ICCJ. Decizia nr. 2684/2014. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2684/2014
Dosar nr. 88/42/2012*
Şedinţa publică de la 6 iunie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC P.O. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 218 şi urm. C. proc. fisc., a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal din 16 iunie 2011, împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2011, a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011 şi a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în urma constatărilor făcute în mod unilateral de către D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, menţionate în cuprinsul procesului-verbal din data de 16 iunie 2011, s-a reţinut că ar datora către bugetul de stat următoarele sume de bani: 490.462 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar; 217.237 RON - dobânzi; 73.569 RON - penalităţi de întârziere; 593.986 RON - TVA suplimentară; 586.514 RON - TVA de plată; 325.366 RON - dobânzi; 86.983 RON - penalităţi de întârziere, total sume pretins datorate = 1.780.131 RON.
A arătat reclamanta că tot în data de 16 iunie 2011, organul fiscal a instituit poprirea asiguratorie asupra conturilor societăţii, pentru suma totală de 1.780.131 RON, pretins datorată, iar împotriva măsurilor dispuse a formulat contestaţie: împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 16 iunie 2011 - Dosarul nr. 13762/281/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, cu următorul termen de judecată la data de 22 februarie 2012 şi împotriva deciziei de instituire a măsurii asigurătorii din 27 octombrie 2011 - Dosarul nr. 28301/281/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, cu următorul termen de judecată la data de 15 februarie 2012.
A susţinut reclamanta că, urmare a acestei contestaţii şi văzând grava eroare a organelor fiscale care au întocmit o decizie de măsuri fără a exista un control, inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Prahova au inventat pretinsa inspecţie fiscală începută în data de 06 septembrie 2011, stabilind în mod unilateral şi abuziv, ca şi în precedent, că ar datora, în plus faţă de suma pretins datorată, 611.510 RON, sens în care a emis o a doua decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, pentru această sumă, ce reprezintă practic un supliment la decizia iniţială, decizie prin care organul fiscal a instituit poprirea asiguratorie asupra conturilor societăţii pentru diferenţa de sumă de 611.510 RON pretins datorată.
A arătat reclamanta că, în acelaşi timp, organele de inspecţie fiscală au emis şi actele ce fac obiectul prezentei contestaţii pentru cu totul şi cu totul alte sume, astfel încât în final nici măcar inspectorii fiscali nu s-au lămurit care ar fi pretinsele sume datorate, fiecare act emis stabilind alte sume.
A mai arătat reclamanta că s-a reţinut că datorează o sumă de bani exorbitantă de 2.391.641 RON, măsurile dispuse fiind în primul rând netemeinice şi nelegale, iar în al doilea rând abuzive, fără a exista o motivare legală, singura motivaţie avută în vedere de către organele de inspecţie fiscală la stabilirea pretinselor sume de plată în sarcina societăţii constând în aceea că societăţile partenere au avut un comportament fiscal necorespunzător, motiv pentru care o serie de cheltuieli au fost considerate în mod nelegal ca fiind nedeductibile şi înlăturate de inspectorii fiscali.
S-a mai arătat în cererea de chemare în judecată că atât procesul-verbal de inspecţie fiscală, cât şi actele ulterioare, nu sunt motivate în vreun fel cu privire la sumele pe care le-au stabilit în sarcina sa, aceasta datorită faptului că nu există o motivare legală pentru stabilirea în sarcina sa a plăţii acestor sume exorbitante - total 2.391.641 RON.
A menţionat reclamanta că toate aceste inadvertenţe nu sunt cauzate de ea, ci se datorează societăţilor partenere, de altfel toate menţiunile din actele contestate au la bază ceea ce au făcut sau nu au făcut celelalte societăţi, fiind doar culpa acestora, răspunderea, chiar şi cea patrimonială neputând fi decât personală, societatea reclamantă neputând fi trasă la răspundere şi obligată să plătească nişte sume de bani pentru erorile altora.
A concluzionat reclamanta că organele de control fiscal au înlăturat în mod nelegal o serie de cheltuieli pe care aceasta le-a considerat ca fiind deductibile, că a înaintat la organul fiscal toate documentele solicitate, în măsura în care le deţinea, însă cu toate acestea, deşi reieşea în mod clar că nu datorează toate aceste sume cu titlu de impozit şi TVA, nu s-a dorit o clarificare corectă şi legală a situaţiei existente în fapt şi în drept, motiv pentru care a fost nevoită a formula contestaţie.
Reclamanta a solicitat admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată şi motivată şi anularea în totalitate a procesului-verbal din 16 iunie 2011 emis de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 31 octobrie 2011, a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011 şi a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011, ca nelegale.
Pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de competenţă materială a instanţei, având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (11) coroborate cu art. 172 şi 173 din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., competenţa materială aparţinând judecătoriei, în speţă Judecătoriei Ploieşti.
Prin încheierea din 28 martie 2012, Curtea a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă, motivat de faptul că acţiunea promovată de reclamantă este formulată în temeiul Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi cum valoarea actelor contestate este de peste 500.000 RON (în prezent 1.000.000 RON potrivit modificării aduse Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012), competenţa materială aparţine în primă instanţă Curţii de Apel Ploieşti.
Totodată, prin aceeaşi încheiere, s-a stabilit în sarcina reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., o cauţiune în cuantum de 1% din valoarea contestată, având în vedere cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin actele administrative fiscale şi totodată la solicitarea reclamantei s-a dispus administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză contabilă de specialitate fiscală.
Prin încheierea de şedinţă din 6 iunie 2012, s-a admis cererea de suspendare a actelor administrative fiscale constând în procesul-verbal din 16 iunie 2011, dispoziţia din 31 octombrie 2011, decizia de impunere din 28 octombrie 2011, raportul de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011 şi procesul verbal din 31 octombrie 2011, până la soluţionarea pe fond a acţiunii de anulare.
Prin sentinţa nr. 119 din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis în parte acţiunea formulată potrivit Legii contenciosului administrativ de reclamanta SC P.O. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală,
- a anulat în parte procesul verbal din 16 iunie 2011, dispoziţia din 31 octombrie 2011, raportul de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, procesul verbal din 26 octombrie 2011 şi decizia de impunere din 28 octombrie 2011,
- a menţinut actele administrative fiscale şi obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 846.521 RON, compusă din: 202.786 RON impozit pe profit; 167.128 RON majorări şi penalităţi aferente; 260.651 RON TVA şi 215.956 RON accesorii aferente TVA,
- a obligat pârâta la 5.504,3 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, proporţional cu pretenţiile admise.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost supusă unui control efectuat de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul D.G.F.P. Prahova şi în urma controlului s-au încheiat acte administrative fiscale constând în proces-verbal din 16 iunie 2011, dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2011, raport de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011 şi proces - verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011, stabilindu-se în sarcina reclamantei că datorează bugetului de stat suma de 1.780.131 RON, constând în: 490.462 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar; 217.237 RON - dobânzi; 73.569 RON - penalităţi de întârziere; 593.986 RON - TVA suplimentară; 586.514 RON - TVA de plată; 325.366 RON – dobânzi şi 86.983 RON - penalităţi de întârziere.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert N.L.M., rezultă următoarele: la data relaţiilor comerciale cu furnizorii identificaţi în actele contestate aceştia erau declaraţi activi sau inactivi, fiind identificate două cazuri în care au avut loc tranzacţii cu persoane declarate inactive, respectiv SC N.T. SRL şi SC L. SRL; că sunt nedeductibile fiscal cheltuielile în sumă de 985.220 RON, aferentă tranzacţiilor cu R.C. SRL, O.F.I., C.I., E.I.S., M.I. şi M.C., înregistrate în contul contabil la alte servicii executate de terţi, impozitul pe profit aferent acestor cheltuieli fiind în sumă de 174.771 RON; că sumele reprezentând cheltuielile cu comisioanele plătite către SC B.P.I. SRL, în valoare de 1.008.525 RON, reprezentă cheltuieli deductibile, fiind plătite în baza contractului încheiat între părţi; că taxa pe valoarea adăugată achiziţiilor de servicii comision, în sumă de 212.023 RON, nu are bază legală.
Instanţa a reţinut că din raportul de expertiză efectuat rezultă că valoarea totală a cheltuielilor nedeductibile este de 1.267.413 RON, iar taxa pe valoarea adăugată nedeductibilă este de 260.651 RON; că, în urma calculului efectuat de către expert, rezultă că reclamanta datorează bugetului de stat în baza actelor administrative fiscale emise suma totală de 846.521 RON, compusă din: 202.786 RON reprezentând impozit pe profit datorat în plus faţă de impozitul calculat şi declarat de reclamantă; 167.128 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente diferenţei stabilite; 260.651 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorată în plus faţă de taxa pe valoarea adăugată calculată şi datorată de reclamantă şi 215.956 RON, reprezentând obligaţii fiscale aferente diferenţei stabilite.
