ICCJ. Decizia nr. 1359/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1359/2014
Dosar nr. 727/42/2012
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să dispună, în principal, anularea deciziei din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, constatarea nulităţii absolute a raportului de inspecţie fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală, constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 12 mai 2011 emisă de Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală, iar, în subsidiar, anularea actelor administrative menţionate şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 93 din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin procesul-verbal de control din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F. şi D.G.F.P. Ilfov a fost stabilită în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată a unui impozit pe profit în cuantum de 1.936.565 RON şi TVA aferentă în cuantum de 1.471.789 RON, obligaţii fiscale stabilite exclusiv ca urmare a tranzacţiei constând în vânzarea unui teren în suprafaţă de 137.359 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004.
În baza acestui proces-verbal, a fost emisă decizia de impunere din 27 decembrie 2004, menţinută prin decizia de soluţionare a contestaţiei din 6 august 2007 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
Reclamanta a contestat această decizie, iar Curtea de Apel Ploieşti a dispus, prin sentinţa nr. 59/2008, admiterea contestaţiei, anularea deciziei din 6 august 2007 şi a procesului-verbal din 27 decembrie 2004, anularea în parte a deciziei de impunere din 27 decembrie 2004, cu privire la impozitul pe profit în cuantum de 1.936.565 RON. Totodată, a fost menţinută obligaţia de plată a TVA în cuantum de 1.471.789 RON, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1471/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ulterior emiterii celor două acte administrative fiscale precizate, urmare a sesizării din 10 mai 2005 a Gărzii Financiare, Comisariatul General, Direcţia Antifraudă Fiscală din cadrul A.N.A.F. a procedat, prin organele proprii de control, la verificarea aspectelor sesizate, prin efectuarea unei inspecţii fiscale generale la reclamantă, inspecţie începută efectiv în data de 15 februarie 2006 şi finalizată prin raportul de inspecţie fiscală din 10 mai 2011.
În baza acestuia, s-a emis decizia de impunere din 2011, prin care, în esenţă, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a unui impozit pe profit suplimentar de 1.379.290 RON şi 4.705 RON majorări de întârziere aferente, precum şi TVA de 17.636 RON, cu 114.204 RON majorări de întârziere aferente.
Susţinerile reclamantei privind durata excesiv de mare a inspecţiei fiscale (peste 5 ani) sunt întemeiate, însă această împrejurare poate fi explicată şi de cercetările penale efectuate în legătură cu situaţia de fapt constatată de organele fiscale. În plus, nu există vreo dispoziţie legală care să stabilească vreo sancţiune expresă în cazul nerespectării termenului recomandat pentru efectuarea inspecţiei fiscale.
Referitor la puterea de lucru judecat dedusă din sentinţa nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1471/2009, acest aspect trebuie examinat concomitent cu prevederile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, invocate de reclamantă, ca fiind nerespectate.
Legiuitorul a explicitat în cadrul Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 (pct. 102.4), aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, noţiunea de „date suplimentare” cuprinsă în art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, iar în cauză este incidentă situaţia ultimă prevăzută de pct. 102.4 din Norme, respectiv „solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituţii îndreptăţite potrivit legii”.
Cum inspecţia fiscală generală a fost demarată ca urmare a solicitării Gărzii Financiare, Comisariatul General din 10 mai 2005, înregistrată la A.N.A.F. din 2009, sub aspectul analizat reverificarea a fost legal efectuată.
Sentinţa nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti poate avea autoritate de lucru judecată doar în condiţiile în care împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere cu ocazia reverificării, deci cele cuprinse în cadrul raportului de inspecţie fiscală contestat, sunt aceleaşi cu cele constatate în cadrul primei inspecţii fiscale, respectiv în cadrul raportului de inspecţie fiscală din 2004.
Altfel spus, puterea lucrului judecat a sentinţei nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti se întinde exclusiv asupra aspectelor de fapt şi de drept care au făcut obiectul judecăţii şi care au fost analizate de către aceasta.
