ICCJ. Decizia nr. 1751/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1751/2014
Dosar nr. 1082/59/2010
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 3 martie 2011, Curtea de apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii petitului vizând anularea certificatului de înregistrare ca plătitor de TVA, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.M.I. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş având ca obiect anularea raportului de inspecţie fiscală din 06 aprilie 2010, a deciziei de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010 şi a deciziei nr. 1117/199 din 24 iunie 2010, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, exonerarea de plata sumelor reţinute în sarcina reclamantului prin actele administrative menţionate şi anularea certificatului de înregistrare din oficiu ca persoană impozabilă şi plătitoare de TVA, ca fiind neîntemeiată şi a respins cererea de suspendare a executării deciziei de impunere menţionate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
La data de 24 februarie 2011, reprezentantul pârâtei a invocat excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect anularea certificatului de înregistrare ca plătitor de TVA, susţinând că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal, neîndeplinind cerinţele impuse de art. 43 şi 44 C. proc. fisc. şi nereprezentând baza emiterii deciziei de impunere.
În soluţionarea acestei excepţii, Curtea a reţinut că, într-adevăr, înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA nu reprezintă un act administrativ în înţelesul dat de prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât o astfel de înregistrare nu produce consecinţe juridice prin ea însăşi (în sensul naşterii, modificării ori stingerii raporturilor juridice). Ceea ce produce efecte este operaţiunea economică taxabilă, iar nu simpla formalitate de înregistrare.
Cu toate acestea, dat fiind că înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA reprezintă o operaţiune administrativă care, coroborată cu activitatea desfăşurată de o persoană poate produce anumite consecinţe pe plan fiscal, Curtea a apreciat că aceasta poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza finală, coroborate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004. Or, textele legale menţionate prevăd în mod expres posibilitatea obligării autorităţii la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, noţiune în care se circumscrie atât înregistrarea din oficiu ca plătitor de TVA, respectiv atribuirea unui CIF, cât şi anularea înregistrării, respectiv a CIF –ului.
Având în vedere a ceste considerente, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere menţionat, urmând ca instanţa să se pronunţe pe fond asupra acestui capăt de cerere.
Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în intervalul 2007 – 2009, reclamantul a încheiat 18 tranzacţii imobiliare având ca obiect vânzarea a 15 apartamente situate în Timişoara, unul situat în Bucureşti şi 2 terenuri situate în intravilanul localităţii Nucet, jud. Bihor (Anexa nr. 2 a raportului de inspecţie fiscală din 06 aprilie 2010).
Apartamentele din Timişoara fac parte din două clădiri, prima în baza autorizaţiei de construire din 19 aprilie 2004 eliberată de Primăria Municipiului Timişoara, pentru construire clădire tip P+2E+M situată în mun. Timişoara, str. B., nr. 37, jud. Timiş, respectiv, cea de a doua clădire în baza autorizaţiei de construire din 25 octombrie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Timişoara, pentru construire clădire tip P+5E+M situată în mun. Timişoara, str. A.P.P., nr. 35, jud. Timiş (fostă B.).
Urmare a inspecţiei fiscale finalizate prin raportul de inspecţie fiscală din 06 aprilie 2010, a fost emisă decizia de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010 de către A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, s-au stabilit obligaţii fiscale de plată în sarcina reclamantului, cu titlu de TVA, în sumă totală de 781.517 RON, din care 490.956 RON debit principal (calculat pe perioada 01 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2009) şi 290.561 RON accesorii (majorări de întârziere calculate pe intervalul 25 aprilie 2008 – 31 martie 2010).
La calculul debitului restant nu au fost avute în vedere tranzacţiile cu apartamentele vândute în 2007, apartamentul dobândit prin moştenire, şi apartamentele vândute în 2009 (Anexele nr. 2 şi nr. 8 ale raportului de inspecţie fiscală din 06 aprilie 2010).
Vânzarea imobilelor, consemnată în Anexa nr. 2 a raportului de inspecţie fiscală, nu este contestată de reclamant.
I. Curtea a constatat, în primul rând, că reclamantul contestă însă calitatea sa de persoană impozabilă, susţinând pe de o parte că nu are calitate de comerciant şi, pe de altă parte că tranzacţiile imobiliare efectuate de persoanele fizice non-profesionişti nu pot fi tratate ca operaţiuni impozabile.
