ICCJ. Decizia nr. 89/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 89/2013
Dosar nr. 1420/46/2011
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea a chemat în judecată Curtea de Conturi - Departamentul V, solicitând anularea Încheierii nr. 103 din 17 octombrie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 13/2011 emisă de Directorul Camerei de Conturi a Judeţului Vâlcea s-a dispus ca Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea să înregistreze în evidenţa tehnic-operativă şi financiară debitorii din serviciile medicale prestate pentru persoanele internate, în urma unor accidente de circulaţie sau agresiuni fizice.
Prin Sentinţa civilă nr. 489 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, împotriva Încheierii nr. 103 din 17 octombrie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.
Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.
Textul are în vedere două categorii de evidenţe: una care reflectă cazurile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, pentru antrenarea răspunderii persoanei care a determinat prin fapta sa prestarea serviciilor medicale, ca urmare a unor agresiuni sau accidente de circulaţie, respectiv o altă evidenţă, care reflectă cazurile în care furnizorii de servicii au recuperat efectiv cheltuielile de la persoana vinovată.
Faţă de clasificarea menţionată în art. 313 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, rezultă că unitatea sanitară trebuie să deţină două evidenţe diferite, numai cea de-a doua încadrându-se în susţinerile menţionate în contestaţie în sensul că în contabilitate se pot înregistra doar sume certe în funcţie de soluţia finală care se va pronunţa în instanţa de judecată.
Curtea de Apel a constatat că atât în încheierea Curţii de conturi cât şi în decizia Camerei de conturi nu se vorbeşte despre înregistrarea în contabilitate a sumelor menţionate în prima categorie de evidenţe, ci doar despre organizarea unei evidenţe a litigiilor în care au fost transmise spre instanţă sumele pe care spitalul le solicită a fi restituite, respectiv identificarea acestora.
În dispozitivul deciziei şi în încheiere nu se identifică sume concrete în raport cu care să se facă înregistrările în evidenţa contabilă, acestea depinzând de soarta procesului. Menţionarea la pct. 2 din Decizia nr. 13/2011 a sumei totale de 486.797,58 RON servicii medicale facturate şi încasate de la C.A.S. Vâlcea pe anul 2010, nu atrage obligativitatea înregistrării acesteia în contabilitate în condiţiile în care la acelaşi pct. 2 se arată că o parte din aceste cheltuieli au fost transmise către instanţă în scopul recuperării serviciilor respective.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea împotriva Sentinţei nr. 489/F-Cont din 16 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 813/2013. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 945/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
