ICCJ. Decizia nr. 795/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 795/2013
Dosar nr. 496/35/2011
Şedinţa publică din 15 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 30 septembrie 2011, reclamanta B.L.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea articolului 11 din H.G. nr. 652/2009.
În fapt, reclamanta a arătat că în baza dispoziţiilor art. 11 din H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiţiei a delegat secretarului de stat semnarea Ordinului nr. 3364/ C din data de 15 decembrie 2009 al Ministrului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în temeiul căruia i-a încetat calitatea de notar public, cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, dispoziţii care prevăd că „încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministrul Justiţiei", având de-a face, aşadar, cu o competenţă exclusivă a Ministrului Justiţiei, instituită printr-o lege specială.
Ministerul Justiţiei a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând a se constata că dispoziţiile art. 11 din H.G. nr. 652/2009, criticate pentru nelegalitate, nu încalcă şi nu adaugă la prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 şi nu contravin nici normelor de tehnică legislativă edictate de Legea nr. 24/2000.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 278 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acţiunea formulată de reclamanta B.L.E. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea ministerului justiţiei, în forma în vigoare la data emiterii Ordinului nr. 3364/ C din 15 decembrie 2009, ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare si angajare a Ministerului, în primul rând secretarilor de stat, subsecretarului de stat, secretarului general sau altor angajaţi ai Ministerului.
Acest text modifică, în opinia reclamantei, o dispoziţie legală cu forţă juridică superioară cuprinsă în Legea nr. 36/1995, dispoziţie care prevede că încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministrul Justiţiei, fapt ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că redarea conţinutului celor două dispoziţii legale nu relevă existenţa unor elemente de contrarietate, întrucât sfera lor de reglementare este diferită. Astfel, textul legal vizat de acţiunea în anulare reglementează delegarea de către Ministrul Justiţiei a atribuţiilor de conducere, reprezentare şi angajare ale ministerului, în timp ce art. 23 din Legea nr. 36/1995 reglementează aspecte legate de încetarea calităţii de notar public, stipulându-se că aceasta se dispune sau se constată de către Ministrul Justiţiei. Ca atare, s-a reţinut că susţinerea reclamantei, în sensul că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 contravine normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, este nefondată.
A mai reţinut instanţa de fond că problema care se pune în cauza dedusă judecăţii este una de interpretare a dispoziţiilor legale, în sensul de a stabili dacă în temeiul art. 11 din H.G. nr. 652/2009 era posibilă semnarea ordinului prin care reclamantei i-a încetat calitatea de notar public de către secretarul de stat.
Acest aspect însă, a reţinut instanţa, urmează a fi clarificat în cadrul Dosarului nr. 368/25/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, în care s-a invocat printre altele, ca motiv de nelegalitate a ordinului prin care reclamantei i-a încetat calitatea de notar public, faptul că acesta nu a fost semnat personal de către Ministrul Justiţiei, ci de către un secretar de stat.
Ca urmare a soluţiei de respingere a acţiunii, instanţa a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Justiţiei.
3. Recursul reclamantei
Reclamanta a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de fond şi-a fondat soluţia pe o premisă greşită, pentru că litigiul supune analizei o problemă de legalitate a unei dispoziţii cuprinse într-o H.G. care aduce o modificare unei norme au forţă juridică superioară cuprinse într-o lege, prin faptul că permite delegarea exercitării unei atribuţii ce intră în competenţa personală a ministrului justiţiei, contravenind prevederilor Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă.
4. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 „îşi are resortul în prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:
„Art. 47 (1) În activitatea de conducere a Ministerului, Ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari de stat, potrivit H.G. de organizare şi funcţionare a ministerului.
(2). În cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit H.G. privind organizarea şi funcţionarea acestora".
Art. 48 - Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru."
