ICCJ. Decizia nr. 1097/2014. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1097/2014
Dosar nr. 507/2/2013
Şedinţa publică de la 5 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin încheierea din 13 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat precum şi cererea de suspendare a executării Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 474/2012, formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâtul A.N.R.S.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa de fond a reţinut că din examinarea sentinţei nr. 6991 din data de 7 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 8197/2/2012 rezultă că deşi se poate reţine identitatea de părţi şi de obiect nu se poate reţine identitatea de cauză, temeiul juridic al cererii de suspendare.
Astfel, în timp ce cererea de suspendare care a format obiectul Dosarului nr. 8197/2/2012 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, şi a vizat etapa formulării plângerii prealabile, cererea dedusă judecăţii, se întemeiază pe dispoziţiile art. 15 din acelaşi act normativ şi vizează o altă etapă, cea a formulării acţiunii în anularea ordinului de retragere a licenţei.
Reţinând aşadar că nu există identitate de cauză între cererea de suspendare care a format obiectul Dosarului nr. 8197/2/2012 şi cererea de suspendare cu care a fost investită în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a constată că nu există autoritate de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pe fondul cererii de suspendare a executării Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 474/2012, instanţa de fond, cu referire la existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004, cercetând „aparenţa de legalitate” a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului cererii, a constat că nu există un caz bine justificat, întrucât toate argumentele prezentate de reclamantă sunt veritabile critici de nelegalitate ale actului administrativ care nu pot fi examinate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe şi fără antamarea fondului.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că aspectele privitoare la lipsa motivării, la respectarea obligaţiilor din licenţă, la documentele care nu ar fi fost puse la dispoziţia echipelor de control, la lipsa indicării faptelor săvârşite care au atras măsura retragerii licenţei, aspecte invocate de reclamantă în argumentarea cazului bine justificat, pot fi examinate temeinic numai în contextul analizării fondului, întrucât ţin de legalitatea actului atacat şi necesită administrarea de probe pe fond.
În acest context, s-a apreciat că, cel puţin aparent, la o analiză sumară, formală, actul atacat îndeplineşte condiţiile de legalitate, examinarea detaliată a oricăruia dintre motivele invocate de reclamantă în cadrul acestei cereri de suspendare ar presupune, în mod obligatoriu, antamarea fondului, cu consecinţa depăşirii limitelor de învestire a instanţei.
În ceea ce priveşte „paguba iminentă”, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatând, prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, că cerinţele obligatorii pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, a concluzionat că atâta timp cât în cauză nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă reclamantei un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.
Pe de altă parte, a mai reţinut instanţa de fond şi împrejurarea că reclamanta nu a probat în niciun mod afirmaţiile referitoare la iminenţa intrării în insolvenţă, la contractarea de împrumuturi bancare, la imposibilitatea de plată a salariilor angajaţilor, în lipsa unor probe relevante privind situaţia financiară a societăţii, neputându-se presupune în mod temeinic că executarea ordinului ar produce o afectare gravă şi iremediabilă a activităţii.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva încheierii din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC S. SRL Alba-Iulia cât şi pârâta A.N.R.S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. Criticile reclamantei
Prin recursul declarat reclamanta SC S. SRL Alba-Iulia a susţinut că hotărârea atacată s-a dat cu aplicarea greşită a legii în privinţa respingerii solicitării recurentei reclamante de suspendare a Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 474/2012, pentru motivele expuse în cererea introductivă, în drept invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul referitor la pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a normelor de drept material recurenta-reclamantă, a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care condiţia existenţei unui caz bine justificat a fost greşit analizată iar condiţia prevenirii unei pagube iminente nu a fost analizată prin hotărârea recurată.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, în analiza condiţiei existenţei cazului bine justificat, instanţa de fond: nu a ţinut cont de faptul că în conţinutul Ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 474/2012 nu se regăsesc motivele de fapt concrete pentru care s-a dispus retragerea licenţei, ci numai o prezentare generică a prevederilor din condiţiile asociate licenţei, apreciind, în mod greşit, că acest aspect, alături de celelalte argumente în expunerea cererii, poate fi analizat temeinic numai în contextul analizei fondului; în analiza sumară nu a ţinut cont de prevederile art. 39 din H.G. nr. 745/2007 care impun A.N.R.S.C., obligaţia de a motiva decizia luată, respectiv de a indica motivul sau motivele de drept şi cele de fapt concrete care impuneau retragerea licenţei; nu a dat eficienţă faptului că în susţinerea legalităţii actului administrativ, pârâta a invocat nerespectarea unor măsuri instituite în anul 2008, perioadă în care deţinea o altă licenţă decât licenţa retrasă; nu a ţinut cont de contradicţia dintre motivul reţinut la punctul 2 din actul contestat (nepunerea la dispoziţia echipei de control a documentelor solicitate), şi motivul invocat în apărarea legalităţii respectivului act, în faţa instanţei de fond (împiedicarea echipei de control a A.N.R.S.C., în cadrul acţiunii de control desfăşurate în august 2011, să continue verificările şi să-şi ducă la îndeplinire mandatul).
