ICCJ. Decizia nr. 1888/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1888/2014
Dosar nr. 8526/2/2011
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 30 septembrie 2011, reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Federaţia Română de Fotbal şi Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, să se dispună anularea hotărârii adoptată la data de 20 iulie 2011, prin care s-a dispus excluderea sa provizorie, în temeiul art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal.
Reclamanta a susţinut că hotărârea privind excluderea sa provizorie este nelegală, în principal pentru următoarele argumente:
- necomunicarea şi/sau nepublicarea hotărârii încalcă dreptul său la apărare, prin aceea că, se află în imposibilitate de a cunoaşte considerentele care au stat la baza adoptării hotărârii de excludere, termenul şi calea de atac împotriva sancţiunii aplicate, fapt care contravine prevederilor art. 26 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Statutului Federaţiei Române de Fotbal;
- iniţierea unui litigiu în contradictoriu cu Federaţia Română de Fotbal ori cu organele jurisdicţionale ale acesteia nu poate constitui un argument pentru excluderea sa, deoarece accesul liber la justiţie este un drept garantat de art. 21 din Constituţie, iar prevederile art. 57 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal exclud competenţa instanţelor judecătoreşti pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, „cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi”, astfel cum sunt litigiile înregistrate în Dosarele nr. 4278/2/2011 şi nr. 4377/2/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru anularea deciziei nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal şi a deciziei nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naţionale pentru soluţionarea litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal;
- chiar în ipoteza sesizării instanţelor judecătoreşti cu o cerere/acţiune în care calitatea de pârât ar aparţine Federaţiei Române de Fotbal sau organelor acesteia, iar demersul de sesizare a instanţei de drept comun ar contraveni prevederilor statutare, s-a arătat că, o asemenea faptă nu constituie o abatere potrivit Statutului şi regulamentelor Federaţiei Române de Fotbal şi cu atât mai puţin, o abatere gravă, de natură să determine măsura extremă a excluderii clubului; reglementarea cuprinsă în Statutul Federaţiei Române de Fotbal care prevede că membrii săi au obligaţia de a respecta dispoziţiile statutare şi regulamentare, ceea ce include şi obligaţia de a recunoaşte jurisdicţia proprie a Federaţiei Române de Fotbal şi de a nu apela la instanţa de drept comun, are valoare de principiu, a cărui eventuală încălcare nu este sancţionată expres de statut şi orice interpretare contrară reprezintă o extindere nepermisă a normei;
- maniera de adoptare a hotărârii de excludere provizorie este contrară prevederilor art. 34 alin. (2) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, dat fiind că, măsura excluderii, fiind cea mai gravă sancţiune aplicată unui club, trebuia adoptată cu majoritatea absolută a voturilor tuturor membrilor, ceea ce nu s-a realizat în cauză, aşa cum rezultă din adresa din 20 iulie 2011, în care s-a consemnat că, excluderea a fost adoptată în prezenţa a 12 din cei 14 membri ai Comitetului Executiv.
Pârâta Federaţia Română de Fotbal a depus întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepţii:
- necompetenţa instanţei de contencios administrativ, cu motivarea că hotărârea a cărei anulare se cere nu reprezintă un act administrativ, nefiind pronunţată în regim de putere publică, iar Federaţia Română de Fotbal este o persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ şi, în lipsa statutului de utilitate publică, nu poate fi asimilată autorităţilor publice, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.
- lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, care nu are personalitate juridică, reprezentând organul de conducere executivă a Federaţiei Române de Fotbal între adunările generale, constituit în conformitate cu dispoziţiile Statutului Federaţiei Române de Fotbal şi ale Legii nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului;
- lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, care este o societate aflată în insolvenţă, iar administratorul judiciar Casa de insolvenţă T. SPRL nu şi-a însuşit cererea de chemare în judecată.
Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins prin încheierea din şedinţa publică de la 12 decembrie 2011 excepţia necompetenţei materiale, reţinând că, pârâta Federaţia Română de Fotbal este o autoritate publică, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o persoană juridică de drept privat, declarată de utilitate publică prin legea specială a educaţiei fizice şi sportului, pentru care nu este necesară procedura de recunoaştere a utilităţii publice reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.
