ICCJ. Decizia nr. 1350/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1350/2014
Dosar nr. 1121/57/2011
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 115 din 21 martie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, şi a anulat raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin raportul de evaluare înregistrat la Agenţia Naţională de Integritate din 23 septembrie 2011, s-a reţinut că reclamantul, în calitatea sa de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă în baza căruia soţia sa, doamna C.A., a fost angajată în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011 în cadrul Biroului Parlamentar C.I., obţinând un venit net de 35.061 RON.
Inspectorii au reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, text potrivit căruia „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.” Interesul de natură patrimonială a fost identificat ca fiind cel de mărire al patrimoniului familiei prin obţinerea de către soţia sa a unor beneficii de natură salarială.
Raportat la criticile de nelegalitate formulate, prima instanţă a arătat că se impune a fi analizată, sub un prim aspect, chestiunea legată de neretroactivitatea legii, chestiune vizând, cu precădere, aspectele procedurale.
În acest context s-a remarcat că procedura de inspecţie s-a realizat în temeiul art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 şi art. 21 din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010.
Fapta care i se impută reclamantului s-a produs la data de 5 octombrie 2009, la care a acordat avizul favorabil pentru angajarea soţiei sale.
Discuţiile legate de neretroactivitatea legii s-au purtat în jurul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, text potrivit căruia „activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.”
În lumina art. 15 alin. (2) din Constituţie, prima instanţă a apreciat că interpretarea corectă a acestui text presupune recunoaşterea competenţei de evaluare a autorităţii pârâte atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, însă numai începând cu data de 5 septembrie 2010, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea mandatului, însă limitat tot la data de 5 septembrie 2010. O interpretare în sensul dorit de Agenţia Naţională de Integritate, respectiv recunoaşterea competenţelor de control fără limită în timp ar fi contrară principiului neretroactivităţii legii şi ca atare nu poate fi primită.
Aşadar, sub acest aspect, s-a reţinut că procedând la evaluarea unei fapte din 5 octombrie 2009, pe baza unui act normativ intrat în vigoare la 5 septembrie 2010 pârâta a realizat o interpretare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În ce priveşte aspectul legat de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, prima instanţă a constatat că şi din acest punct de vedere criticile reclamantului sunt întemeiate.
Astfel, prima instanţă a arătat că este adevărat că art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 stipulează că prevederile prezentului titlu (Titlul IV, Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice) se aplică persoanelor care exercită demnităţile publice de deputat şi senator însă Capitolul II, Conflictul de interese vizează doar categoriile de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală (Secţiunea 2), aleşii locali (Secţiunea 3), respectiv funcţionarii publici (Secţiunea 4). Ca atare extinderea principiilor definite în Secţiunea 1 şi la alte categorii decât cele enumerate anterior contravine scopului legii.
În acest sens trebuie remarcat faptul că în cuprinsul Capitolului III, Incompatibilităţi, după secţiunea privitoare la dispoziţiile generale sunt explicitate distinct, pe categorii, incompatibilităţile specifice demnităţii sau funcţie publice începând chiar cu parlamentarul (Secţiunea 2).
În consecinţă, dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. b), mai sus enunţate, normă generală, aveau în vedere situaţiile speciale enumerate limitativ în cuprinsul Capitolul III Secţiunea 2 din Titlu IV şi nicidecum nu şi-a propus să extindă sfera de aplicare a conflictelor de interese dincolo de prevederile limitative din Capitolul II Secţiunile 2-4.
Pe de altă parte, atunci când a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile legate de conflictul de interese, legiuitorul a făcut-o în mod expres în Capitolul IV.
Faţă de aceste considerente, s-a reţinut că emiterea de către reclamant a unui aviz conform pentru angajarea soţiei sale la biroul său parlamentar nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 Titlul IV Capitolul II, întrucât acest text nu este aplicabil şi parlamentarilor.
Argumentele prezentate au condus instanţa de fond la concluzia că actul administrativ atacat a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor legale prin eludarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi extinderea sferei de aplicare a unor acte normative la categorii cărora nu le sunt adresate.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs autoritatea pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, autoritatea recurentă a susţinut că în mod eronat prima instanţă a apreciat că prin raportul de evaluare întocmit faţă de intimatul-reclamant a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii.