În acest sens, se constată că în cadrul primei inspecţii fiscale s-a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta nu a emis factură fiscală pentru vânzarea terenului de 137.359 mp către SC P.D. SRL, astfel că organele fiscale au calculat impozit pe profit şi TVA aferente valorii încasate, obligaţii fiscale pentru care s-a emis decizia de impunere din 27 decembrie 2004.
Ca urmare, sentinţa nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti poate avea autoritate de lucru judecat doar asupra obligaţiilor fiscale precizate.
Or, prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere contestate în prezenta cauză, organele fiscale au stabilit alte obligaţii fiscale, respectiv impozit pe profit rezultat din calificarea unor cheltuieli efectuate de către reclamantă ca fiind nedeductibile (respectiv, plăţi externe pentru servicii de consultanţă, precum şi cheltuieli cu chiria, energia electrică şi apa), astfel că este evident că nu există identitate de cauză, ca situaţie de fapt calificată juridic, între prezenta cerere şi cea soluţionată prin sentinţa nr. 59/2008 şi nici de obiect (actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită fiind diferite), motiv pentru care nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat invocată de reclamantă.
Din probele administrate în cauză rezultă că sunt corecte susţinerile pârâtei privind faptul că reclamanta nu a dovedit niciun moment nelegalitatea constatărilor cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor în baza cărora s-a stabilit impozitul pe profit şi TVA reţinute în sarcina sa decizia de impunere din 2011.
Expertul desemnat în cauză nu a făcut vreo analiză detaliată a acestor cheltuieli şi nu a arătat în vreun fel că ele ar fi deductibile şi de ce anume, ci s-a mărginit să reia concluziile privind sentinţa nr. 59/2008 şi pierderea fiscală, amintite anterior, fără măcar să observe că pierderea fiscală reţinută este inferioară ca valoare cheltuielilor apreciate ca fiind nedeductibile de către organele fiscale, astfel că ipoteza sa, privind nedatorarea impozitului pe profit nu poate fi avută în vedere.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că nu s-a făcut dovada contrară constatărilor organelor fiscale şi a dispus respingerea contestaţiei reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 93 din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC S.C. SRL, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pentru care anumite aspecte de nulitate ale actului administrativ atacat invocate de reclamantă au fost înlăturate de instanţă, impunându-se modificarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, deşi reclamanta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. de către organul administrativ fiscal, care era obligat să nu mai emită decizie de impunere, instanţa nu a analizat în niciun fel această apărare.
De asemenea, în analiza autorităţii de lucru judecat, instanţa porneşte de la premise greşite care atrag o motivare eronată.
Astfel, instanţa susţine că nu exista autoritate de lucru judecat, întrucât nu exista identitate de obiect şi cauză între primul act administrativ şi cel de-al doilea, însă autoritatea de lucru judecat trebuie analizată prin raportare la obiectul şi cauza Dosarului nr. 1616/42/2007 şi nu prin raportare exclusiv la procesul-verbal din 27 decembrie 2004.
Deşi prin procesul-verbal din 27 decembrie 2004 s-a stabilit un impozit pe profit aferent tranzacţiei imobiliare realizate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, acest impozit a avut caracterul unui impozit pe profit suplimentar, astfel că, pentru a stabili dacă societatea reclamantă datora un astfel de impozit suplimentar pentru anul 2004, trebuia stabilit şi analizat impozitul pe profit aferent perioadei fiscale respective (2004).
Pentru acest motiv, instanţa investită cu judecarea cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. 1616/42/2007 a analizat anul fiscal 2004 sub toate aspectele, impozitul pe profit fiind verificat atât pentru tranzacţia de teren, cât şi prin prisma tuturor veniturilor realizate şi a cheltuielilor efectuate, analizându-se caracterul deductibil/nedeductibil al acestora din urmă.