Având în vedere actele şi lucrările dosarului şi raportul de expertiză contabilă, din care rezultă că nu toate cheltuielile efectuate sunt nedeductibile fiscal şi că de asemenea taxa pe valoarea adăugată nedeductibilă este mai mică decât cea stabilită de către organul de control şi comisioanele plătite reprezintă cheltuieli deductibile întrucât au fost încheiate în baza contractului încheiat între părţi, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a dispus anularea în parte a actelor administrative fiscale atacate, stabilind că reclamanta datorează bugetului de stat suma totală de 846.521 lei, în raport de care a menţinut actele administrative fiscale.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.504,3 RON, proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta SC P.O. SRL, cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.
I. În motivarea recursului declarat de reclamanta SC P.O. SRL se arată, în esenţă, că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, solicitându-se în principal admiterea acestui recurs, casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea dosarului la instanţa de fond în vederea efectuării unui nou raport de expertiză contabilă în cauză - o expertiză contabilă contrarie specialitatea fiscalitate, de către 3 experţi desemnaţi, ale căror onorarii se obligă să le suporte, expertiză care să aibă aceleaşi obiective ca cele stabilite de către instanţa de judecată iniţial.
În subsidiar, recurenta solicită, în temeiul art. 312 alin. (1) ipoteza I C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., admiterea prezentului recurs, modificarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în totalitate a contestaţiei astfel cum a fost formulată şi precizată şi anularea tuturor actelor contestate, respectiv anularea dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2011, a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011 şi a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011 şi din 16 iunie 2011, precum şi a deciziei nr. 1377 din 22 decembrie 2011 şi nr. 2 din 29 martie 2012.
Referitor la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurenta arată că îşi însuşeşte concluziile expertului său consilier, S.C., întrucât concluziile acestuia sunt detaliate, explicate şi dovedite cu înscrisurile contabile existente la societatea reclamantă, iar concluziile expertului consilier fac parte integrantă din expertiza dispusă de instanţă. Solicită să se constate şi să se dispună ca recurenta - reclamantă să achite către intimată suma totală de 119.062 RON, compusă din:
- 38.260 RON - impozit pe profit;
- 22.878 RON - majorări şi penalităţi aferente;
- 44.682 RON - TVA;
- 13.242 RON - accesorii aferente TVA.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul dosar, atât la fond - 10.504,3 RON, conform notei de cheltuieli, cât şi în recurs - 4.500 RON, conform dovezii anexate.
Recurenta arată că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, fiind sumar motivată, ceea ce echivalează cu nemotivarea; că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, nu a avut în vedere coroborarea tuturor probelor de la dosar, în cauza dedusă judecăţii fiind astfel incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 3041 C. proc. civ.; că instanţa de fond în mod nelegal a admis în parte contestaţia formulată şi nu a dat eficienţă principiului coroborării probelor în procesul civil; că instanţa de fond a înlăturat solicitările reclamantei fără le menţiona şi a preciza pentru care anume considerente se impun a nu fi luate în considerare.
Subliniază recurenta că hotărârea instanţei de fond nu este nici măcar motivată, motivarea instanţei cuprinzând doar o preluare sumară din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, neregăsindu-se nicăieri deducerile şi aprecierile judecătorului fondului cu privire la cele întâmplate în cauză, ca şi cum faza cercetării judecătoreşti nici nu ar fi existat.
Arată recurenta că, urmare a raportului contabil efectuat în cauză, a solicitat instanţei de fond, în principal efectuarea unui alt raport de către trei experţi, având în vedere concluziile părtinitoare şi nesusţinute de nici un mijloc de probă din dosar, cerere care a fost cu uşurinţă respinsă, motivat probabil doar de durata îndelungată a acestui dosar, în condiţiile în care datoria judecătorului era de a stărui prin orice mijloace la aflarea adevărului în cauză.
În condiţiile în care reclamantei i s-a respins această solicitare de contraexpertiză, aceasta a solicitat ca la pronunţarea soluţiei în prezenta cauza să se aibă în vedere concluziile celuilalt expert – consilier, întrucât concluziile acestuia sunt detaliate, explicate şi dovedite cu înscrisurile contabile existente la societatea reclamantă, iar concluziile expertului consilier fac parte integrantă din expertiza depusă la instanţă, acesta fiind tot expert autorizat de Ministerul Justiţiei, însă instanţa de fond nu şi-a amintit despre această solicitare, ca şi cum nici nu ar fi existat.
Arată recurenta că, astfel, în cauză s-a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, fără a avea în vedere întregul material existent la dosar.
Recurenta critică, în esenţă, faptul că instanţa a luat în considerare concluziile expertului desemnat în cauză, în condiţiile în care suma apreciată de acesta ca fiind datorată bugetului de stat este mult mai mare faţă de suma avută în vedere de expertul consilier parte sau de suma reţinută ca fiind datorată de reclamantă în cadrul Dosarului nr. 28301/281/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti.