Niciuna dintre atribuţiile miniştrilor nu este prevăzută în competenţa lor exclusivă, dimpotrivă, art. 53 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 statuează că miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile folosind aparatul propriu al ministerului sau prin instituţiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Intimatul – intervenient nu a formulat întâmpinare, dar prin notele scrise depuse la dosar a arătat că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 este legal în raport cu prevederile art. 47, art. 48 şi art. 53 din Legea nr. 90/2001.
Întrucât ideea centrală a apărărilor recurentei-reclamante a fost aceea că este nelegală delegarea dreptului de a semna ordinul de încetare a calităţii de notar public, intimatul – intervenient a arătat că şi ordinul de numire în profesie (anexat), respectiv O.M.J. nr. 310/ C din 17 ianuarie 2006, care se emite de către ministrul justiţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, a fost semnat, pentru ministrul justiţiei, secretarul de stat, care avea delegate atribuţiile de coordonare şi dreptul de semnătură pentru lucrările Direcţiei servicii conexe din Ministerul Justiţiei.
În concluzie nu s-ar putea afirma cu bună-credinţă că este nelegală delegarea către secretarul de stat coordonator a dreptului de a semna ordinul de încetare a calităţii de notar public, câtă vreme numirea în funcţie a avut loc printr-un ordin semnat, pentru ministrul justiţiei, tot de către secretarul de stat coordonator la acel moment.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Norma administrativă a cărei anulare a solicitat-o recurenta – reclamantă, cuprinsă în art. 11 din H.G. nr. 659/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, prevede că „Ministrul poate delega, prin ordin, oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare, angajare a Ministerului în primul rând secretarilor de stat, subsecretarilor de stat, secretarului general sau altor angajaţi ai ministerului”.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că între această normă şi prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministerul Justiţiei, nu există o contrarietate care să constituie o încălcare a normelor de tehnică legislativă cuprinse în legea nr. 24/2000.
În plus, faţă de considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că soluţia de respingere a acţiunii reclamantei se impunea şi prin prisma interpretării şi aplicării art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, Înalta Curte constată că, prin normele cuprinse în art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancţiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.
Interesul legitim poate fi atât public cât şi privat, dar art. 8 alin. (11 ) din Legea nr. 554/2004 permite subiectelor de drept privat să formuleze „capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.”
Totodată, Înalta Curte reţine că art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 defineşte interesul legitim privat ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.
La rândul său, noţiunea de interes legitim public are o definiţie legală în art. 2 alin. (1) lit. r): „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorizaţiilor publice”.
În speţă, după cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, recurenta - reclamantă a invocat în principal interesul public vizând pe de o pare, ordinea de drept şi democraţia constituţională – principiul ierarhiei probei juridice a actelor normative şi, pe de altă parte, exercitarea competenţei administrative unipersonale a ministrului justiţiei, susţinând, în esenţă, că dreptul de a delega, prin ordin, oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare sau angajare, conferit ministrului prin art. 11 din H.G. nr. 652/2009 s-ar putea solda cu delegarea tuturor atribuţiilor, ce ar goli de conţinut funcţia de ministru al justiţiei.
În ceea ce priveşte vătămarea interesului privat, recurenta – reclamantă a arătat că aplicarea art. 11 din H.G. nr. 652/2009 a permis semnarea ordinului de încetare a calităţii sale de notar public de către un secretar de stat, deşi această atribuţie este prevăzută în competenţa exclusivă a ministerului justiţiei, prin art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
Verificând înscrisul depus la dosarul de recurs în susţinerea apărărilor formulate de intimatul - intervenient, Înalta Curte constată însă că nici ordinul de numire a recurentei - reclamante în funcţia de notar public nu a fost semnat de ministru, astfel că, raportat la întregul context în care a luat naştere raportul juridic dedus judecăţii, nu se poate reţine că demersul procesual al recurentei – reclamante tinde în mod real să apere în principal un interes legitim privat, conform art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de B.L.E. împotriva Sentinţei nr. 278 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea-secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 79/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 813/2013. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