Curtea a reţinut însă, contrar susţinerilor reclamantului, incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc., care se coroborează cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării tranzacţiilor imobiliare, potrivit cărora este considerată livrarea de bunuri (ca operaţiune cuprinsă în sfera de aplicare a taxei) transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.
Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele impuse de cele două articole menţionate, întrucât reclamantul a realizat venituri cu caracter de continuitate din vânzările efectuate în intervalul 2007 – 2009, iar vânzările efectuate corespund noţiunii de livrare de bunuri avută în vedere de art. 128 C. fisc.
Prin urmare, apreciind că reclamantul are calitate de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA ca efect direct al desfăşurării unei activităţi din care a obţinut venituri continue, Curtea a respins susţinerea acestuia potrivit căreia organul de inspecţie fiscală avea obligaţia de a recurge, în prealabil, la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti în constatarea calităţii de comerciant, şi aceasta întrucât dispoziţiile art. 153 alin. (7) prevăd înregistrarea din oficiu, fără necesitatea existenţei vreunei hotărâri judecătoreşti.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că imobilul a fost edificat de către reclamant în regie proprie în scopul realizării unor venituri.
Ori această reprezentare a veniturilor ce urmau a fi realizate îl obligau pe acesta să se înregistreze ca plătitor de TVA, fiind evident şi pentru reclamant că imobilul avea o valoare care depăşea plafonul de scutire, plafon care a fost depăşit încă de la vânzarea primului apartament (valoarea tranzacţiei fiind de 200.412 RON, în vreme ce plafonul de scutire pentru anul 2007 era de 119.000 RON).
II. În al doilea rând, a constatat Curtea de Apel, reclamantul susţine că nu a atins şi nu a depăşit plafonul de scutire de 35.000 de euro întrucât în calculul cifrei de afaceri ce serveşte drept referinţă pentru stabilirea plafonului menţionat nu ar fi trebuit incluse de către organul de inspecţie fiscală livrările de imobile, considerate de reclamant ca fiind active fixe corporale, exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc.
Curtea a apreciat că reclamantul confundă noţiunea de „activ fix corporal” cu însuşi obiectul tranzacţiilor efectuate în scopul obţinerii de venit, astfel încât a înlăturat apărarea potrivit căreia imobilele vândute ar reprezenta active fixe exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc., ideea contrară conducând la falsa concluzie că cifra de afaceri a reclamantului ar fi 0, deşi acesta a realizat venituri importante din tranzacţiile efectuate.
III. Ignorarea regimului comunităţii de bunuri şi încălcarea art. 89 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. de către organul fiscal, constituie un alt argument invocat de reclamant în susţinerea acţiunii sale.
Curtea nu a reţinut această argumentaţie întrucât art. 89 alin. (1) lit. a) reprezintă regula generală, care presupune posibilitatea stabilirii cu exactitate a veniturilor obţinute de fiecare dintre persoanele care au participat la realizarea venitului. Însă în speţa de faţă trebuie avut în vedere că bunurile vândute se aflau în proprietate devălmaşe, fără posibilitatea pentru organul fiscal de a stabili cotele părţi ce revin fiecăruia dintre soţi.
De altfel, o astfel de posibilitate revine, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. fam., doar instanţei de judecată în cadrul unui litigiu având ca obiect partaj, nefiind rezonabil ca organul fiscal să fie pus în imposibilitatea de a stabili debitele fiscale până la pronunţarea unei hotărâri de partajare. În plus, trebuie remarcat că în conformitate cu dispoziţiile art. 32 şi art. 34 C. fam., există o răspundere solidară a soţilor pentru cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune ori pentru obligaţiile contractate împreună.
Cum în speţă imobilele au fost construite şi tranzacţionate de reclamant atât în nume propriu cât şi în numele soţiei, concluzia care se impune este aceea că şi debitele fiscale rezultate din activitatea desfăşurată revin în solidar ambilor soţi, actele de impunere putând fi efectuate pentru fiecare dintre cei doi, fără posibilitate de individualizare.
Prin urmare, nu a putut fi reţinută nici susţinerea că plafonul de 35.000 de euro, a cărui depăşire presupune obligaţia înregistrării ca şi plătitor de TVA, ar deveni 70.000 euro în cazul unei singure tranzacţii, prin raportare la cei doi soţi, întrucât C. fisc. nu prevede o ridicare a plafonului în funcţie de numărul persoanele care compun o asociere în înţelesul art. 127 alin. (8) C. fisc.