Cu privire la condiţia privind existenţa pagubei iminente recurenta-reclamantă susţine că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a arătat, pe de o parte că, nefiind dovedită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos analiza cerinţei privind paguba iminentă, dar, pe de altă parte, a arătat faptul că nu au fost depuse la dosar nici un document prin care să se probeze afirmaţiile cu privire la îndeplinirea respectivei condiţii.
În acest context, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a apreciat greşit asupra îndeplinirea celei de a doua condiţii, respectiv condiţia pagubei iminente, fără a ţine cont de faptul că: prin retragerea licenţei, nu mai poate participa la nici o procedură pentru atribuirea contractelor de delegare a serviciului de salubrizare; retragerea licenţei impune, conform art. 63 din H.G. nr. 745/2007 şi revocarea hotărârii de dare în administrare sau a hotărârii de atribuire a contractului de delegare a gestiunii serviciului, context în care nu mai poate presta serviciul de salubrizare, onora obligaţiile contractuale încheiate cu beneficiarii acestui serviciu, încasa contravaloarea acestui serviciu, îndeplini principalul obiect de activitate, cu consecinţa directă asupra patrimoniului, în sensul diminuării acestuia prin neprestarea serviciului, şi implicit imposibilitatea plăţii salariilor către proprii angajaţi; conform art. 61 din H.G. nr. 745/2007 retragerea licenţei fiind făcută la iniţiativa A.N.R.S.C., nu mai are dreptul să solicite o nouă licenţă, decât la doi ani de la data emiterii ordinului preşedintelui A.N.R.S.C. de retragere a licenţei, ceea ce în lipsa suspendării ordinului, ar putea să conducă chiar şi la dizolvarea societăţii, ca efect al imposibilităţii realizării obiectului său de activitate.
2.2. Criticile pârâtei
Prin recursul declarat recurenta A.N.R.S.C. a criticat la rândul său hotărârea instanţei de fond însă doar în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Astfel, susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a apreciat greşit şi nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, când a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în cauză, în raport de sentinţa civilă nr. 6991 din 7 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 8197/2/2012, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamanta SC S. SRL, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din lecturarea cererii din dosarul de faţă şi a cererii din Dosarul nr. 8197/2/2012 se observă că motivele de fapt ale celor două cereri de suspendare sunt identice, singura diferenţă între cele două cereri fiind temeiul de drept invocat, art. 14 respectiv art. 15 din Legea nr. 554/2004.