În ceea ce priveşte natura hotărârii din data de 20 iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal privind măsura excluderii provizorii a clubului SC „Fotbal Club U.C.” SA, s-a apreciat că aceasta a fost emisă în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, adoptat în aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 69/2000, care sunt prin natura lor prerogative de putere publică; prin hotărârea astfel adoptată, s-au stins raporturile juridice existente între reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA şi pârâta Federaţia Română de Fotbal, în conţinutul cărora intra şi dreptul reclamantei de a participa la competiţiile naţionale organizate de Federaţia Română de Fotbal/LPF, precum şi la competiţiile internaţionale de fotbal, drept suprimat prin hotărârea de excludere provizorie, ca urmare a pierderii calităţii de membru afiliat.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 16 ianuarie 2012, instanţa de fond a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsa calităţii procesuale pasive a Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, iar prin încheierea din şedinţa publică de la 7 mai 2012 a respins excepţiile privind lipsa dovezii de reprezentanţi ai celor două părţi.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4230 din 25 iunie 2012, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat pct. 3 din Hotărârea Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal nr. 6 din 20 iulie 2011, în ceea ce priveşte măsura excluderii provizorii a reclamantei şi a dispus suspendarea executării acestei măsuri până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
Instanţa de fond a apreciat că Hotărârea Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal nr. 6 din 20 iulie 2011, în ceea ce priveşte măsura excluderii provizorii a reclamatei a fost adoptată cu un manifest exces de putere, iar prin punerea sa în aplicare, s-au produs deja consecinţe iremediabile din punct de vedere material şi al activităţii sportive, care se perpetuează în timp.
Din analizarea întregii documentaţii, s-a reţinut că principalul motiv pentru care a fost aplicată măsura excluderii faţă de reclamantă a fost existenţa unor litigii pe care le-a iniţiat pe rolul instanţelor de drept comun, exercitând astfel cu bună–credinţă dispoziţiile art. 57 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, care reglementează o excepţie de la exclusivitatea jurisdicţiei aparţinând comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal pentru litigiile decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi.
Fără a statua asupra naturii juridice a litigiului pentru care reclamanta s-a adresat instanţelor de drept comun, judecătorul fondului a constatat că, din punct de vedere formal, dezbaterile din cadrul Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal s-au limitat la verificarea şi contabilizarea dosarelor în cadrul cărora au fost emise citaţii pentru Federaţia Română de Fotbal, pornindu-se la o premisă şi o interpretare greşită a dispoziţiilor statutare care permit accesul la jurisdicţiile de drept comun pentru litigiile decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, fără vreo distincţie după cum s-a derulat sau nu o procedură în faţa comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul federaţiei.
În condiţiile în care reclamanta a invocat încă din faţa Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal natura juridică de litigiu de muncă a procesului iniţiat şi nu s-a luat în discuţie interpretarea dispoziţiilor statutare care permit sesizarea instanţelor de drept comun, judecătorul fondului a considerat că decizia de aplicare a sancţiunii excluderii a fost adoptată prin săvârşirea unui exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiat şi motivul de nelegalitate prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la apărare, reţinându-se că, federaţia pârâtă nu a adoptat o procedură disciplinară adecvată, care să asigure respectarea acestui drept în situaţia celor mai grave sancţiuni disciplinare, suspendarea drepturilor de membru afiliat, respectiv excluderea din federaţie, în condiţiile impuse de art. 35 alin. (5) şi art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, art. 26 – art. 27 din Regulamentul de aplicare a Statutului Federaţiei Române de Fotbal.
Reţinând că, pentru cele două sancţiuni nu a fost adoptat nici un act cu caracter de reglementare, care să prevadă instanţele disciplinare ale federaţiei şi competenţele lor, procedura disciplinară, modul de soluţionare a cauzelor şi adoptarea hotărârilor sau deciziilor de sancţionare a celor vinovaţi, competenţele privind cercetarea faptei, determinarea şi aplicarea sancţiunii, instanţa de fond a considerat că hotărârea atacată nu a fost motivată, nefiind justificată gravitatea abaterilor care să determine aplicarea în mod direct a celei mai severe sancţiuni, aceea de excludere, deşi pentru aceleaşi fapte, era prevăzută şi sancţiunea suspendării din calitatea de membru afiliat.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Federaţia Română de Fotbal, solicitând în principal, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei competente, Judecătoria sectorului 2, iar în subsidiar, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamantă.
