ICCJ. Decizia nr. 813/2013. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 813/2013
Dosar nr. 17547/63/2010
Ședința publică din 15 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 17547/63/2010, reclamantul Ş.V. a formulat în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M. contestaţie împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 1423 din 28 octombrie 2010 solicitând admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată şi anularea în totalitate a Ordonanţei C.N.V.M. nr. 426 din 22 septembrie 2010 prin care s-a dispus sancţionarea reclamantului cu amendă în valoare de 2.000 lei.
Prin Sentinţa nr. 2093 din 14 decembrie 2010, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 297/2004, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Ş.V. - administrator al SIF O. SA în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Ordonanţa nr. 320 din 19 iulie 2010 C.N.V.M. a obligat consiliul de administraţie al SIF O. SA să convoace Adunarea Generală a Acţionarilor în vederea adoptării unei hotărâri cu privire la oportunitatea menţinerii doamnei P.C.I. şi a domnului S.D. în funcţia de administratori ai SIF O. SA.
Prin Ordonanţa nr. 426 din 22 septembrie 2010 reclamantul a fost sancţionat cu amendă în valoare de 2000 lei pe motiv că nu a pus în executare Ordonanţa nr. 320/2010, constatându-se că în şedinţa consiliului de administraţie din data de 03 septembrie 2010 a votat împotriva convocării A.G.A.
Reclamantul a susţinut în esenţă că nu era justificată convocarea A.G.A. în condiţiile în care acţionarii au avut cunoştinţă de dosarele penale ale celor doi administratori la data reconfirmării în funcţie.
Instanţa de fond a apreciat că această apărare nu prezintă relevanţă în cauza dedusă judecăţii şi nu justifică refuzul consiliului de administraţie de a convoca Adunarea Generală a Acţionarilor, în condiţiile în care nu a fost anulată Ordonanţa nr. 320/2010. Instanţa a reţinut că dispoziţiile impuse prin Ordonanţa nr. 320/2010 au forţă executorie şi se bucură de prezumţia de legalitate, astfel încât, până la anularea acestei ordonanţe, reclamantul nu poate pune în discuţie oportunitatea măsurii de convocare a Adunării Generale a Acţionarilor.
De asemenea, instanţa nu a primit susţinerea reclamantului în sensul că raportat la art. 2 din respectiva ordonanţă prevederile art. 1 nu aveau o obligativitate expresă, întrucât dispoziţiile art. 1 menţionează expres şi fără niciun dubiu faptul că „are obligaţia de a convoca … Adunarea Generală a A.S.C.A. al SIF O. SA.”
Împrejurarea că C.N.V.M. poate în scopul exercitării activităţii de supraveghere să solicite consiliului de administraţie al entităţilor reglementate, prevăzute la lit. a)), întrunirea membrilor acestuia sau, după caz, convocarea adunării generale a acţionarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe ordinea de zi (art. 2 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, iar în caz de nerespectare să solicite tribunalului competent să dispună convocarea de adunări generale ale acţionarilor în scopul menţionat la art. 1 din ordonanţă (art. 2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004), a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că această din urmă facultate recunoscută de lege pârâtei nu poate să reprezinte o împrejurare care să justifice şi luarea deciziei de neconvocare a Adunării Generale a Acţionarilor.
Caracterul obligatoriu al măsurilor dispuse de pârâtă, a reţinut instanţa că rezultă şi din dispoziţiile art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, în conformitate cu care „Constituie contravenţii următoarele fapte: încălcarea prevederilor prezentei legi ori ale reglementărilor emise de C.N.V.M. în aplicarea prezentei legi”, iar potrivit art. 273 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ „Săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 272 se sancţionează cu amendă”.
În sfârşit, potrivit art. 17 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M.: „În cazul nerespectării legilor care guvernează pieţele de capital, pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau a reglementărilor sale, C.N.V.M. poate dispune sesizarea organului de urmărire penală, pentru situaţia când fapta săvârşită constituie infracţiune, potrivit reglementărilor specifice, sau aplicarea, după caz, a următoarelor sancţiuni contravenţionale: … amenzi”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Ş.V. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii cererii introductive în totalitate şi anulării Ordonanţei C.N.V.M. nr. 426 din 22 septembrie 2010, a Deciziei nr. 1423/2010 prin care C.N.V.M. a respins contestaţia cu consecinţa exonerării de plata amenzii de 2.000 lei şi restituirea acestei sume de către Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Craiova.