IV. Reclamantul susţine că în mod greşit au fost omişi din cuprinsul deciziei de impunere cumpărătorii apartamentelor, susţinând că aceştia ar fi trebuit obligaţi individual şi în solidar la plata TVA.
Curtea a înlăturat această susţinere întrucât pe de o parte inspecţia fiscală a vizat strict activitatea reclamantului, iar pe de altă parte întrucât potrivit dispoziţiilor art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc., p ersoana obligată la plata taxei pentru operaţiunile taxabile din România este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii taxabile.
V. Alte argumente invocate de reclamant constau în pretinsa includerea ilegală în baza impozabilă a două terenuri (poz. 17 şi 18 din Anexa nr. 2 la R.I.F.), precum şi în necompetenţa materială a organului fiscal – D.G.F.P. Timiş. Susţine astfel reclamantul că terenurile nu sunt construibile, fiind scutite de taxă şi că, având în vedere că acestea se află în raza altui organ fiscal, D.G.F.P. Timiş nu avea posibilitatea să le includă în baza de impunere.
Curtea a reţinut că susţinerea privind caracterul pretins neconstruibil al celor două terenuri este contrazisă de însăşi categoria de teren „intravilan” menţionată în cele două contracte, precum şi de operaţiunea de dezmembrare efectuată înainte de vânzare, rezultând două parcele de 250 mp.
Chiar dacă în extrasele CF terenurile apar ca fiind păşune, acest aspect nu conduce în mod automat la concluzia că nu ar fi construibile, în cauză nefăcându-se dovada unei interdicţii legale de construire, regula fiind că terenurile intravilane, cum sunt cele din cauză, sunt construibile şi doar pe cale de excepţie, dacă intervin anumite impedimente legale, sunt exceptate de la posibilitatea construirii.
Au fost înlăturate prin urmare susţinerile că doar emiterea unui certificat de urbanism ori a unei autorizaţii de construire ar putea să dovedească împrejurarea că se poate construi pe terenul menţionat.
Cât priveşte competenţa D.G.F.P. Timiş, Curtea a constatat că această autoritate avea posibilitatea luării în calcul a celor două tranzacţii, chiar dacă terenurile se află pe raza judeţului Bihor, întrucât această posibilitate este conferită de art. 33 alin. (1) C. proc. fisc.
Cum însă majoritatea tranzacţiilor au fost efectuate cu bunuri aflate în raza de competenţă a D.G.F.P. Timiş, reclamantul având domiciliul în Timişoara şi prin urmare şi domiciliul fiscal, acesta este şi organul competent în stabilirea bazei de impunere şi în emiterea deciziei, fiind chiar în interesul reclamantului ca un singur organ fiscal să gestioneze obligaţiile fiscale ale acestuia.
VI. Reclamantul a mai susţinut în acţiunea sa că baza de impunere a fost stabilită ilegal, ca urmare a refuzului de a deduce cheltuielile aferente construirii imobilelor pentru livrarea cărora s-a calculat TVA.
Deducerea cheltuielilor este irelevantă din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată, întrucât deducerea lor este prevăzută de legislaţia fiscală în materia impozitului pe profit, iar nu în materia TVA, unde baza de impozitare este constituită, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., din „tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor din partea cumpărătorului”. Cu alte cuvinte, în materie de TVA, în cazul unei vânzări, baza de impozitare este de fapt preţul de vânzare al bunului.
În realitate, ceea ce critică reclamantul este faptul că organul fiscal nu a procedat la deducerea TVA – ului aferent facturilor de achiziţionare a materialelor de construcţii şi de efectuare a manoperei.
Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., persoana impozabilă care solicită deducerea de TVA trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5); Ori printre informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. e) C. fisc. este prevăzut şi codul de înregistrare al cumpărătorului, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere, ca regulă generală, posibilitatea deducerii doar pentru persoana înregistrată ca plătitor de TVA.