Ca prim motiv de recurs s-a invocat soluţionarea nelegală a excepţiei necompetenţei materiale, respectiv a admisibilităţii acţiunii, arătându-se că, hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal prin care s-a dispus excluderea provizorie a Clubului U.C. din cadrul Federaţiei Române de Fotbal nu este un act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
La examenul de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, s-a susţinut că instanţa de fond a omis faptul că este posibil ca o instituţie asimilată unei autorităţi publice să emită anumite acte în regim de putere publică şi altele în regim de drept privat, iar pentru încadrarea corectă într-o categorie sau alta, contează natura actului, deci dacă la emiterea lui administraţia a utilizat sau nu puterea publică cu care a fost investită.
În calitatea sa de federaţie sportivă, recurenta a învederat că, reprezintă o structură asociativă, constituită în baza acordului de voinţă expres al membrilor federaţiei şi consecinţa acestui fapt este că o hotărâre adoptată de organul executiv pentru aplicarea statutului este rezultatul voinţei comune a membrilor federaţiei şi se aplică în exclusivitate acestora.
Spre deosebire de o asemenea hotărâre, s-a precizat că un act administrativ este caracterizat esenţialmente de obligativitatea actului faţă de terţi şi de privilegiul unilateralului, care nu se regăsesc în cazul actelor reglementare interne ale unei federaţii.
Din acest motiv, caracterul de utilitate publică al unei federaţii, asociaţii şi fundaţii nu are relevanţă în aprecierea naturii actelor emise, dacă ele sunt destinate a reglementa funcţionarea entităţii, în baza consensului membrilor lor.
În cazul unei federaţii sportive, cum este recurenta, actele de funcţionare internă ale asociaţiei nu au ca scop organizarea executării unei legi şi a organiza funcţionarea unei federaţii nu echivalează cu prestarea unui serviciu public, astfel că actele respective au ca scop aplicarea unor reguli mutual agreate de funcţionare a respectivei structuri asociative şi deci domeniul lor de aplicare este în mod vădit unul intern, între membrii înţelegerii care a dus la constituirea asociaţiei.
În consecinţă, s-a arătat că, actele de funcţionare internă ale federaţiei recurente, precum cele ale oricărei asociaţii, nu tind la a norma conduita unor persoane terţe faţă de membrii federaţiei, nefiind emise în vederea organizării unui serviciu cu caracter public ori în vederea aplicării unui act legislativ.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susţinut că, admiterea acţiunii s-a întemeiat pe premisa fundamental greşită că excluderea Clubului U.C. ar fi reprezentat o sancţiune disciplinară, deşi măsura adoptată este un act de drept privat realizat în virtutea statutului federaţiei.
În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat temeiurile de excludere a intimatei – reclamante, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, prin reţinerea unui fine de neprimire pentru nerespectarea unei proceduri care să asigure garanţiile aferente dreptului la apărare.
Chiar dacă s-ar aprecia că hotărârea de excludere a unui asociat este supusă în prealabil unor rigori asemănătoare procedurii penale, recurenta a susţinut că afirmaţiile primei instanţe cu privire la necomunicarea prealabilă a încălcărilor imputate nu corespund realităţii, fiind contrazise de probele administrate în cauză şi care atestă că intimata – reclamantă a avut cunoştinţă de ordinea de zi a şedinţei din 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv şi chiar a beneficiat de posibilitatea de a-şi exprima un punct de vedere prin adresa din 19 iulie 2011.
Faţă de considerentele hotărârii atacate, recurenta a arătat că prima instanţă a realizat o confuzie şi cu privire la fapta imputată intimatei–reclamante ca motiv al excluderii, deoarece nu s-a contestat competenţa instanţelor de drept comun pentru soluţionarea litigiului dintre antrenor şi club, în baza normei de excepţie cuprinsă în art. 57 alin. (2) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, ci încălcarea obligaţiei de a respecta jurisdicţia specială administrativă a Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS) asupra comisiilor de jurisdicţie federală, conform dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Statut, care prevăd că deciziile pronunţate de Comisia de recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Federaţiei Române de Fotbal.
Altfel spus, contrar celor reţinute de prima instanţă, s-a susţinut că fapta intimatei–reclamante care contravine statutului federal nu este cea de a se fi adresat unei instanţe judecătoreşti, ci aceea de a fi contestat hotărârea unei comisii Federaţiei Române de Fotbal cu atribuţii jurisdicţionale în faţa unei jurisdicţii de drept comun, iar nu în faţa jurisdicţiei TAS.