Recurenta arată că, întrucât există asemenea diferenţe de opinie, în vederea lămuririi şi aflării adevărului în cauză, obligaţii ce sunt în sarcina instanţei de judecată, apreciază că se impunea efectuarea acestei contraexpertize, de către trei experţi care împreună să stabilească cu exactitate pretinsele sume datorate, urmând ca aceştia să aibă în vedere şi susţinerile recurentei expuse mai sus, opinia expertului consilier, cât şi înscrisurile existente atât la societatea recurentă, cât şi la intimată, fiind evidente diferenţele existente între cele menţionate în documentele din contabilitatea societăţii şi cele reţinute de expert, situaţia din expertiză necorespunzând cu situaţia reală.
În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului declarat de aceasta, modificarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în totalitate a contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Concluzionează recurenta că măsurile dispuse prin actele contestate sunt netemeinice şi nelegale, întrucât cele reţinute de către organele de control fiscal nu corespund realităţii; că potrivit actelor contabile ale societăţii şi a celor prezentate organelor fiscale, situaţia reţinută nu corespunde cu cea din evidenţele fiscale ale acesteia, aspect confirmat chiar de către expertul contabil desemnat în cauză; că instanţa de fond a înlăturat în totalitate susţinerile reclamantei, deşi la dosar existau probe certe în acest sens, respectiv înscrisurile şi concluziile expertului; că întreaga motivare a instanţei de fond este o preluare a concluziilor inspectorilor fiscali.
II. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova critică sentinţa atacată pentru faptul că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.
Arată recurenta-pârâtă că, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate susţinerile reclamantei, a interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, evidenţiind aspectele favorabile societăţii, astfel cum ele au fost reţinute de expertul contabil, fără a ţine seama şi de argumentele organelor de control, nu a arătat care sunt motivele ce au determinat-o să înlăture constatările organelor de control cu privire la obligaţiile fiscale contestate de SC P.O. SRL.
Se mai arată în motivele de recurs că argumentele expertului contabil - omologate de instanţa de fond - nu dovedesc realitatea tranzacţiilor, câtă vreme nu au fost prezentate documente justificative, astfel încât concluzia acestuia, în sensul efectuării cheltuielilor în scopul realizării de venituri impozabile, nu este conformă cu dispoziţiile legale în materie.
Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului declarat de aceasta, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii promovate, ca neîntemeiată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, astfel cum a fost precizată şi completată, reclamanta SC P.O. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 218 şi urm. C. proc. fisc., contestaţie împotriva procesului-verbal din 16 iunie 2011, împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 31 octombrie 2011, a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011 şi a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011.
În soluţionarea acţiunii, instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 119 din 19 aprilie 2013, prin care a admis în parte acţiunea formulată potrivit legii contenciosului administrativ de reclamanta SC P.O. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi, în consecinţă, a anulat în parte procesul verbal din 16 iunie 2011, dispoziţia din 31 octombrie 2011, raportul de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011, procesul verbal din 26 octombrie 2011 şi decizia de impunere din 28 octombrie 2011 şi a menţinut actele administrative fiscale şi obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 846.521 RON, compusă din: 202.786 RON - impozit pe profit; 167.128 RON - majorări şi penalităţi aferente; 260.651 RON - TVA şi 215.956 RON - accesorii aferente TVA, a obligat pârâta la 5.504,3 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, proporţional cu pretenţiile admise.
Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei pronunţate Curtea de Apel s-a limitat să redea parte din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expert N.L.M., fără a reda argumentele, respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Înalta Curte apreciază, astfel, că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Aşa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanţei de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării şi în situaţia în care instanţa a făcut doar o scurtă trimitere la raportul de expertiză efectuat în cauză, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.
Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.
În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.
Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.
În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În cauza de faţă, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecăţii.
Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.
În speţă, instanţa de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluţiei pronunţate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-şi exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.
Instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate.
Mai precis, instanţa nu a analizat situaţia factuală existentă în speţă, în raport cu probele administrate în cauză de către părţi.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinţei cu trimitere.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei, ceea ce presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.
Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare – contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.
Totodată, în raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor, sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.
De asemenea, instanţa urmează să dispună suplimentarea probatoriului cu probele apreciate ca fiind necesare şi utile cauzei, inclusiv să solicite ca pentru fiecare dintre partenerii de afaceri ai reclamantei să se verifice dacă, la data când s-a efectuat operaţiunea avută în vedere de organele de control, aceşti comercianţi erau declaraţi inactivi.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va face aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.
La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările şi susţinerile părţilor, precum şi toate înscrisurile noi depuse la dosar în faţa instanţei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC P.O. SRL şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva sentinţei nr. 119 din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1888/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2769/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