Această concluzie rezultă şi din interpretarea art. 145 alin. (4) C. fisc., coroborate cu dispoziţiile pct. 45 (1) din Normele metodologice de aplicare ale C. proc. fisc., din care rezultă că, prin excepţie, dreptul de deducere pentru operaţiunile efectuate înainte de înregistrare ca plătitor de TVA este admisibil doar pentru persoanele care intenţionează să desfăşoare o activitate economică şi să se înregistreze ca plătitor de TVA, drept care poate fi realizat după efectuarea formalităţilor de înregistrare. Cu alte cuvinte, acest drept este recunoscut doar contribuabilului care a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA, iar nu şi contribuabilului care, deşi ar fi trebuit să se înregistreze, nu au făcut-o şi este depistat astfel de inspectorii fiscali.
Concluzia se impune, a apreciat judecătorul fondului, din interpretarea globală a normelor C. fisc., care operează frecvent cu noţiunea de plată datorată, în înţelesul de taxă aferentă unei tranzacţii, respectiv de taxă ce ar fi trebuit colectată.
Cât priveşte susţinerea reclamantului vizând greşita reţinere a accesoriile Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Potrivit art. 158 alin. (1) C. fisc., responsabilitatea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat revine contribuabilului, ceea ce înseamnă că şi accesoriile se impun a fi calculate începând cu data exigibilităţii taxei. Cu alte cuvinte acestea se datorează în funcţie de data la care contribuabilul avea obligaţia de plată a taxei, iar nu în raport de data la care s-a făcut înregistrarea în scop de TVA, cu atât mai mult cu cât această înregistrare cade în sarcina contribuabilului, iar nu în sarcina organului fiscal.
Prin urmare, Curtea a apreciat aplicabil art. 152 alin. (6) ultima teză C. fisc. (care prevede calculul taxei şi a accesoriilor de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă).
Curtea a respins şi apărarea potrivit căreia art. 152 alin. (6), ultima teză, C. fisc. s-ar referi de fapt la situaţia în care ar exista o cerere de scutire, întrucât formularea textului nu lasă loc de interpretare, articolul menţionat vizând în mod expres situaţia în care „persoana nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere”. Prin urmare textul menţionat nu are nicio legătură cu vreo cerere de scutire şi nici nu este condiţionat de existenţa vreunei astfel de cereri.
VII. Motivele de drept comunitar invocate de către reclamant, respectiv pretinsa încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime nu au fost apreciate ca întemeiate, întrucât, aşa cum s-a arătat deja, din interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare la data edificării construcţiilor, respectiv la momentul efectuării tranzacţiilor, obligaţia de plată a TVA exista pentru orice persoană care desfăşura, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi [art. 127 alin. (1) C. fisc.].
Aceste dispoziţii, coroborate cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării tranzacţiilor imobiliare, erau suficiente pentru a atenţiona orice persoană care desfăşura o activitate economică despre obligaţiile care îi reveneau în materie de TVA.
VIII. Cu privire la precizarea de acţiune prin care s-a solicitat anularea certificatului de înregistrare ca şi plătitor de TVA, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (8) [în perioada de referinţă, art. 153 alin. (7)], în cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze şi nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu.
Odată constatată calitatea de persoană plătitoare de TVA şi odată reţinută obligaţia de plată a acestei taxe pentru tranzacţiile efectuate, Curtea a constatat că şi înscrierea din oficiu a reclamantului corespunde dispoziţiilor art. 153 alin. (8) [fostul alin. (7)], motiv pentru care precizarea de acţiune este apreciată de asemenea neîntemeiată.
IX. Cu privire la suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010, Curtea a reţinut că în cadrul şedinţei din 24 februarie 2011 apărătorul reclamantului a declarat că nu mai susţine această solicitare întrucât nu a fost în măsură să achite cauţiunea.