Obligaţia de a recunoaşte o unică jurisdicţie arbitrală sportivă pentru cenzurarea hotărârilor comisiilor federale cu atribuţii jurisdicţionale este una care ţine de esenţa federaţiilor sportive naţionale şi sancţiunea pentru încălcarea acestei obligaţii este prevăzută expres în art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi anume, excluderea din federaţie.
În acelaşi sens, s-a învederat că Federaţia Internaţională de Fotbal, al cărei membru afiliat este şi recurenta, a arătat în numeroase rânduri importanţa esenţială a existenţei unui singur organ arbitral care să reanalizeze pe fond hotărârile comisiilor federale naţionale, din dorinţa de a asigura o interpretare unitară a reglementărilor statutare relevante pentru jocul de fotbal şi că, varianta contrară, în care în cuprinsul aceleiaşi federaţii internaţionale de sport, ar putea exista multiple interpretări juridice naţionale cu privire la aceeaşi situaţie de drept reprezintă un pericol pentru însăşi buna desfăşurare a sportului.
Recurenta a criticat şi soluţia de suspendare a executării hotărârii nr. 6 din 20 iulie 2011, cu motivarea că nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi aceasta cu atât mai mult, cu cât hotărârea respectivă şi-a produs în întregime efectele, prin excluderea intimatei–reclamante din federaţie, fără a fi fost întreprinse demersuri pentru a fi reînscrisă în competiţii sportive.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA are ca obiect hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, prin care, constatându-se încălcarea gravă a Statutului Federaţiei Române de Fotbal, în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Statut, s-a dispus excluderea provizorie a Clubului U.C. din cadrul federaţiei.
Natura juridică a actului dedus judecăţii şi implicit, regimul juridic la care este suspus în cazul contestării în justiţie nu au fost corect determinate de către prima instanţă în examenul de admisibilitate a acţiunii în anulare, ceea ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii nelegale cu privire la excepţia prin care s-a invocat necompetenţa instanţelor judecătoreşti şi deci inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
Raportat la subiectul de drept emitent al actului atacat, se constată că hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 a fost adoptată de Federaţia Română de Fotbal, ca autoritate publică asimilată, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Relevante în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, conform cărora, federaţiile sportive naţionale sunt structuri sportive de interes naţional, constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale Municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport şi deci federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ.
Calitatea de autoritate publică, dobândită prin asimilare, de un subiect de drept nu conferă însă în mod automat caracterul de act administrativ pentru toate actele întocmite în exercitarea activităţii şi deci nu impune exercitarea controlului legalităţii lor pe contenciosului administrativ.
Esenţială în acest sens este şi natura juridică a actului atacat şi hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 pentru care s-a formulat prezenta acţiune în anulare nu reprezintă un act administrativ, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Această hotărâre nu îndeplineşte criteriile legale pentru a avea natura juridică a unui act administrativ, în principal pentru următoarele argumente:
- actul nu a fost emis de autoritatea publică în regim de putere publică, fiind adoptat de orice persoană juridică de drept privat, care aplică sancţiunea extremă unui membru al său în condiţiile propriului statut, ceea ce lipseşte de relevanţă şi statutul special de utilitate publică al federaţiei recurente, întrucât măsura excluderii nu a fost luată prin utilizarea puterii publice;
- caracterul unilateral nu este independent de vreun consimţământ al destinatarului actului, întrucât actul de excludere, întemeiat pe prevederile Statutului, are la bază un consimţământ dat anticipat şi deci indirect al destinatarului actului şi anume, consimţământul dat în mod abstract ca organul competent să aplice sancţiunile statutare oricărui membru al federaţiei care încalcă prevederile acestui statut;
- actul nu a fost emis pentru punerea în aplicare a legii, în sensul de norme imperative care trebuie să se impună, chiar cu forţa, tuturor subiecţilor de drept şi deci măsura adoptată nu a avut un scop de interes public, ca element esenţial al unui act administrativ de autoritate, fiind în realitate un act de punere în executare a statutului, ca act juridic de ordine privată.
În consecinţă, izvorul deciziei luate de federaţie cu privire la pierderea calităţii de membru nu este legea, ci acordul părţilor, conform O.G. nr. 26/2000, care reglementează în dreptul român structurile asociative (asociaţiile, fundaţiile, federaţiile) ca o expresie a dreptului la liberă asociere.