Dovada în acest sens este făcută de expertizele efectuate în acea cauză, de motivarea soluţiilor pronunţate, prin care se reţine, raportându-se la toate documentele fiscale anului 2004, că societatea nu datora impozit pe profit.
Invocând ca şi temei al reverificării o sesizare a Gărzii Financiare ce a stat la baza plângerii penale, este evident că aceasta nu prezintă şi nu reprezintă „elemente noi” faţă de documentele avute în vedere cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007, astfel cum condiţionează legiuitorul posibilitatea verificării.
De altfel, nici organul de control fiscal, nici organul de soluţionare a contestaţiei administrative şi nici instanţa de fond nu indică, în concret, elementele noi ce impuneau reverificarea anului 2004.
Pentru a decide asupra autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond trebuia să verifice în ce măsură constatările, obligaţiile fiscale, documentele pentru cheltuielile considerate deductibile/nedeductibile de organele fiscale în raportul de inspecţie fiscală şi decizia din 2011 au fost verificate/analizate de instanţă cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007.
Toate analizele, întregul control judiciar s-au efectuat ulterior verificărilor efectuate de organul fiscal în scopul emiterii deciziei din 2011, astfel că, prin sentinţa nr. 59/2008, irevocabilă prin respingerea recursului, impozitul pe profit aferent anului 2004 a intrat în puterea lucrului judecat.
Nici nu poate fi primită o altă apărare, atâta vreme cât o altă soluţie ar conduce la existenţa a două hotărâri judecătoreşti contradictorii referitoare la aceleaşi obligaţii fiscale, impozitul pe profit aferent anului 2004.
Nelegalitatea constatărilor organelor fiscale cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor a fost, de asemenea, criticată de reclamantă, pe de o parte, prin invocarea concluziilor expertizelor din Dosarul nr. 1616/42/2007, iar pe de altă parte, arătând că toate aceste cheltuieli sunt justificate cu documente contabile întocmite conform dispoziţiilor legale în materie şi solicitând instanţei efectuarea unei expertize contabile.
Expertul desemnat să efectueze expertiza în prezenta cauză a reţinut aceeaşi pierdere fiscală pentru anul 2004, arătând că societatea reclamantă „a înregistrat o pierdere fiscală cumulată pe întreg anul 2004 şi pentru acest motiv ea nu datorează impozit pe profit la bugetul general consolidat al statului la 31 decembrie 2004”.
Expertul a avut în vedere la întocmirea raportului toate aspectele reţinute în actele atacate şi susţinerile părţilor, concluzionând în sensul deductibilităţii cheltuielilor aflate în divergenţă. De altfel, acesta a arătat care sunt cheltuielile care, în opinia sa, sunt considerate ca fiind nedeductibile.
Concluziile expertizei sunt neechivoce, iar prima instanţă a ales, în mod nejustificat, să ignore aceste concluzii.
Judecătorul fondului, dacă ar fi apreciat că expertul în cauză „nu a făcut o analiză detaliată a acestor cheltuieli” avea posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., să dispună refacerea sau completarea raportului. Judecătorul fondului înlătură însă concluziile expertului, fără a-i cere lămuriri, chiar în condiţiile în care nici pârâta Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală nu formulase obiecţiuni faţă de acest raport.
În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, şi anulării actelor administrative fiscale contestate.
4. Apărările formulate de intimata A.N.A.F.
Intimata a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Litigiul dedus judecăţii are ca obiect exercitarea controlului de legalitate cu privire la:
(i) Decizia din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;
(ii) Decizia de impunere din 12 mai 2011 emisă de Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală;
(iii) Raportul de inspecţie fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală.
1.1. Asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Ipoteza la care face referire recurenta are în vedere motivarea insuficientă, în sensul că prima instanţă nu a analizat anumite aspecte de nulitate privind actul administrativ atacat, respectiv cele ce vizează incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.