3. Apărările formulate în cauză
3.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, A.N.R.S.C. a solicitat respingerea recursului declarat de SC S. SRL Alba-Iulia ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate, şi concluzionând în sensul că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu există argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea ordinului contestat, care să conducă la reţinerea condiţiei cazului bine justificat, în condiţiile în care cele două cerinţe cazul bine justificat şi paguba iminentă se condiţionează reciproc, şi nu au fost probate în cauză, ceea ce justifică respingerea cererii de suspendare în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
3.2. SC S. SRL Alba-Iulia, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de A.N.R.S.C ca nefondat, arătând, în esenţă, că respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat este una legală, având în vedere prevederile cuprinse în Legea nr. 554/2004 precum şi dispoziţiile art. 1201 din vechiul C. civ.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând încheierea criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
4.1. Cu privire la recursul reclamantei
Înalta Curte constată că nu se impune casarea încheierii recurate prin prisma motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., reţinând în acest sens, în acord cu instanţa de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză, nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.
În acest sens, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut, ca nefiind îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din analiza sumară, a actului contestat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, nu s-a conturat o situaţie de fapt de natură a genera suspiciuni rezonabile cu privire la emiterea respectivului act.
Cum recurenta-reclamantă prin cererea de suspendare a argumentat existenţa cazului bine justificat prin prisma unor aspecte ce ţin de fondul actului contestat [ex. regularitatea motivării ordinului contestat prin prisma respectării dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din H.G. nr. 745/2007, aprecierea temeiniciei unor motive de fapt care au stat la baza retragerii licenţei, prin prisma modului în care acestea au fost redate în cuprinsul ordinului contestat versus cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond, modul de îndeplinire a obligaţiilor ce-i reveneau recurentei-reclamante în calitate de titular al unei licenţe, actele care au justificat emiterea ordinului contestat, conţinutul notelor de control la care au făcut referire părţile], ce pot fi clarificate doar cu ocazia cercetării fondului ordinului contestat, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se poate reţine îndeplinirea, în cauză, a condiţie cazului bine justificat.
De asemenea, în mod corect instanţa de fond, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada cazului bine justificat, nu a mai procedat la analiza condiţiei referitoare la iminenţa pagubei în condiţiile în care pentru admiterea unei cereri de suspendare art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune în mod imperativ îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, ceea ce, face inutilă analiza celei de a doua condiţii în ipoteza în care se conchide asupra neîndeplinirii primei condiţii într-un caz particular supus evaluării.
În consecinţă, constatând că în mod judicios instanţa de fond a apreciat că recurenta-reclamantă nu a dovedit în cauză, la nivel de aparenţă rezonabilă, îndeplinirea cumulativă condiţiilor impuse prin dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge toate criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la soluţionarea cererii de suspendare.
4.2. Cu privire la recursul pârâtei
În condiţiile în care cele două proceduri reglementate prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi respectiv art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt, în esenţa lor, diferite, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu există identitate de cauză între cererea de suspendare, formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, asupra căreia s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentiţa civilă nr. 6991 din 7 decembrie 2012, în Dosarul nr. 8197/2/2012 şi cererea de suspendare, cu care a fost investită în temeiul art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ, în prezenta cauză, ceea ce a condus în mod justificat la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, prin raportare la neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1201 din vechiul C. civ.
Totodată, faptul că suspendarea executării unui act administrativ se poate dispune în temeiul art. 15 alin. (1) prin raportare la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 14 alin. (1) nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, normă de drept ce sancţionează formularea mai multor cereri de suspendare pentru aceleaşi motive însă în baza aceluiaşi temei de drept (condiţie neîndeplinită în cauză), cum în mod greşit susţine recurenta-pârâtă.
Prin urmare faptul că aceleaşi motive de nelegalitate pot fi invocate în conturarea cazului bine justificat prin formularea a două cereri de suspendare, la momente diferite, (formularea plângerii prealabile, formularea acţiunii în anulare) şi pe temeiuri de drept diferite, [art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004] nu este de natură a afecta principiul autorităţii de lucru judecat, în sensul invocat de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs.
4.3. Soluţia instanţei de recurs
Constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., invocate de ambele recurente, în temeiul art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de SC S. SRL şi de A.N.R.S.C., împotriva încheierii din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1094/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1106/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