În contextul prezentării actelor normative incidente în cauză, în succesiunea lor, respectiv a Legii nr. 144/2007 şi a Legii nr. 176/2010, publicată în M.Of. nr. 621/2.09.2010, recurenta a arătat că potrivit art. 8 din această din urmă lege, scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, a incompatibilităţilor şi potenţialelor conflicte de interese în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice, pe perioada îndeplinirii acestora.
În opinia recurentei, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi reţinând că reclamantul este deputat din anul 2008, deţinând aceeaşi calitate şi la data întocmirii raportului, acesta poate face obiectul activităţii de evaluare pentru întreaga perioadă de exercitare a funcţiei, incluzând încheierea şi avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată, la data de 5 octombrie 2009.
Un set distinct de critici vizează interpretarea instanţei în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003.
În acest sens autoritatea recurentă a arătat că potrivit prevederilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit legii.
Conform prevederilor legale, funcţia de demnitate publică este acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate.
Totodată, activitatea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se desfăşoară conform prevederilor Legii nr. 176/2010, privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în M.Of. nr. 621/2.09.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 176/2010 „scopul Agenţiei este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice”.
Totodată, recurenta a mai arătat că, este încriminat conflictul de interese şi de dispoziţiile art. 2531C. pen. al României potrivit cu care: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect un folos material pentru sine, soţul sau o rudă ori un afin până la gr. II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă. Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii aprobării sau adoptării actelor normative.”
Prin funcţionar public în sensul art. 147 C. pen. al României se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
În fine, s-a mai arătat că propunerea angajării şi avizarea contractului individual de muncă reprezintă manifestări de voinţă săvârşite de reclamant cu intenţia de a produce efecte juridice, în sensul concretizării în acest fel a unui interes de natură patrimonială constând în aceea că soţia sa a obţinut venituri în urma angajării la biroul parlamentar al reclamantului.
3. Apărările intimatului-reclamant C.I.
Intimatul-reclamant C.I. a formulat la data de 26 noiembrie 2013 întâmpinare la motivele de recurs înfăţişate de recurenta Agenţia Naţională de Integritate, arătând, în esenţă, că acestea sunt neîntemeiate întrucât, cu referire chiar la prevederile art. 34 din Legea nr. 176/2010, rezultă cu claritate că legiuitorul se raportează la momentul intrării în vigoare a acestei legi ca la un moment de referinţă, în care regimul juridic modificându-se prin abrogarea parţială şi amendarea Legii nr. 144/2007, este necesar a se preciza ce anume rămâne în vigoare din toată procedura derulată anterior în activitatea de evaluare.
Cum în cazul intimatului-reclamant nu s-a derulat nici o verificare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, iar evaluarea efectuată în anul 2011 s-a întemeiat pe prevederile art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 şi art. 21 din Legea nr. 176/2010, vizând un raport juridic născut anterior intrării sale în vigoare, rezultă că nu sunt opozabile prevederile legale invocate stării de fapt controlate.
Totodată s-a afirmat că nici motivul de recurs prin care se susţine incidenţa prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu este întemeiat, câtă vreme toată construcţia logică prin care se fundamentează o atare interpretare constă tot în raportarea la prevederile art. 8 art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 176/2010, inaplicabil din aceleaşi raţiuni de retroactivitate.
În fine, reclamantul-intimat a mai arătat că, nici referirea recurentului la reglementările C. pen. (art. 145 şi art. 147) nu sunt concludente câtă vreme acestea vizează o procedură specială, instrumentabilă de parchet, distinct de jurisdicţia contenciosului administrativ.
4. Procedura de soluţionare a recursului
La data de 17 ianuarie 2014, urmare a susţinerilor orale consemnate în încheierea de şedinţă din data de 3 decembrie 2013, autoritatea recurentă-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind sesizarea organelor de urmărire penală, motivat de faptul că prin raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 s-au identificat indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531C. pen. or, în ciuda prevederilor cuprinse în art. 22 din Legea nr. 176/2010, ce consacră dreptul persoanei care face obiectul evaluării de a se adresa cu o contestaţie la instanţa de contencios administrativ, o eventuală soluţie de admitere a acţiunii de anulare a raportului de evaluare conduce la soluţia absurdă în care sesizarea Parchetului ar putea fi anulată de o instanţă de contencios administrativ.