Nefiind formulată o cerere de renunţare expresă, Curtea a reţinut că cererea se impune a fi respinsă pe considerentul neîndeplinirii obligaţiei de achitare a cauţiunii fixate de instanţă, obligaţie prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. Prin urmare, Curtea nu a mai apreciat necesară analizarea celorlalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, analiză inutilă şi prin prisma soluţiei ce urmează a fi pronunţată pe fond.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul S.M.I., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- prima instanţă a interpretat greşit prevederile legale privitoare la condiţiile cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească calitatea de persoană impozabilă. Astfel, potrivit art. 127 alin. (2) C. fisc. şi pct. 3 din H.G. nr. 44/2004, pentru a constitui o activitate economică şi a fi calificată drept operaţiune taxabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri trebuie să aibă caracter de continuitate, respectiv să nu aibă un caracter ocazional, reprezentând o parte importantă în ansamblul activităţilor desfăşurate de o persoană. Or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită deoarece activitatea sa principală este de administrator la SC A. SRL, societate cu peste 20 de salariaţi şi cifre de afaceri de 1.105.017 RON (pe anul 2009) şi 2.358.318 RON (pe anul 2010);
- legislaţia naţională în vigoare la data tranzacţiilor analizate a reglementat ca regulă scutirea de TVA a tranzacţiei imobiliare efectuate de o persoană fizică din patrimoniul personal, fără a clarifica criteriile şi condiţiile concrete în care, în mod excepţional, totuşi , o persoană fizică devine contribuabil, fiind deci o legislaţie ce nu corespundea exigenţelor de previzibilitate şi claritatea unei norme de drept. În aceste condiţii, stabilirea retroactivă a obligaţiei de plată a TVA de către organul fiscal este nelegală;
- în mod nejustificat instanţa de fond a respins cererea de probatorii privind faptul că imobilul din str. A.P.P. (fostă B.) nr. 35 b a fost ocupat pentru prima dată în anul 2005 şi nu a fost edificat în scop de revânzare;
- instanţa de fond nu a ţinut seama, la stabilirea plafonului de scutire de TVA că, fiind vorba de soţi şi fiecare soţ având o contribuţie egală cu a celuilalt la dobândirea bunurilor, stabilirea acestui plafon trebuie să se facă individual [conform art. 89 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.];
- în mod greşit, în cadrul tranzacţiilor pentru care se datorează TVA, au fost incluse şi cele privitoare la două terenuri, a căror categorie de folosinţă era aceea de „păşune”;
- este nelegală reţinerea de către instanţă a concluziei că dreptul la deducerea cheltuielilor nu are relevanţă din punctul de vedere al datorării TVA, fiind încălcate astfel prevederile art. 127 alin. (1) lit. a) C. fisc.
- stabilirea sumei reprezentând TVA datorat s-a făcut în mod greşit, fără a se aplica procedeul sutei mărite, respectiv fără ca TVA să fie considerat inclus în preţ.
În drept, recurentul şi-a încadrat criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs formulate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente:
Astfel, nu vor fi reţinute criticile recurentului cu privire la o pretinsă aplicare retroactivă a normelor ce prevăd obligaţia de plată a TVA pentru veniturile cu caracter de continuitate obţinute de persoanele fizice din vânzarea de imobile proprietate personală, deoarece din coroborarea textelor de lege în vigoare la data efectuării tranzacţiilor rezulta această obligaţie.
Aceste norme legale sunt următoarele: art. 125.1 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:
"18. Persoana impozabilă în înţelesul art. 127 alin. (1) şi reprezintă persoana fizică, grupul de persoane, instituţia publică, persoana juridică, precum şi orice entitate capabilă sa desfăşoare o activitate economică".
- art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:
"(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
1. În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".
Totodată, potrivit prevederilor cuprinse în Titlul VI pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: "3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.".
De asemenea, sunt neîntemeiate criticile privind obligativitatea stabilirii plafonului de scutire şi a TVA de plată pentru fiecare din soţi, în mod individual. Potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc., TVA de plată se stabileşte în sarcina furnizorului, iar potrivit C. fam., datoriile făcute de soţi în timpul căsătoriei sunt datorii comune.
În ceea ce priveşte dreptul de deducere a cheltuielilor, acestea nu face obiectul prezentei cauze, recurentul – reclamant trebuind să urmeze o procedură separată.
Este întemeiat însă, motivul de recurs privitor la greşita stabilire a bazei de calcul a TVA, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ.
În acest sens, la calculul obligaţiei fiscale, instanţa va avea în vedere Hotărârea Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg în cauzele conexate Tulică şi Plavoşin din 7 noiembrie 2013, administrând, eventual, şi proba cu expertiză contabilă.
Totodată, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va reanaliza şi criticile recurentului privind greşita reţinere a situaţiei de fapt şi a încadrării juridice în privinţa tranzacţiilor ce au avut ca obiect imobilul din str. A.P.P. (fostă B.) nr. 35 şi cele două terenuri înstrăinate de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 85 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1590/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1769/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