În motivarea recursului reclamantul Ş.V. a arătat, în esenţă, următoarele:
Deşi s-a întrunit Consiliul de Administraţie şi a fost analizată Ordonanţa nr. 320/2010 s-a votat împotriva convocării A.G.A. deoarece problema ce ar urma să fie examinată mai fusese pusă în discuţia acţionarilor, se cunoştea despre existenţa litigiilor penale încă din anul 2007 şi nu existau hotărâri judecătoreşti penale de condamnare a doamnei Popescu Carmen Ioana sau a domnului Dinel Staicu.
Instanţa a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că argumentele invocate de reclamant nu prezintă relevanţă atâta timp cât Ordonanţa nr. 320/2010 nu a fost anulată, act administrativ care are forţă executorie şi se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că nu se poate pune în discuţie oportunitatea convocării Consiliului de Administraţie.
Convocarea A.G.A. este atributul exclusiv al Consiliului de Administraţie, iar acestuia nu i se poate impune obligaţia convocării adunării, astfel cum se degajă din prevederile art. 117 alin. (1) şi ale art. 137 din Legea nr. 31/1990, precum şi din prevederile art. 2 din Ordonanţa nr. 320/2010.
Este adevărat că ordonanţele emise de C.N.V.M. sunt obligatorii, însă nu în sensul că un Consiliu de Administraţie trebuie să facă ce se solicită, ci doar ca acesta să pună în discuţie în cadrul şedinţei cele solicitate, iar decizia să fie luată pe baza votului din Consiliu.
Singura consecinţă legală a neconvocării A.G.A. de către Consiliul de Administraţie, în raport de prevederile art. 2 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, este facultatea recunoscută în favoarea C.N.V.M., de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere prin care să solicite convocarea.
Aşadar, amendarea membrilor Consiliului de Administraţie este abuzivă, aceştia neputând fi sancţionaţi pentru că opiniile lor contrazic punctul de vedere al C.N.V.M.
Aplicarea amenzii de către C.N.V.M. nu are temei legal. În mod greşit instanţa de judecată a reţinut ca temei al sancţiunii art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004, text legal ce nu se referă la ordonanţe, ci la legea mai sus amintită şi al alte reglementări emise de C.N.V.M., iar nici un regulament sau instrucţiune nu sancţionează neconvocarea adunării acţionarilor.
Mai mult, instanţa când a analizat art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 nu a examinat şi art. 277 din acelaşi act normativ, care fixează condiţiile în care persoana fizică poate fi sancţionată. Or, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă, având în vedere că neconvocarea A.G.A. nu este sancţionată de lege, iar contravenţia nu există şi nici nu ar putea fi imputabilă.
În fine, solicitarea C.N.V.M. nu întruneşte condiţiile din art. 11 din Legea nr. 31/1990 pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta avea posibilitatea de sancţionare directă a persoanelor în discuţie, cum ar fi făcut în cazul dl. D.S.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Indiferent că problema ce urma să fie examinată de către Adunarea Generală a Acţionarilor, mai fusese discutată sau nu, că se cunoştea despre existenţa litigiilor penale, Consiliul de Administraţie avea obligaţia să execute dispoziţiile trasate de către C.N.V.M. prin Ordonanţa nr. 320/2010.
Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, observă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Or, în speţă, reclamantul, în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al SIF O. SA, alături de ceilalţi membri ai organului colectiv amintit, nu s-a conformat dispoziţiei de a convoca A.G.A., astfel cum a ordonat C.N.V.M., potrivit art. 2 din actul infralegislativ amintit, practic, respectiva ordonanţă fiind lipsită de efecte juridice.
Desigur, convocarea A.G.A. de către Consiliul de Administraţie, are ca bază legală art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, însă aceasta nu înseamnă că respectivul consiliu poate să facă aprecieri asupra oportunităţii convocării A.G.A., atunci când convocarea a fost solicitată de C.N.V.M. în virtutea competenţelor conferite de Legea nr. 297/2004.
În realitate, art. 2 din Ordonanţa nr. 320/2010 conţine o normă imperativă, care în termeni inderogabili impune membrilor Consiliului de Administraţie al SIF O. SA să convoace Adunarea Generală a Acţionarilor, fără să lase la latitudinea Consiliului alegerea conduitei de urmat în această chestiune.
Singură Adunarea Generală a Acţionarilor posedă competenţa legală de a decide asupra oportunităţii menţinerii unor anumite persoane în funcţia de administratori ai SIF O. SA.