Mai mult, s-a arătat că din momentul sesizării, singurul organ care are competenţa de a se pronunţa este Parchetul, un atare act neavând natură administrativă.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului promovat
5.1. Cu referire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de recurenta Agenţia Naţională de Integritate, analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia de inadmisibilitate invocată de recurenta-pârâtă în cursul soluţionării recursului dar distinct de motivele de recurs înfăţişate, ca excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a cauzei, astfel cum predominant a fost calificată de doctrină dar şi de jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea C. proc. civ. 1865, aplicabil şi în cauză, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în considerarea celor în continuare arătate.
Prealabil examinării motivelor de recurs vizând fondul cauzei dar cu incidenţă directă asupra analizei, în acel context, a limitelor şi cadrului sesizării instanţei de contencios administrativ în prezenta cauză, Înalta Curte arată, în acord cu cele statuate deja şi în alte soluţii pronunţate în această materie, că sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate către organul de urmărire penală privind cercetarea existenţei infracţiunii de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 2531 C. pen., nu formează obiectul analizei judiciare de către instanţa de contencios administrativ, existenţa unei posibile fapte penale urmând a fi stabilită numai în cadrul procesului penal.
Dreptul unei autorităţi sau instituţii de a sesiza existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, pentru că o atare sesizare, în sensul legii contenciosului administrativ, nu este aptă de a produce prin ea însăşi efecte juridice.
Ca urmare, numai acea parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existenţa conflictului de interese de natură administrativă poate forma efectiv obiectul unei acţiuni introduse la instanţa de contencios administrativ.
Nu mai puţin însă, raportat la prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care „raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor de urmărire penală şi celor disciplinare”, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ care prevăd expres că „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ”, Înalta Curte a reţinut deja în interpretarea logico-raţională dar şi sistematică a acestor norme că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ, chiar şi atunci când în cuprinsul acestuia se regăseşte şi măsura sesizării organelor de cercetare penală, pentru verificarea unei posibile fapte penale, se referă strict la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură posibil penală, deşi textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu distinge atunci când reglementează, în general, posibilitatea contestării raportului de evaluare.
Aşa fiind, contrar celor afirmate de recurent, nu se poate ajunge la „soluţia absurdă” preconizată câtă vreme, în limitele astfel stabilite ale sesizării sale, instanţa de contencios administrativ nu analizează şi nu cenzurează partea din raportul de evaluare ce vizează sesizarea organelor penale cu posibilul conflict de interese de natură penală.
De altfel este de observat că în cuprinsul raportului de evaluare supus în cauză verificării instanţei de contencios administrativ, se prevede expres, atât în Partea III „Evaluarea elementelor de conflict de interese”, cât şi în Partea IV „Concluzii şi dispoziţii”, comunicarea raportului de evaluare Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi din cadrul Camerei Deputaţilor pentru luarea măsurilor ce se impun, după rămânerea definitivă a acestuia, ceea ce demonstrează cu evidenţă conflictul de interese de natură administrativă, stabilit conform art. 70 din Legea nr. 161/2003.
Prin urmare, apreciind că şi prima instanţă a examinat şi s-a pronunţat în limitele normei legale sus-enunţate, ce reglementează conflictul de interese de natură administrativă, Înalta Curte reţine admisibilitatea acţiunii reclamantului-intimat, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, excepţia invocată urmând a fi astfel respinsă ca neîntemeiată.
În fine, este de menţionat că în chiar cuprinsul raportului de evaluare, în secţiunea „Concluzii” se arată că potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese, în termen de 15 zile de la primire, la instanţa de contencios administrativ competentă.
5.2. Cu privire la recursul ce vizează fondul cauzei
Înalta Curte, în limitele şi în cadrul procesual deja arătate, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatului, dar şi faţă de prevederile legale aplicabile, urmează a respinge ca nefondate motivele de recurs înfăţişate, în considerarea celor în continuare expuse, menite totodată a completa şi explicita şi considerentele cuprinse în hotărârea primei instanţe.
Expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei atacate, de mai sus (a se vedea pct. 1 din prezenta decizie), înfăţişează deopotrivă situaţia de fapt şi problemele de drept deduse judecăţii ca şi argumentele judecătorului fondului în susţinerea soluţiei adoptate astfel că nu se impune reluarea lor în contextul analizei criticilor recurentei-pârâte, subsumate în opinia Înaltei Curţi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
5.2.1. Cu referire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile
Trecând aşadar la analiza punctuală a motivelor de recurs formulate de recurenta Agenţia Naţională de Integritate, Înalta Curte constată că un prim set de critici vizează modalitatea în care prima instanţă a statuat în ceea ce priveşte încălcarea de către autoritatea pârâtă a principiului neretroactivităţii legii civile, în întocmirea raportului de evaluare privindu-l pe intimatul-reclamant C.I.