Drept urmare, la momentul în care o asociaţie/federaţie ia o decizie asupra dobândirii sau încetării calităţii de membru a unei entităţi afiliate, ea nu emite un act de executare a unei legi/caz în care ar putea avea natura unui act administrativ, ci un act de executare a unei convenţii şi deci natura juridică a unui asemenea act este de drept privat.
Statutul Federaţiei Române de Fotbal este un act de drept privat, în cadrul căruia noţiunea de excludere acoperă ipotezele de pierdere a calităţii de membru ca urmare a aplicării unor reguli de drept privat care au forţă obligatorie pentru membrii structurii asociative şi deci hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 nu a fost adoptată în exercitarea prerogativelor de ordine publică privind disciplina sportivă, ci în baza vocaţiei fiecărei federaţii/asociaţii de a-şi administra funcţionarea, vocaţie conferită prin O.G. nr. 26/2000, în coroborare cu statutul federaţiei/asociaţiei respective.
Faţă de natura juridică a actului contestat în prezenta cauză, se impunea respingerea acţiunii în anulare ca inadmisibilă pentru necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti rezultată din prevederile legale şi regulamentare care impun jurisdicţia unor tribunale sportive, excluzând pentru litigiile care fac obiectul lor competenţa instanţelor de drept comun.
Conform art. 57 alin. (1) – (2) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, litigiile izvorâte din/sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai Federaţiei Române de Fotbal /LPF/AJF/AMFB, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri urmează să fie soluţionate exclusiv de comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal, iar aceste dispoziţii exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenor şi cluburi.
Prin reglementarea acestei clauze compromisorii, Federaţia Română de Fotbal a aplicat dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Statutul Federaţiei Internaţionale de Fotbal, care prevăd că asociaţiile trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze interzicerea înaintării către instanţele de drept comun a litigiilor din cadrul asociaţiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociaţii, în afară de cazul în care regulamentul FIFA sau dispoziţiile legale obligatorii prevăd sau stipulează în mod expres recurgerea la instanţele de drept comun.
Aceeaşi reglementare, obligatorie pentru Federaţia Română de Fotbal, în calitate de membră FIFA din anul 1923, prevede că, în locul instanţelor de drept comun se va prevedea recurgerea la arbitraj, litigiile de acest gen fiind înaintate către un tribunal arbitral independent şi legal constituit, recunoscut prin regulamentele asociaţiei sau confederaţiei sau către TAS, iar pentru asigurarea implementării acestei prevederi la nivelul asociaţiei, se pot impune sancţiuni oricăror părţi care nu respectă obligaţia respectivă, urmând ca apelurile împotriva acestor sancţiuni să fie înaintate, în mod similar, spre arbitraj şi nu instanţelor de drept comun.
Prin afilierea sa la Federaţia Română de Fotbal, intimata – reclamantă a consimţit la toate clauzele din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluţionare a litigiilor, recunoscând competenţa instanţelor sportive organizate de federaţiile internaţionale, ceea ce este natură să asigure liberul acces la justiţie, deoarece Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS) respectă garanţiile de independenţă şi imparţialitate cerute unui organ arbitral.
Pentru considerentele care au fot expuse, se constată că prezentul recurs este întemeiat în privinţa primului motiv de modificare invocat de către recurentă şi anume, soluţionarea nelegală de către prima instanţă a excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii în anulare şi a cererii de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă.
Faţă de soluţia dată acestui prim motiv de recurs, nu se mai impune examinarea criticilor formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează în mod exclusiv fondul pricinii, care nu poate constitui obiectul judecăţii în raport cu natura juridică a actului contestat, astfel cum a fost expusă în considerentele anterioare.
În consecinţă, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica hotărârea instanţei de fond, în sensul că, va respinge ca inadmisibile acţiunea în anulare şi cererea de suspendare formulate de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca inadmisibile acţiunea în anulare şi cererea de suspendare formulate de reclamanta SC Fotbal Club U.C.” SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Federaţia Română de Fotbal împotriva sentinţei civile nr. 4230 din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată, în sensul că respinge ca inadmisibile acţiunea în anulare şi cererea de suspendare a executării formulate de reclamanta Fotbal Club U.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1769/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2684/2014. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