Apoi, este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 297/2004, C.N.V.M. se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere pentru a se dispune convocarea A.G.A. în cazul în care Consiliul de Administraţie nu dă curs solicitării Comisiei, dar aceasta nu exclude aplicarea de amenzi membrilor Consiliului, ca sancţiune pentru comportamentul nelegal al acestor persoane, care au refuzat executarea unui act administrativ emis de autoritatea care reglementează şi supraveghează piaţa de capital.
Nici critica referitoare la lipsa temeiului legal al aplicării amenzii nu poate fi primită. Ordonanţa nr. 426 din 22 septembrie 2010 a fost emisă de C.N.V.M. în baza prevederilor Statutului C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, iar sancţiunea amenzii i-a fost aplicată reclamantului Ş.V. în temeiul acestor prevederi legale, astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei ordonanţe. Menţionarea art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004 în contextul discutării bazei legale a actului administrativ de sancţionare a reclamantului, contestat în prezenta cauză, s-a făcut de către instanţa de fond, corect, pentru a sublinia caracterul obligatoriu al măsurilor dispuse de C.N.V.M., textul legal precizând că încălcarea prevederilor Legii nr. 297/2004 şi ale reglementărilor CNVM constituie contravenţii.
Conform reclamantului, în acord cu art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, constituie contravenţii doar încălcările prevederilor actului normativ amintit şi ale reglementărilor C.N.V.M., acestea din urmă înţelese ca prescripţii de nivel normativ (cu caracter general – regulamente sau instrucţiuni), nu şi nerespectarea ordonanţelor ca acte individuale ale C.N.V.M. Această interpretare, observă Înalta Curte, este în contradicţie cu dispoziţiile exprese ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, text legal cu valoare de principiu, care stipulează că în vederea îndeplinirii obiectivelor sale C.N.V.M. îşi exercită prerogativele legale privind reglementarea prin adoptarea de norme, emiterea de acte individuale şi dispunerea de măsuri.
Având ca reper acest text legal, rezultă că pârâta C.N.V.M. are la dispoziţie o paletă variată de mijloace pentru exercitarea competenţelor sale conferite de lege în calitate de autoritate administrativă autonomă care reglementează şi supraveghează piaţa de capital, precum şi instituţiile şi operaţiunile specifice, iar reglementarea pieţei de capital se realizează prin 3 instrumente specifice, printre acestea fiind şi actele individuale, cum este cazul particular al ordonanţelor, definite ca atare de art. 9 alin. (2) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002.
Aşadar, nerespectarea unei ordonanţe reprezintă încălcarea reglementărilor C.N.V.M., în sensul art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, text legal pe deplin aplicabil în prezenta cauză, aşa cum a reţinut şi prima instanţă în sentinţa recurată.
Apoi, contrar celor susţinute de recurent, prima instanţă, constată Înalta Curte, nu a ignorat prevederile art. 277 din Legea nr. 297/2004. Conform acestui text legal, care reglementează sancţionarea persoanelor fizice aflate în sfera de supraveghere a autorităţii pieţei de capital, tragerea la răspundere juridică a persoanelor fizice este admisă dacă acestea au o anume calitate specială – de administratori, în cazul de faţă, şi dacă le este imputabilă contravenţia. Or, rezultă cu evidenţă că reclamantul avea calitatea specială pretinsă de lege, de membru al Consiliului de Administraţie al SIF O. SA şi îi este imputabilă contravenţia săvârşită, în condiţiile în care a nesocotit o dispoziţie imperativă şi inderogabilă a C.N.V.M., care îi era direct adresată în calitatea pe care o exercita la acea dată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.
În fine, membrii Consiliului de Administraţie, având de executat un act administrativ al C.N.V.M., trebuiau să asigure o aplicare literală a art. 2 din Ordonanţa nr. 320/2010, şi să dispună convocarea Adunării Generale a Acţionarilor a SIF O. SA, fără posibilitatea de face aprecieri asupra oportunităţii convocării acesteia ori a revocării celor două persoane din funcţia de administrator. În acest context, invocarea de recurent a art. 111 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 31/1993, este lipsită de relevanţă juridică în speţă, textul legal vizând o atribuţie a A.G.A., iar nu a Consiliului de Administraţie.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Ş.V., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ş.V. împotriva Sentinţei nr. 6913 din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 795/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 89/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi... → |
|---|