În esenţă, prin hotărârea recurată, judecătorul fondului a apreciat că nelegalitatea raportului de evaluare din 22 septembrie 2011 întocmit de recurenta Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-a reţinut că intimatul-reclamant, în calitate de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât a propus şi a avizat încheierea contractului individual de muncă pentru soţia sa, C.A., la data de 5 octombrie 2009, derivă din evaluarea acestei fapte, pe baza unui act normativ intrat ulterior în vigoare, respectiv la data de 5 septembrie 2010.
S-a reţinut astfel că prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 au fost aplicate cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În acord cu interpretarea primei instanţe, dar şi în completarea argumentaţiei înfăţişate, Înalta Curte apreciază că prevederile cuprinse în secţiunile din Titlul II Proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, al Legii nr. 176/2010, publicată în M.O. nr. 621/2.09.2010, care au servit drept temei şi pe baza cărora s-a fundamentat raportul de evaluare din data de 23 martie 2011, respectiv dispoziţiile art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 dar şi ale art. 21 alin. (4), art. 25 şi art. 26 alin. (1) lit. d), expres menţionate în preambulul dar şi în partea de concluzii a raportului, conţin deopotrivă norme de procedură dar şi de drept material.
Raportat şi la analiza Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 415/2010, de declarare a neconstituţionalităţii pentru o parte substanţială din cuprinsul reglementării anterioare, respectiv a Legii nr. 144/2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Înalta Curte constată că, în mod real şi efectiv, prevederile cuprinse în noua reglementare, dată prin Legea nr. 176/2010, sunt cele ce au conferit autorităţii recurente cadrul legal de exercitare a competenţelor şi atribuţiilor sale, în vederea îndeplinirii scopului prevăzut în art. 8 din acelaşi act normativ.
Totodată, astfel cum în mod constant s-a statuat şi în doctrină, prin principul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.
Principiul neretroactivităţii legii civile, care era consacrat de art. 1 C. civ. din 1864 şi care a fost preluat şi de art. 6 alin. (1) teza a II-a C. civ. din 2009, este şi principiu constituţional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituţia în vigoare stabilind, fără echivoc, că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
Din perspectiva principiului astfel enunţat şi Înalta Curte apreciază că fapta unică a reclamantului intimat de propunere şi avizare la data 5 octombrie 2009, în vederea încheierii unui raport juridic între alte persoane, nu putea fi evaluată şi determinată ca reprezentând conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară. Şi aceasta întrucât, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care „Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora”, se impun a fi interpretate în sensul că sunt aplicabile situaţiilor juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii respectiv după septembrie 2010 şi nicidecum unor situaţii juridice preexistente.
Orice interpretare contrară echivalează cu aplicarea retroactivă a legii.
Mai mult, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se impune a fi corelat, pentru o coerentă şi justă aplicare a normelor legale incidente, cu prevederile art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Potrivit acestui text de lege, în mod evident în vigoare tot începând cu data de 5 septembrie 2010: „Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinare şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.”
În acest context, sintagma „se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora” cuprinsă în art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, suscitată, coroborată cu art. 25, nu poate fi interpretată decât în sensul că cercetarea poate fi iniţiată de autoritatea pârâtă, de la momentul intrării în vigoare a legii, cu privire la fapte şi/sau situaţii intervenite ulterior acestui moment.
Totodată, raportat la reglementarea procedurală dar şi de drept material cuprinsă în Legea nr. 176/2010, fapta consumată în anul 2009, imputată reclamantului intimat, respectiv propunerea şi avizarea la data de 5 octombrie 2009 în vederea încheierii contractului individual de muncă între Camera Deputaţilor şi d-na. C.A., reţinută ca generatoare a conflictului de interese pentru intimatul-reclamant, este facta praeterita, în lipsa opţiunii exprese a legiuitorului în sensul aplicării legii noi unor astfel de fapte.
Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute argumentele autorităţii recurente în sensul că aplicarea Legii nr. 176/2010, incluzând art. 11 alin. (1), unei fapte, respectiv unui raport juridic născut anterior intrării în vigoare a legii a fost posibilă în condiţiile pre-existenţei Legii nr. 144/2007, întrucât niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situaţiile tranzitorii şi a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidentă în cauză.
Potrivit art. 34 sus-arătat:
„(1) Verificările aflate în curs de desfăşurare la Agenţie la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta.
(2) Actele şi lucrările efectuate în cadrul Agenţiei, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile.
(3) Probele administrate şi actele procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se menţin.
(4) Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile şi vor putea fi valorificate de către Agenţie în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuţiilor specifice prevăzute de lege.”
Rezultă din cuprinsul normei citate că legiuitorul se raportează la „data intrării în vigoare a legii” ca la un moment de referinţă, în raport de care, dată fiind modificarea de regim juridic survenită se impune determinarea, cu rigurozitate, a ceea ce se păstrează din procedura anterior derulată în activitatea de evaluare.
Cum, în ceea ce-l priveşte pe intimatul-reclamant nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, nici un fel de alte proceduri de verificare sau evaluare, în mod evident nu se poate face apel la incidenţa reglementării anterioare, cuprinsă în Legea nr. 144/2007.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţinând aşadar netemeinicia criticilor recurentei pe aspectul aplicării principiului neretroactivităţii legii şi apreciind în acord cu cele stabilite de prima instanţă în legătură cu acest principiu, raportat şi la norma constituţională, constată nelegalitatea actului administrativ atacat, respectiv a raportului de evaluare din 23 septembrie 2011, în ceea ce priveşte, desigur, doar conflictul de interese de natură administrativă, urmare a încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, în sensul arătat.
Drept urmare, Înalta Curte arată că se impune menţinerea soluţiei dispuse de prima instanţă pentru acest motiv de nelegalitate, apt per se de a antrena anularea actului administrativ atacat.
Înalta Curte precizează totodată că soluţia de anulare a raportului de evaluare în integralitatea sa, chiar în limitele stabilite ale investirii instanţei de contencios administrativ, se justifică în raport de caracterul unitar al actului şi al conexiunii certe între părţile raportului de evaluare, vizând conflictul de interese de natură administrativă dar şi potenţialul conflict de interese de natură penală, fundamentate pe o situaţie factuală unică.
De altfel, cum deja s-a arătat, în contextul examinării excepţiei de inadmisibilitate, anularea raportului de evaluare de către instanţa de contencios nu este de natură a împiedica sesizarea organelor de urmărire penală, câtă vreme, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare se comunică nu numai persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare dar şi, după caz, organelor de urmărire penală şi celor disciplinare.
5.2.2. Cu referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003
În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte vizând modalitatea de interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte arată că nici acestea nu sunt de natură a antrena modificarea soluţiei adoptate de prima instanţă întrucât argumentele din considerentele hotărârii atacate, combătute de recurentă sunt apreciate de instanţa de control judiciar ca având o natură subsidiară în procesul de verificare a legalităţii actului administrativ atacat.
Stabilind că actul administrativ atacat, în limitele arătate, este afectat de viciul nelegalităţii urmare a încălcării principiului neretroactivităţii legii, consacrat constituţional, Înalta Curte apreciază, în cazul concret al cauzei deduse judecăţii, că analiza suplimentară a motivului de nelegalitate în legătură cu o problemă de fond, vizând chiar conţinutul conflictului de interese, raportat la art. 70 din Legea nr. 161/2003, nu se impunea cu necesitate, prevalentă având desigur valorificarea şi statuarea asupra principiului aplicării în timp a legii civile.
Aşa fiind, nici criticile recurentei-pârâte în legătură cu aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu se mai impun a fi analizate în substanţa lor, dat fiind motivul primordial de nulitate al actului administrativ atacat, valorificat atât prin hotărârea primei instanţe cât şi în prezenta decizie.
Pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte apreciază că nu au incidenţă şi nu prezintă relevanţă în cauză soluţiile anterioare pronunţate de această materie de Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal (nr. 6874 din 23 octombrie 2013 şi nr. 7487 din 28 noiembrie 2013) în legătură cu interpretarea şi aplicarea art. 70 din Legea nr. 161/2003.
Prin urmare, pentru toate consideraţiunile mai sus înfăţişate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat şi recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de recurenta-pârâtă.
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 115 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1319/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1359/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
