ICCJ. Decizia nr. 826/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 826/2013
Dosar nr. 4658/1/2012
Şedinţa publică de la 15 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 iunie 2012, C.S.M. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 2863 din 08 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 6386/2/2009 invocând ca temei al cererii formulate dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 2863 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de C.S.M. împotriva sentinţei nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a art. 5-7, art. 9 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 5 ianuarie 2006 şi ca nefondat în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei de imputare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 09 iulie 2009, reclamanta C.S.M. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Hotărârii nr. 50 din 11 iunie 2009 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă Ministerul Administraţiei si Internelor, a Hotărârii nr. 171137 din 26 martie 2009 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul D.G.P.M.B. - M.A.I. şi a Deciziei de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.G.P.M.B. - M.A.I. Totodată, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării deciziei de imputare contestată în cauză.
La termenul de judecată din data de 15 iunie 2010, Curtea de apel a respins cererea de suspendare a efectelor deciziei de imputare pentru considerentele prezentate în încheierea de şedinţă de la acea dată, iar la termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 5, art. 6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 cu Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere efectuate pe perioada cursurilor sau programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară şi străinătate şi modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-şi respect angajamentele încheiate. Totodată, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 8 coroborat cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta a mai invocat şi excepţia de nelegalitate a art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G. nr. 50/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a respins ca neîntemeiate excepţia de inadmisibilitate, excepţia de nelegalitate, precum şi acţiunea formulată de reclamanta C.S.M.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, nu face o distincţie între actele administrative unilaterale cu caracter individual şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ.
Excepţia de nelegalitate a Anexelor la H.G. nr. 400/2000, H.G. nr. 555/2001 şi H.G. nr. 50/2005 prin raportare la Legea nr. 24/2000 (în varianta în vigoare la momentul emiterii acestor hotărâri) este neîntemeiată, întrucât la adoptarea acestora au fost respectate prevederile art. 82 din Legea nr. 24/2000.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut faptul că raporturile de serviciu ale reclamantei cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti au încetat prin emiterea Ordinului M.I.R.A. S/II/4749 din 18 noiembrie 2008, începând cu data de 01 decembrie 2008, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002.
La data de 21 septembrie 1998, reclamanta a semnat un angajament cu autoritatea pârâtă, în temeiul art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar eliberarea sa din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti s-a realizat la cererea acesteia, astfel încât susţinerea sa potrivit căreia nu datorează cheltuieli de şcolarizare este neîntemeiată.
În plus, curtea de apel a arătat faptul că reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că modalitatea de calcul a cheltuielilor de şcolarizare ale reclamantei a fost eronată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.S.M., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii şi a excepţiei de nelegalitate.
În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată, care pot fi subsumate motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. A reţinut instanţa de control judiciar faptul că în ceea ce priveşte motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, sub aspectul lipsei publicării sale în M. Of. al României, precum şi asupra conţinutului art. 5, art. 6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la acest ordin, iar în ceea ce priveşte motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că admiterea excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 atrage în mod automat nelegalitatea Deciziei de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.G.P.M.B. - M.A.I., întrucât un element esenţial al validităţii sale, respectiv cuantumul despăgubirilor, a fost stabilit în baza dispoziţiilor acestui ordin.
La termenul de judecată din data de 08 iunie 2012, instanţa de control judiciar a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii recursului în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată în cauză de către recurenta-reclamantă.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a admis excepţia invocată şi a constatat tardivitatea recursului având ca obiect excepţia de nelegalitate, reţinând că hotărârea dată de prima instanţă pe excepţia de nelegalitate a fost comunicată părţii reclamante la data de 02 septembrie 2011, iar aceasta a declarat recurs la data de 16 septembrie 2011, peste termenul legal de 5 zile.
Pe fondul cauzei, instanţa de recurs a reţinut că prin ordinul M.I.R.A. nr. S/II/4749 din 18 noiembrie 2008, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale recurentei cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
În urma adoptării acestei măsuri, a fost emisă Decizia de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 prin care recurentei i-a fost reţinută suma de 9785,90 lei, reprezentând cheltuieli de şcolarizare pentru perioada neservită în M.A.I. de 43 luni şi 25 de zile din totalul de 10 ani.
Emiterea actului administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat a fost determinată de nerespectarea de către recurentă a angajamentului nr. 4393 din 21 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat ca, în cazul în care nu îşi va îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele Ministerului Administraţiei şi Internelor în care va fi încadrată sau mutată ulterior în raport cu nevoile instituţiei, să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate cu aceasta pe timpul cât a fost şcolarizată.
Ca atare, temeiul angajării răspunderii materiale a recurentei l-a constituit nerespectarea obligaţiei impuse de prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului de plată mai sus indicat.
Nerespectarea acestui angajament atrage obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, în cazul în care încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile poliţistului.