Susţinerile recurentei nu se confirmă însă, întrucât analiza considerentelor hotărârii atacate evidenţiază faptul că prima instanţă a examinat aspectele privitoare la aplicabilitatea art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, odată cu cercetarea motivului de nelegalitate ce vizează puterea de lucru judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 59/2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
1.2. Asupra motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, nelegalitatea hotărârii atacate poate consta, după caz, în lipsa de temei legal, în încălcarea legii sau în aplicarea greşită a acesteia.
Susţinerile recurentei în această privinţă sunt întemeiate, întrucât soluţia primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, se bazează pe interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Astfel, reclamanta a invocat, cu precădere, puterea de lucru judecat, raportat la procesul-verbal din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov, sentinţa civilă nr. 59 din 28 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 1616/42/2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la inexistenţa unor date suplimentare care să justifice legal măsura reverificării perioadei 1 ianuarie- 31 decembrie 2004, sub aspectul impozitului pe profit.
Prin procesul-verbal din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale constând în: 14.717.894.628 ROL cu titlu de TVA, 19.365.650.827 ROL cu titlu de impozit pe profit. Aceste obligaţii fiscale au fost stabilite pe baza analizei operaţiunii de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 137.359 mp situat în comuna A.R., judeţul Prahova, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, constatările organului fiscal fiind în sensul că, la data emiterii actului de control, societatea reclamantă nu emisese factură fiscală către SC P.D. SRL pentru încasarea preţului vânzării terenului.
Procesul-verbal din 27 decembrie 2004, decizia de impunere din 27 decembrie 2004 emisă în baza acestuia şi decizia din 6 august 2007 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor au fost supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.
În acest sens, a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 1616/42/2007 sentinţa civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, instanţa a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că: „Întrucât la sfârşitul anului 2004 SC S.C. SRL a înregistrat pierdere fiscală cumulată pe întreg anul 2004, nu datorează impozit pe profit la bugetul consolidat al statului la data de 31 decembrie 2004”.
Constatările instanţei s-au fundamentat pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert N.M. şi au fost validate de instanţa de control judiciar, prin decizia civilă nr. 1471 din 17 martie 2009.
Procedura reverificării perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004, în cadrul inspecţiei fiscale ce a vizat perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2005, a fost iniţiată în baza dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, în forma aplicabilă la data începerii inspecţiei fiscale, avându-se în vedere sesizarea din 10 mai 2005 emisă de Garda Financiară, Comisariatul General.
Dispoziţiile legale invocate drept temei al operaţiunii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004 au fost interpretate eronat atât de organul fiscal, cât şi de prima instanţă, care a validat în integralitate constatările şi concluziile cuprinse în actele administrative fiscale contestate în cauză.
Astfel, din interpretarea normelor legale evidenţiate rezultă fără echivoc necesitatea fundamentării deciziei de reverificare a unei anumite perioade supuse impozitării pe existenţa unor date suplimentare sau erori de calcul care pot rezulta, printre altele, din solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituţii îndreptăţite potrivit legii.
Aşadar, existenţa unei solicitări/sesizări a unui organ ori instituţii îndreptăţite potrivit legii este necesară, dar nu şi suficientă pentru demararea procedurii de verificare, în lipsa identificării unor date suplimentare sau a unor erori de calcul de natură să influenţeze rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.
Or, în prezenta cauză, nici autoritatea pârâtă şi nici prima instanţă nu au evidenţiat care sunt aceste date suplimentare sau erori de calcul, ci s-au limitat să invoce drept temei legal pentru operaţiunea de reverificare sesizarea din 10 mai 2005 a Gărzii Financiare, Comisariatul General, dispoziţiile art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 şi pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, pe care însă le-au interpretat şi aplicat eronat în cauză.
