 2011 emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul C.T. împotriva Sentinţei civile nr. 2614 din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea, dispune anularea Ordonanţei nr. 43 din 1 februarie 2011 şi a Deciziei nr. 222 din 7 martie 2011 emise de CNVM cu privire la reclamantul T.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7527/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 7566/2013. Contencios → |
|---|