A reţinut instanţa de control judiciar că un astfel de motiv imputabil se regăseşte şi în speţa de faţă, în condiţiile în care încetarea raportului de serviciu al recurentei a avut loc la cererea sa.
Înalta Curte a apreciat că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că recurenta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească netemeinicia pretenţiilor intimaţilor.
În situaţia în care recurenta ar fi avut îndoieli cu privire la corectitudinea calculelor efectuate de autoritatea care a emis decizia de imputare contestată în cauză ar fi avut posibilitatea să solicite instanţei de contencios administrativ încuviinţarea efectuării unei expertize contabile care să verifice cuantumul sumei imputate acesteia.
Or, recurenta nu a cerut administrarea unei astfel de probe şi nici nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de autorităţile intimate.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 11 septembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 a I.C.C.J., cu privire la faptul că s-a omis a se menţiona soluţia de respingere a recursului declarat de C.S.M. împotriva sentinţei nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi în ceea ce priveşte „excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G. nr. 50/2005”.
3. Contestaţia în anulare formulată de C.S.M.
Prin contestaţia formulată, C.S.M. a solicitat anularea Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 şi rejudecarea parţială a recursului în limita motivului omis, respectiv pronunţarea asupra excepţiei de nelegalitate invocată în cauză.
A prezentat istoricul cauzei şi a arătat că instanţa de fond nu a dat o soluţie cu privire la a doua excepţie de nelegalitate, iar instanţa de recurs nu s-a pronunţat, de asemenea, asupra excepţiei de nelegalitate privind art. 5, 6, 7 coroborate cu art. 9 capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr. 1122 din 5 ianuarie 2006, respectiv nelegalitatea art. 8 coroborat cu art. 9 - Capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr. 1122/2006.
Contestatoarea a susţinut că întreaga apărare a reclamantei a avut la bază cele două excepţii de nelegalitate invocate, iar instanţa de fond nesoluţionând una dintre aceste excepţii a creat un motiv temeinic de modificare a sentinţei. A precizat că, la rândul ei, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de recurs, mai mult a creat o gravă confuzie asupra identităţii celor două excepţii distincte invocate.
S-a precizat faptul că grava eroare a instanţei de recurs constă în faptul că în dispozitivul deciziei a respins recursul ca tardiv, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat, lăsând practic nesoluţionat un mijloc de apărare, hotărâtor pentru rezolvarea pricinii.
Contestatoarea a invocat, ca temei juridic al cererii formulate, dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că din eroare instanţa de recurs a omis să cerceteze şi nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, adică asupra unui motiv de recurs formulat.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea contestaţiei de faţă, analizând motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge contestaţia în anulare, pentru considerentele ce urmează.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I din acest cod, invocate de contestatoare în motivarea contestaţiei, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Înalta Curte reţine că prin calea de atac a contestaţiei în anulare se tinde la desfiinţarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs a respins ca tardiv recursul formulat împotriva excepţiei de nelegalitate invocate de contestatoare, situaţie în care motivul de recurs cu privire la această excepţie nu a putut fi analizat pe fond, având în vedere incidenţa în cauză a unei excepţii care a făcut imposibilă această cercetare.
Astfel, dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc faptul că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Contestatoarea a invocat aspecte care ţin de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea înscrisurilor dosarului, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate prin aplicarea dispoziţiilor art. 101-102 C. proc. civ., coroborate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru motivul de recurs ce a vizat excepţia de nelegalitate invocată.
În această cauză, instanţa de retractare a constatat că instanţa de recurs nu a putut trece la analiza pe fond a motivului de recurs privind excepţia de nelegalitate invocată, întrucât nu a fost respectat termenul expres prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de declarare a recursului. Or, acest fapt al declarării recursului cu depăşirea termenului prevăzut de lege pentru formularea acestei căi de atac, nu poate fi imputat instanţei de recurs, ci reprezintă o neglijenţă a părţii în exercitarea căii de atac. Mai mult, instanţa de retractare a constatat că în cauză nu au fost invocate motive privind greşeala materială, în sensul că în mod greşit s-a reţinut ca fiind tardiv recursul declarat împotriva acestei hotărâri, dimpotrivă, nu se contestă faptul că recursul este tardiv, ci se susţine că nu a fost cercetat un motiv de casare invocat.
Înalta Curte reţine că instanţa de recurs nu a omis să se pronunţe cu privire la toate excepţiile de nelegalitate invocate în cauză, întrucât în cauză a fost pronunţată o încheiere de îndreptare materială, în condiţiile art. 281 C. proc. civ., cu privire la respingerea ca tardivă şi a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G. nr. 50/2005.
Prin urmare, criticile formulate de contestatoare nu pot fi primite de instanţa de retractare şi pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.S.M. împotriva Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 634/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 923/2013. Contencios → |
|---|