În condiţiile în care elementele furnizate instanţei de control judiciar nu evidenţiază întrunirea cerinţelor legale pentru iniţierea procedurii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004, este întemeiat motivul de nelegalitate invocat de recurentă privitor la încălcarea principiului puterii de lucru judecat, în privinţa impozitului pe profit aferent anului 2004, cu ocazia emiterii actelor administrative fiscale contestate în cauză.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), autoritatea de lucru de judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect,părţi, cauză), atunci când autoritatea de lucru judecat acţionează sub forma prezumţiei, mijloc de probă, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, ea se impune într-un al doilea proces, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Este ceea ce, în mod corect, susţine recurenta-reclamantă atunci când afirmă că, prin emiterea unui nou raport de inspecţie fiscală şi a unei noi decizii de impunere, prin care se stabileşte în sarcina acesteia obligaţia de plată a sumei de 1.446.559 RON cu titlu de impozit pe profit suplimentar pentru anul 2004 şi majorări de întârziere aferente, organul fiscal tinde să lipsească de efectele lucrului judecat sentinţa civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat că pe întreg anul 2004, societatea a înregistrat pierdere fiscală, astfel că nu datorează impozit pe profit.
Împrejurarea că în al doilea proces sunt calificate de organul fiscal ca fiind nedeductibile anumite cheltuieli efectuate de reclamantă pentru realizarea obiectivelor stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, tranzacţie analizată şi în cadrul inspecţiei fiscale anterioare, nu deschide, contrar aprecierii primei instanţe, calea unui nou proces.
În realitate, autorităţile pârâte nu pretind o altă cauză juridică, ci formulează apărări noi, toate circumscrise obligaţiei fiscale reprezentând impozitul pe profit aferent anului 2004, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranşat irevocabil.
În privinţa obligaţiei fiscale suplimentare reprezentând TVA în valoare de 17.636 RON şi majorări aferente în valoare de 114.204 RON stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrative fiscale contestate în prezenta cauză, din conţinutul acestora rezultă că această obligaţie suplimentară derivă din constatările şi concluziile referitoare la impozitul pe profit aferent anului 2004. Cum în privinţa acestora s-a reţinut nelegalitatea pentru incidenţa principiului puterii lucrului judecat, nelegalitatea operează şi în ceea ce priveşte obligaţia subsecventă legată de TVA şi accesoriile aferente.
Un argument suplimentar în sensul nelegalităţii hotărârii primei instanţe este reprezentat de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de consultantul fiscal G.C.C., din care rezultă cu claritate faptul că:
(i) în anii supuşi inspecţiei fiscale (2004, 2005) societatea reclamantă a înregistrat pierdere fiscală;
(ii) pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2005 societatea nu are obligaţii fiscale către bugetul general consolidat, respectiv impozit pe profit şi TVA;
(iii) expertizele efectuate în Dosarul nr. 1616/42/2007 al Curţii de Apel Ploieşti, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, au analizat inclusiv perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2004, din perspectiva impozitului pe profit şi TVA.
Intimatele-pârâte nu au formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză, deşi instanţa a dispus comunicarea acestuia şi acordarea unui termen de judecată pentru a fi formulate eventuale obiecţiuni.
De asemenea, instanţa nu a recurs la prerogativa conferită de art. 212 alin. (1) C. proc. civ., de a dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, dacă lucrarea prezentată de expert nu era concludentă pentru elucidarea aspectelor în litigiu.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că hotărârea primei instanţe se impune a fi modificată în tot, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi anulării actelor administrative fiscale contestate.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 312 alin. (1)-alin. (3) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, modificarea sentinţei civile nr. 93 din 28 martie 2013, în sensul admiterii acţiunii reclamantei, anulării deciziei din 2012, raportului de inspecţie fiscală din 2011, deciziei de impunere din 12 mai 2011 şi exonerării reclamantei de plata sumelor stabilite prin aceste acte administrativ fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 93 din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantă şi, în consecinţă, anulează decizia din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, raportul de inspecţie fiscală din 10 mai 2011, precum şi decizia de impunere din 12 mai 2011.
Exonerează reclamanta de plata sumelor stabilite în sarcina acesteia prin actele administrativ-fiscale anulate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1350/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1819/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
